Poetul român Grigore Vieru

Casa părintească

Lui Mihai Ciobanu

Ascultaţi-mă, surori, pe mine,
Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:
E păcat, nu-i drept şi nu e bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.

Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toţi avem copii şi vremea-i grea.
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-aştepta?!

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.

O vom da şi vor schimba lăcata
Şi vor pune şi ferestre noi.
Şi trecând pe lângă ea vreodată,
Va privi ca la străini la noi.

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.

Vom pleca şi noi cândva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea draga,
Cine are grijă azi de ea.

Este oare scrisul un monolog? Eu cred că orice carte este un dialog. Scrisul se naşte din cea mai adâncă dorinţă de a comunica cu alţii. Temeiul scrisului nu este vorbirea cu tine însuţi, ci realizarea comuniunii, împărtăşirea şi altora a ceea ce ai tu.

Scrisul formează experienţa sau experienţa formează scrisul? Prima variantă este posibilă. Dar a doua variantă este adevărul care face un scris mirific. Atât din cărţile duhovniceşti cât şi din experienţa mea literară, am înţeles că există oameni care învaţă să gândească scriind. Obiceiul de a scrie, de a ţine jurnale, îi face să se problematizeze, să se adâncească în ei înşişi sau în înţelegerea lumii şi a semenilor lor.

Însă există şi oameni, mai rari, dar cu atât mai preţioşi, care au un suflet bogat şi o minte adânc gânditoare în permanenţă şi care scriu în mod neapărat. Nu dintr-un efort de auto-perfecţionare. Nu! Ci dintr-o nevoie dialogică, care se transformă în durere a duhului, dacă nu este lăsată să-şi mărturisească prea plinul.

Cred că adevăratul scris, care cucereşte, este acela care, dacă îl citeşti, nu vezi litere, forme gramaticale, perfecţiune stilistică sau talent, talent scriitoricesc, ci vezi duhul omului care ţi se comunică. Îl vezi pe scriitorul care a scris textul ca şi când ar fi de faţă, aevea. Îl vezi din interiorul lui şi nu din afara lui, îl vezi la dimensiunile lui adânci şi nu te loveşti de carne şi oase.

Sunt un om care a crescut vorbind mai mult cu cărţile şi de aceea le socotesc ca pe nişte fiinţei vii, cărora le miros adierea duhovnicească sau putoarea, pe cât pot eu.

Scrisul, pe de altă parte, este o asceză. Cei care au scris de nevoie, că li se cere la şcoală sau că trebuie să publice neapărat pentru a creşte în funcţie, nu au gustul format pentru o astfel de asceză.

Însă, cei care au scris pentru ca să se comunice pe ei înşişi, au ajuns la înţelesuri adânci. Forţa creatoare, de care tot se vorbeşte atât de mult în critica literară, nu este o forţă intrată din senin în tine, ci e tocmai forţa pe care ţi-o dă iubirea oamenilor. E puterea sufletului de a iubi pe Dumnezeu, pe semenii tăi, tot ce există.

Marii creatori de literatură nu au fost decât oameni cu mari resurse interioare de dragoste. Însă, când scrisul nu este împletit cu asceza duhovnicească, începe să curgă pe foaie numai apa murdară a patimilor şi doar mici licăriri de maiestuozitate.

Izvorul frumuseţii e nesecat când răsare dintr-un suflet îndumnezeit sau pe cale. Când omul rămâne numai la filosofie sau la artă, când se cantonează în temporalitate, se văd în scrisul nostru sincopele, dezechilibrele, carenţele şi neînţelegerile noastre enorme.

Mizaţi pe scrisul zilnic! Pe scrisul cu gânduri, fapte, idei. Pe fiecare zi veţi descoperi că gândurile încep să se scrie mai bine, mai cursiv, mult mai autentic sub mâna dv.

Psa. Gianina.

Did you like this? Share it: