Veţi pescui oameni!Predică la Duminica a 18-a după Rusalii. Pescuirea minunată[Lc. 5, 1-11]

Prea iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

întotdeauna la această Sfântă Evanghelie îmi tresare inima, pentru că e vorba de harisma preoţiei, a celor chemaţi la a fi pescarii de oameni [ἀνθρώπους ζωγρῶν] ai lui Dumnezeu. Îmi tresare inimă şi mă gândesc la responsabilitatea noastră, a preoţilor, care nu e deloc mică, ci… imposibilă. Gândită în parametri umani sau în parametri postmodernităţii noastre, preoţia este o viaţă supra-umană, îngerească, ceva absolut imposibil de trăit la exigenţele ei maxime, pentru că înseamnă să trăieşti la exigenţele celei mai desăvârşite sfinţenii.

Preoţia este culmea tuturor virtuţilor şi a întregii sfinţenii, ca unii care stăm în faţa lui Dumnezeu şi aducem Jertfe duhovniceşti, Însăşi Trupul şi Sângele Său euharistic, pentru viaţa lumii, a tot celui ce vine în lume şi crede întru El, botezându-se spre înfiere şi sfinţire, şi facem toate cele ale mântuirii oamenilor. De aceea, resimţim acut nevrednicia noastră ori de câte ori ne apropiem să slujim Domnului.

Şi cum ar putea să fie altfel? Cine se crede atât de curat şi de drept încât să creadă că poate sluji Domnului, Celui de care se cutremură întreaga fire şi Îl preaslăvesc Îngerii şi Sfinţii cu o bucurie fără seamăn, extatică, paradoxală? Sfinţii şi Puterile cereşti sunt ieşiti din ei înşişi, într-un extaz perpetuu, cu mintea lor cea prea duhovnicească şi mult preasfinţită şi sunt lipiţi prin contemplarea minţii şi a dragostei de Treimea cea mai presus de orice începătorie şi domnie.

Preoţia este o minune înspăimântătoare, un adevărat munte, o incomensurabilitate, pe care nu o poţi ridica din loc, dar să o mai porţi?, fără mult har de la Dumnezeu. Îmi spunea un Părinte duhovnicesc despre momentul hirotoniei sale, celei de Dumnezeu binecuvântate. Îmi spunea cu o claritate înspăimântătoare despre ceea ce trăise în clipa când Preasfinţitul Episcop şi-a pus mâinile peste capul său şi l-a hirotonit. Mi-a spus aceste lucruri sub jurământ, că toate sunt adevărate.

Şi mi-a spus: „Părinte dragă…când eram jos, îngenuncheat în faţa Episcopului meu hirotonitor, atunci când am fost făcut preot, m-am simţit ca albia unei mări, în care s-a coborât mult har dumnezeiesc, asemenea unei lumini infinite. Ştiam de la Sfinţi, că astfel de vedenii au cei care se pregătesc pentru preoţie şi primesc preoţia care vine de la Domnul, prin Sfinţiţii Săi slujitori…dar nu ştiam cât de măreaţă este această punere a noastră în tagma preoţiei. Atunci am înţeles minunea că eu nu mai sunt diaconul X, ci am devenit preotul lui Dumnezeu, cel pus ca să slujesc pe fiii lui Dumnezeu.

Tot la fel, când am fost făcut duhovnic, ca să pot spovedi, am văzut cum lumina care mă preoţise, care mă umpluse prin mâinile Episcopului meu, care fusese ca o mare de lumină, acum era ca un foc ceresc, care m-a umplut de o râvnă imposibil de descris. Tocmai atunci am ştiut ce mă aşteaptă sau ce e acela un duhovnic: un om care să vorbească şi să acţioneze prin Duhul lui Dumnezeu. Adică nu oricum, ci tocmai prin acest Duh al lui Dumnezeu, Care sfinţeşte toate şi ne ajută în toate slujbele noastre”.

Bineînţeles că aceste cuvinte, ca şi pe dv., şi pe mine m-au înspăimântat. M-au înspăimântat de-a dreptul, pentru că şi noi ar fi trebuit să avem astfel de trăiri dumnezeieşti. De ce? Pentru că Dumnezeu Cel Preasfânt ne vrea Sfinţi, ne vrea curaţi, ne vrea plini de lumina Sa, ca să fim în intimitatea Sa, în cele dinlăuntru ale slavei Sale.

Ziua de 23 septembrie a fiecărui an este ziua în care se prăznuieşte în Biserica lui Hristos pomenirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul. Nu a naşterii ci a conceperii sale în pântece! Grija noastră aşadar nu este numai pentru cel care s-a născut ci şi pentru cel ce stă să se nască. Noi nu considerăm copilul neformat deplin, din uter, o mână de celule nepersonalizate, ci o fiinţă umană, o persoană, care trebuie ajutată să se nască.

Şi iată cum Dumnezu a îmbinat astăzi ziua zămislirii cu ziua pescuirii. Căci cel care se zămisleşte trebuie să fie pescuit pentru Dumnezeu, să fie botezat pentru Dumnezeu, ca să ajungă fiul Său prin har. Ce ne spune Scriptura de astăzi? Despre ce ne vorbeşte atât de pătrunzător? Despre ascultare, despre teologia ascultării.

Mulţimea [τὸν ὄχλον] Îl îmbulzea pe Domnul, venea din toate părţile ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu [τὸν λόγον τοῦ θεοῦ] [v.1]; aşa cum facem unii dintre noi la Bobotează când ne înghesuim ca să luăm apă sfinţită…Ei se năpusteau asupra Lui neuitându-se la decenţă, la Cel din faţa lor. Dădeau buluc. Asta în planul real al desfăşurării evenimentelor. Interpretată duhovniceşte această grabă, această îmbulzeală, ajungem să vedem că e un lucru bun să te îmbulzeşti, să te baţi pentru un loc mai în faţă sau pentru o audiţie mai bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Şi cu cine să te baţi? Cu patimile din tine şi nu cu alţi ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu.

Îmbulzeală enormă pentru a-L asculta. Iar El sta lângă ţărmul lacului Ghennizaret [Γεννησαρέτ]. Iar după numele lacului, un nume ebraic, ajungem să înţelegem că Domnul vorbea oamenilor cu scopul de a-i introduce în pământul naşterii, adică în Botez. Sta lângă lac, lângă Botez, ca să vorbească oamenilor despre naşterea din nou. Şi Sfântul Luca spune că Domnul a văzut două luntre, două bărci [δύο πλοῖα] şi pe pescarii care îşi spălau mrejele, dar El se urcă în luntrea lui Petru [v. 2-3]. Domnul a văzut două luntre, pentru că două feluri de viaţă pot exista: în credinţă sau în necredinţă. Şi credinciosul şi necredinciosul îşi agoniseşte multe în viaţa aceasta. Numai că cel păcătos pleacă, cum spune Scriptura, adică moare, iar averea lui o moşteneşte altul. Nu pleacă cu moştenirea lui în cer, ci o lasă aici, şi o mănâncă …trecerea anilor.

Există două luntre, pentru că avem în faţa noastră moartea şi viaţa. Şi noi alegem de partea cui vrem să fim. Noi alegem! Dar pentru că nu alegem bine, pentru că Deuteronomul vrea să alegem viaţa, noi alegem perimetrul morţii, alegem viaţa în păcat, care duce de la moarte la moartea veşnică. Şi unde S-a urcat Domnul? În luntrea credinţei, a lui Petru, că piatra credinţei Apostolilor e fundamentul Bisericii lui Dumnezeu. El S-a urcat în luntrea credincioşilor, ca Unul care este Capul Bisericii.

Şi când S-a urcat la Petru în luntre, căci El e cu noi întotdeauna, l-a rugat pe Petru să depărteze de ţărm corabia, luntrea şi de acolo, din luntrea depărtată de mal învăţa mulţimile [ἐδίδασκεν τοὺς ὄχλους] [v. 3]. Adică? Aici e vorbire tainică despre monahism, despre ce înseamnă să te îndepărtezi de lume pentru ca să înveţi cum trebuie să vorbeşti lumii despre Dumnezeu. Dacă stai în îmbulzeala multor patimi toată ziua, dacă nu devii monah, adică singur, dacă nu te însingurezi de patimi, nu poţi să auzi pe Cel singur care îţi vorbeşte, pe Domnul tău.

Oricine se poate însingura de patimile şi moda lumii în el însuşi şi trebuie să facă asta! Oricine se poate şi trebuie să se îndepărteze de păcat, ca să fie viu. Ieri seară priveam la televizor pe doamna avocat a părintelui ieromonah Daniel Corogeanu, a celui nedreptăţit de către toţi, care îi lua apărarea în emisiunea lui Stelian Tănase. Liniştea, delicateţea, pacea ei, gentileţea ei m-au umplut de bucurie, m-au făcut să o aplaud în faţa televizorului. Acea femeie, pe care o văzusem pentru prima oară, o creştin-ortodoxă cu mult bun simţ şi inteligenţă, m-a făcut să văd cum arată creştinul înţelept în mijlocul unora care vor să învârtă adevărul pe degete şi să iasă victorioasă minciuna.

Ca să vezi, adică să poţi vorbi detaşat de patimi şi interese meschine, trebuie să te faci al adevărului şi să spui adevărul aşa cum este. Nu să presupui că spui adevărul sau să faci un adevăr care aduce bani, aplauze, rating…Ci să mărturisești un adevăr care vine din cer şi care îl înfioră pe cel care îl ascultă.

Hristos Domnul Se retrage, vorbeşte din Biserica Sa oamenilor, mulţimii neînvăţate din afara Bisericii, în mod tainic. El e pretutindeni, El umple toate cu slava Sa, dar e Capul Bisericii, ale cărei mădulare suntem noi înşine, prin Botez şi prin hrănirea cu Sine. El e în noi şi în afară de noi şi mai presus decât tot ce există, El fiind Existenţa cea mai presus decât orice existenţă. Şi El, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Fiul Tatălui, Cel închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ne vorbeşte tainic tuturor, ne conduce pe toţi la El, pe măsură ce mulţimea gândurilor noastre se liniştesc, pe măsură ce nu mai sunt haotice și atunci când vrem să auzim cu urechea inimii noastre cuvântul care te face viu, cuvântul vieţii, mireasma vieţii spre viaţă a Cuvântului Cel veşnic al lui Dumnezeu.

Domnul încetează să vorbească la un moment dat, ne spune Dumnezeiescul Luca, şi îi veorbeşte lui Petru, omului credinţei [v.4]. Şi ce îi spune e copleşitor pentru noi. Îi spune să o ducă mai la adânc [τὸ βάθος], să ducă luntrea mai în largul lacului, şi să arunce mrejele [τὰ δίκτυα] ca să pescuiască. Acest adânc [când vorbea Fericitul Constantin Galeriu despre acest adânc te cutremurai, ţi se zbârlea pielea pe tine] reprezintă esenţa propovăduirii ortodoxe, a ceea ce înseamnă pentru noi a propovădui credinţa.

Pentru ortodocşi nu e de ajuns să ai Scriptura în mână şi să pleci la evanghelizat şi să te dai de apostol. În calendarul nostru, când cineva e numit Apostolul Rusiei sau al Serbiei, adică Evanghelizatorii autentici ai acestor neamuri sau întocmai ca Apostolii atunci e vorba despre oameni care sunt adânci, care merg la adânc, în adâncul dogmelor şi al vieţii cu Dumnezeu, care sunt plini de sfinţenie şi ştiu să vorbească oamenilor din adâncul celei mai cutremurătoare sfinţenii despre Teologie, despre iconomia mântuirii lui Hristos, despre Biserică şi mântuire, despre creaţie şi eshatologie, despre curăţire de patimi şi dreapta înţelegere a cultului ortodox, a adevăratei închinări în faţa lui Dumnezeu.

Nu aşa, oricine ştie trei lucruri despre Scriptură, a citit în grabă Vieţile Sfinţilor şi merge la Biserică este… apostol. A te crede cineva atât de mare e semnul unei reale înşelări satanice, al unei păreri prea bune despre un om păcătos ca tine. Să privim însă ce face Simon, care nu era încă Apostol, ci trebuia să fie pescuit de către Domnul spre propovăduirea credinţei mântuirii.

Omul, fiind pescar, îi spune că toată noaptea s-a trudit, împreună cu alţii, şi nu a prins, nu a luat nimic [ οὐδὲν ἐλάβομεν] [v.5]. Adică zero peşte. Dar, după cuvintele Tale [ἐπὶ δὲ τῷ ῥήματί σου] îi spune Simon/Petru, o să arunc mrejele, făcând astfel ascultare de El, deşi ştia că nu prinseseră nimic toată noaptea. Unde fugiseră peştii, nu?! Unde plecaseră de el nu putuse să prindă nimic? Omul se gândea la hrana lui, la viaţa lui…cum e normal.

Însă Petru auzise cuvintele Lui şi credea că e un Profet. De aceea Îl ascultă pe Iisus Domnul şi aruncă mrejele. Şi acum aflăm de ce duminica aceasta avem o Evanghelie care se numeşte pescuirea minunată: pentru că ” au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele” [συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ, διερρήσσετο δὲ τὰ δίκτυα αὐτῶν] [v. 6]. Cum aşa?! Ei stătuseră toată noaptea după peşte, cu ochii în apă, în mreje şi niciun peşte şi acum, pentru că El le vorbise şi le poruncise asta, li se rupeau mrejele?!! Cum puteau altfel să privească acest lucru decât ca pe o mare, negrăită minune? Pentru că peştele ascultă de Creatorul Său şi vine în plasa lui Petru, de ce?, pentru că şi Petru ascultase de Dumnezeul Său şi a aruncat mrejele, deşi ştia că se munciseră degeaba toată noaptea.

Lecţia dumnezeiască a ascultării! Cel care îi poruncise lui Petru ascultase de Tatăl şi venise în lume, să ia chip de om şi la înfăţişare să fie ca oamenii. Era Fiul Tatălui, Fiul ascultător de Tatăl, Care, tipologic, prin prorocie, fusese văzut în Isaac care se pleacă lui Avraam ca să fie adus jertfă sau în vinderea lui Iosif în Egipt, care îşi iartă fraţii pentru ca să le aducă, prin vinderea lui, viaţa lor. Şi avem pe viitorul Petru, actualul Simon, a cărui credinţă în dumnezeirea Fiului şi în identitatea de fiinţă a Sa cu Tatăl şi cu Duhul este fundamentul Bisericii, care acceptă să arunce mrejele, deşi el era un profesionist al pescuitului.

Dacă era să vorbească profesionistul din Petru i-ar fi spus Domnului că El nu ştie cum stă treaba cu peştele, pentru că El nu e pescar. Dar în Petru vorbeşte credinţa, ascultarea, vorbeşte imposibilul, vorbeşte supralogica, cea care întrece evidenţa…şi se pomeneşte cu luntrea plină, şi cu a doua luntre plină, de erau să se scufunde ambele luntre [v. 6-7].

Şi dacă se umplu ambele luntre e pentru ca să arate că şi Drepţii şi păcătoşii sunt chemaţi la mântuire, pentru că am venit, spune Domnul, mai ales pentru păcătoşi, şi nu pentru cei Drepţi, care şi aşa erau cu Mine. Petru ascultă de Fiul ascultător al Tatălui şi apare…mult peşte, adică multă înţelepciune. Dacă asculţi de poruncile lui Dumnezeu şi nu treci cu vederea nici pe cele mari şi nici pe cele mici te umpli de peşte, de peştele felurit al înţelepciunii şi al virtuţilor. Te umpli de atât peşte duhovnicesc încât dai şi altora şi vistieria ta nu se mai termină, pentru că unde dai ţi se dă şi mai mult, căci înţelepciunea nu se termină când o dai ci se înmulţeşte.

Dacă nu aveţi mult peşte…acesta e motivul: neascultare, neatenţie la detaliile vieţii ortodoxe! Ca să fii trebuie să faci. Ca să faci trebuie să asculţi. Ca să asculţi trebuie să te smereşti. Ca să te smereşti trebuie să simţi cine este Dumnezeu tău. Şi dacă simţi căldura dragostei Lui, curăţia Lui, cutremurarea frumuseţii Sale, atunci ştii cum e să fii ortodox, cum e să fii ortodox şi ce cutremurare e să fii preotul lui Dumnezeu, al Dumnezeului celui viu.

Petru al ascultării cade/ se prosternă la genunchii lui Iisus [προσέπεσεν τοῖς γόνασιν Ἰησοῦ]. Te închini, ştii să te închini, când trăieşti adâncul lui Dumnezeu, adâncul vieţii Sale în viaţa ta. Cât timp Dumnezeu nu îţi arată ţie, personal, măreţia slavei Sale, nu ştii să te închini sau te închini în necunoştinţă reală de cauză. Ai nevoie de certitudine, de certificarea interioară a credinţei tale ca să ştii cum stă treaba cu …du mai la adânc, la şi mai mare adânc mintea ta şi propovăduirea ta. Că aşa e uşor să moralizăm, să spunem nu la aia, nu la cealaltă, să batem câmpii în cuvântările noastre sau să ne lăudăm pe noi în loc pe Domnul, şi să nu spunem nimic despre sfinţenia credinţei la care am fost chemaţi. Dar ca să vorbeşti trebuie să duci mintea ascultătorilor tăi la mai adânc, la mai greu, să oboseşti cu greul măreţiei cuvintelor lui Dumnezeu şi nu să laşi pe oameni la lucruri uşoare, de început. Trebuie să mergi la mai adânc, la mai greu, la imposibilul ascultării şi al înţelegerii ascultătoare!

Şi când Petru simte cum stă treaba cu sesizarea adâncului sfinţeniei la care te duce ascultarea, atunci cade la picioarele Lui şi îi spune, cu inima smereniei, a cutremurării prea mari: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” [Ἔξελθε ἀπ’ ἐμοῦ, ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι, κύριε·] [v.8]… Adică nu a zis, da, acum vreau să fiu Apostol, pentru că am prins peşte şi sunt mare şi tare, ci a mărturisit că nu e vrednic de o asemenea onoare, vizită, prezenţă. Şi pentru că s-a crezut nevrednic de El, pentru că s-a înspăimântat şi el şi Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedeu, tovarăşii/comunionalii [οἳ κοινωνοὶ] lui [ [v. 9-10], atunci Iisus i-a zis lui Simon, dar şi celorlalţi deopotrivă: „Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni” [Μὴ φοβοῦ· ἀπὸ τοῦ νῦν ἀνθρώπους ἔσῃ ζωγρῶν] [v. 10].

Şi ei, au ascultat deplin de El, pentru că şi-au lăsat luntrele cu peşte, pline ochi, „lăsând toate, [şi] I-au urmat Lui” [ ἀφέντες πάντα ἠκολούθησαν αὐτῷ] [v. 11]. Pentru patronul român de astăzi, acest mod de a te comporta e o adevărată iresponsabilitate, o nebunie totală. Adică laşi ditamai bogăţia de peşte în mijlocul drumului şi tu pleci după Fiul lui Dumnezeu. Însă, ceea ce trebuie să înţelegem noi este că nebunia propovăduirii este nebunia dragostei dumnezeieşti, care te face foc aprins, vijelios, când trăieşti evidenţa măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu simţi, nu vezi pe Dumnezeu, eşti un butuc, o piatră sau o gură care vorbeşte despre cele mai sfinte lucruri fără să aibă nimic de-a face cu ele.

Eşti o maşină de cuvinte, părut frumoase…şi cam atât. Însă, când ai experienţa simţirii, a vederii, a cutremurării Sale, deodată ieşi din logica lumii şi a omului căzut şi intri în logica veşniciei, trăind şi văzând toate cu mintea omului ce va să fie.

Să ne dea şi nouă Domnul logica dumnezeiască prin care să vedem lumea, adică râvna Duhului, care să ne ducă acolo unde vrea El şi la sensibilitatea pe care El ne-o cere. Să rugăm pe Domnul milostivirilor şi al îndurărilor, Care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu, ca să ne facă şi pe noi vii, ca să ne bucurăm veşnic întru măreţia slavei Sale, împreună cu Prea Curata Stăpână şi cu toţi Sfinţii şi Îngerii Săi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş