E vorba despre: Τί ἐστιν;/ [Cine eşti?].

Sfântului Moise i se arată Îngerul Domnului în flamă/pară/flacără de foc în mărăciniş/arbust/rug [ἄγγελος κυρίου ἐν φλογὶ πυρὸς ἐκ τοῦ βάτου] şi acesta vede că rugul ardea şi nu se mistuia. În Tradiţia ortodoxă se preferă vorbirea despre rug şi nu despre mărăciniş sau arbust, deşi τοῦ βάτου al LXX-ului e sinonimul sintagmei englezeşti: thorn bush care înseamnă tufiş de mărăcini, mărăciniş.

Îngerul Domnului i se arată în foc, un foc care se vedea din rug. Prepoziţiile ἐν şi ἐκ definesc foarte precis, după părerea noastră, vederea extatică pe care o vede Moise. Îngerul era în foc, în lumina dumnezeiască care se arată ca un foc iar focul se vedea ieşind din rug, din interiorul rugului.

În Ieş. 3, 3 avem prezentat faptul că Sfântul Moise înţelege că ceea ce vedea el este τὸ ὅραμα τὸ μέγα [o mare vedenie] şi vrea să se atingă de rug. Însă, spune 3, 4, εἶδεν κύριος ὅτι προσάγει [văzând Domnul că (el) se apropie] şi că vine cu curiozitate şi nu cu evlavie spre rug, Domnul, nu Îngerul Domnului, îl strigă pe nume din rug, de două ori.

Sfârşitul versetului 3, 4 este porţiunea de text luată în dezbatere de către noi. În viziunea noastră traductorială asupra propoziţiei simple Τί ἐστιν; , traducerea ei este: „Cine eşti?”. Moise înţelesese că ceea ce vede el este o vedenie mare şi el este strigat pe nume. La strigarea numelui tău nu răspunzi cu: „Ce este?” [varianta ed. BOR 2001, pe care ÎPS Bartolomeu a ales-o], credem noi, ci, cu: „Cine eşti?”. Nu întrebi un lucru, un obiect, dacă auzi că din el te strigă cineva, ci întrebi: Cine eşti?.

Numai cine are relevanţă când auzi un strigăt, pentru că cineva vorbeşte, şi acel cineva este o fiinţă şi nu un lucru. În LXX, în concluzie, avem: Cine eşti?

În ed. BOR 1988 avem formula: „Iată-mă, Doamne!”. În ed. BOR 2001, după cum am spus, şi repetăm acum, avem : „Ce este?”. În VUL avem adsum, adică: Iată-mă! Vin imediat! Sunt aici! În WTT avem: Iată-mă! În L45 avem: Hie bin ich!/Iată, aici sunt! În GNV avem: Aici sunt! În YLT: Iată-mă! Eu sunt…Iar versiunea din KJV este identică cu a YLT-ul.

Concluzia este mai mult decât evidentă: ed. BOR 1988 merge pe VUL, pe Vulgată iar ed. BOR 2001 pe LXX, pe Septuagintă în ceea ce priveşte această formulă. Dacă VUL ne dă un răspuns la chemarea Domnului, LXX ne dă o întrebare de legitimare a Vorbitorului din rug.

Şi, în LXX, avem un răspuns revelaţional la 3, 6 din partea Domnului pentru întrebarea de la 3, 4 a lui Moise: Ἐγώ εἰμι ὁ θεὸς τοῦ πατρός σου, θεὸς Αβρααμ καὶ θεὸς Ισαακ καὶ θεὸς Ιακωβ [Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov]. Dar, mai înainte ca să primească această revelaţie, Moise trebuia pregătit pentru revelarea lui Dumnezeu în viaţa sa.

Ieş. 3, 5 ne vorbeşte despre pregătirea lui Moise şi a noastră pentru ca să ne apropiem de înţelegerea şi vederea lui Dumnezeu. Ce îi spune Domnul, adică Logosul Tatălui, lui Moise? Îi spune: „Μὴ ἐγγίσῃς ὧδε· λῦσαι τὸ ὑπόδημα ἐκ τῶν ποδῶν σου· ὁ γὰρ τόπος, ἐν ᾧ σὺ ἕστηκας, γῆ ἁγία ἐστίν.” [„Nu te apropia (mai mult) de acest loc! Dezleagă-ţi sandalele de pe picioarele tale, căci locul în care tu stai/pe care tu eşti este un pământ sfânt”].

Moise dorea să ştie cine este Cel ce este pururea iar El îl învaţă, că pentru a-L cunoaşte pe El şi pentru a vorbi cu El trebuie să se oprească, trebuie să se oprească la sine, să se vadă pe sine, apoi să îşi dezlege sandalele cugetării trupeşti, să se curăţească de patimi, să se sfinţească şi să vadă în fiecare loc unde S-a arătat Dumnezeu şi pe oricare Sfânt al Său ca pe nişte pământuri sfinte unde locuieşte, unde este Dumnezeu.

Moise, un om curios, cu curiozitate umană căzută, păcătoasă, ca tot omul nedeprins cu viaţa cu Dumnezeu, vrea să devină imediat ştiutor, a-toate-cunoscător, fără să treacă prin curăţirea de patimi şi prin evlavie, prin viaţa evlavioasă, ca împlinire a poruncilor lui Dumnezeu şi a dragostei celei desăvârşite faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Vrea să sară treptele. Dar Domnul îi spune că trebuie să se oprească, să se pregătească pentru asta, să îşi adauge în sine harul viţuirii celei sfinte, pentru ca să vadă pe Cel mai presus de orice vedere şi înţelegere.

Trebuie să îţi opreşti curiozitatea teologică şi harismatică, frate sau soră, care acum începi să înţelegi viaţa duhovnicească! Să nu vrei să ai virtuţi şi harisme mai înainte de vreme, că dracul vine şi îţi dă să te crezi sfântul sfinţilor când tu eşti un biet păcătos!Trebuie să îţi omori fantezia minţii despre cele înalte, pe care o consideri o „lucrare teologică”, închipuirea despre lucrurile care te întrec şi trebuie să începi mai întâi cu frica de Dumnezeu şi cu vederea păcatelor proprii, dacă vrei să ajungi la vreo sporire oarecare.

Aşa a făcut şi Moise! Şi-a desfăcut sandalele cugetării trupeşti pentru a fi liber în libertatea Duhului şi a călcat pe locul din faţa lui Dumnezeu cu sfinţenia cea mare a evlaviei.

Când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi i-a spus că El e Dumnezeul tatălui său şi al strămoşilor lui, acesta: „ἀπέστρεψεν … τὸ πρόσωπον αὐτοῦ· εὐλαβεῖτο γὰρ κατεμβλέψαι ἐνώπιον τοῦ θεοῦ.”[ şi-a întors faţa lui, căci privea în jos, cu evlavie, înaintea lui Dumnezeu”]. Ambele ediţii româneşti citate vorbesc despre frica lui Moise în faţa lui Dumnezeu. Dar aici nu e vorba despre frică, despre o frică oarecare, terorizantă, ci despre εὐλαβεῖτο, despre evlavie, despre evalvia care este compusă din starea de copleşire în faţa măreţiei lui Dumnezeu, îmbinată cu o dragoste plină de cutremurare sfântă în faţa Sa.

Şi acolo unde dragostea, cutremurarea, sfiala, smerenia, compleşirea se îmbină nu vorbim despre frică ca atare sau despre o simplă frică ci despre o stare paradoxal de frumoasă şi de adâncă, de cuceritoare, despre evlavie sau cucernicie.

În Tradiţia ortodoxă, credincioşii evlavioşi i se adresează preotului cu sintagma: Preacucernice Părinte, vorbindu-se astfel despre multa sa evlavie/cucernicie în a sluji lui Dumnezeu, pe când preotului monah, ieromonahului i se zice: Preacuvioase Părinte, vorbindu-se astfel despre cuviinţa, adânca rânduială şi cuminţenie a vieţii sale.

Evlavia şi cuviinţa vieţii sunt două caracteristici fundamentale ale adevăratei vieţuiri ortodoxe, duhovniceşti. Evlavia reprezintă dragostea noastră plină de cutremurare în faţa lui Dumnezeu, acea bucurie plină de cutremur şi de simţire a prezenţei lui Dumnezeu în noi iar cuviinţa reprezintă modul interior şi exterior de a te raporta la relaţiile tale cu Dumnezeu, cu tine şi cu semenii tăi. Cuviinţa îţi cere să te mulţumeşti cu anumite gramaje de somn, mâncare, muncă, studiu, rugăciune, vorbire, scris etc., pe când evlavia te învaţă să fii minte plină de dragoste, lacrimi pline de iubire, milostenie plină de grijă, candoare plină de înţelepciune.

Did you like this? Share it: