Ziua a 11-a a Colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”
De la Cruce la Învierea Domnului şi la împărtăşirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat: acestea sunt Tainele mântuirii sub semnul cărora vom discuta astăzi.
Aseară am avut parte de nişte surprize uluitoare, de care ne-am bucurat mult. Să dea Dumnezeu să ne bucurăm şi astăzi de frumuseţea de a ştii să vorbim decent, adică popriu, uman, din lăuntrul fiinţei noastre!
Pr. Dorin.
În Săptămâna Sfintelor Patimi, şi, mai ales, în Vinerea Mare trăim tristeţea, durerea Preasfintelor Patimi ale Domnului.
Trăim durerea, simţim durerea în aerul sărbătorii,însă ştim că va veni şi ziua preaslăvită a Învierii Domnului, unde inima ni se umple de bucurie şi de lacrimi dulci de fericire, dacă, după săptămâni de post ne-am curăţit simţirile ca să primim pe Stăpânul în casele inimilor şi ale trupurilor noastre.
Trăim durerea şi bucuria. Trăim durerea Crucii Sale, pe cât ni se dă fiecăruia, dar şi a Învierii Sale cu trupul preaslăvit şi îndumnezeit, cu care S-a ridicat din pântecele Iadului.
Crucea ne duce la Înviere, iar după Înviere, Hristos ni Se dă în Biserica Sa, care e stâlpul şi temelia adevărului, ne dă Trupul şi Sângele Său spre mâncare şi spre băutură sfântă, pentru ca tot omul să aibă viaţă şi încă din destul.
De aceea Trupul şi Sângele Său crucificate trec prin înviere şi apoi devin Sfântă Euharistie. În Sfânta Împărtăşire primim pe Hristos cel răstignit şi înviat, Cel plin de slavă şi dumnezeirea Lui, harul ce emană din ipostasul Său care a primit în sine umanitatea, care şi-a însuşit umanitatea noastră, ne îndumnezeieşte şi pe noi.
De aceea propun ca temă pentru astăzi [dacă se doreşte asta], o discuţie despre bucurie şi tristeţe, despre nădejde şi deznădejde în viaţa noastră.
Parinte Dorin,
cred ca ne-am intalnit odata pe strada, din intamplare…şi v-am recunoscut din fotografia pe care o aveti in CV. De aceea, vazandu-va de aproape, am indraznit sa va scriu.
Sunt din Bucuresti, da, si vreau sa va marturisesc cum am devenit credincioasa, despartindu-ma de yoghni-.Am practicat yoga ceva timp…
Intr-o zi de denie, in Vinerea Mare [ca de aceea v-am scris, vazand ca e vorba de Ratignirea Domnului nostru], m-am dus la biserica, asa impreuna cu doua prietene ale mele…mai mult pentru ca ele au vrut si nu pentru mine.
Ele s-au inchinat, au trecu pe sub masa cu Domnul, unde este El pictat cand e pus in mormant…si am vrut sa fac si eu acest lucru.
Cand m-am apropiat sa ma inchin si m-am inchinat, am simtit atunci ca ma dezleg cumva…Intelege-ti? Ca ma eliberez de ceva, de o forta…
Asta m-a cutremurat…Asta m-a facut sa cred ca eram sub stapanirea celui rau…ca yoga e un mare demonism.
Deci pe mine m-a mantuit Domnul, m-a scos din randul yoghnilior intr-o zi de vineri, in ziua rastignirii Domnului.
Ma bucur pentru ceea ce faceti si va dorim numai bine!
Augustina E.
Domnişoară/ doamnă Augustina şi noi ne bucurăm de harul lui Dumnezeu cu dumneavoastră!
Dacă Dumnezeu v-a dat să înţelegeţi ce putere era în dv., care vă stăpânea, când făceaţi yoga, atunci nu trebuie să vă mai spun nimic.
El Însuşi v-a învăţat că Sfânta Cruce şi faptul de a veni în Sfânta Biserică şi de a te ruga şi a te umili reprezintă depărtarea noastră de demoni, de păcat, de moartea care era în noi.
Mă bucur mult pentru dv., pentru schimbarea din viaţa dv.[presupun că acum sunteţi un creştin conştiincios]şi, mai ales, pentru că aţi avut dorinţa, mânată fiind de Dumnezeu, să spuneţi acest lucru, minunea cu dv., în cadrul colocviului nostru.
De fapt tocmai acesta e şi scopul nostru: să învăţăm din minunile din viaţa altora, care s-au petrecut şi se petrec cu alţii şi să slăvim pe Dumnezeu pentru ele.
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă întărească! Dacă dv. mă cunoaşteţi din vedere şi de aceea mi-aţi scris, cine ştie?, poate o să mă mai întâlniţi şi o să mă şi opriţi ca să vorbim două-trei lucruri.
O seară bună şi bucuria e de partea noastră, credeţi-ne!
Bucurie şi tristeţe, nădejde şi deznădejde cu fiecare din acestea ne-am întâlnit în viaţă, cu fiecare din aceste momente am convieţuit un timp şi ne-am bucurat sau ne-am întristat, am nădăjduit sau am deznădăjduit.
Toţi căutăm fericirea într-un fel, pentru că aceasta este sădită în inimile noastre asemenea îndemnului ciocârliei de a ajunge la soare sau vulturului de a sta deasupra norului.
Toţi dorim asta dar neîndemânatici fiind ne apucăm de tot felul de lucruri lipsite de importanţă şi ne uităm vocaţia, ajungem să privim în gol, în neant în loc să ridicăm privirea în sus.
Sfântul Ioan Scărarul, în Filocalia vol. 9 vorbeşte foarte frumos de urcuşul acesta curajos spre înălţimile desăvârşirii şi capcanele ce le putem întâlni pe parcurs.
Bucuria întâlnirii este unică şi specială. Ea depăşeşte orice imaginaţie, orice putem concepe noi, în mintea noastră, despre întâlnire şi fericire.
Fericirea întâlnirii cu Hristos se imprimă în sufletul celui care a experiat-o ca o ştampilă de care va ţine cont toată viaţa.
Sfântul Simeon Evlaviosul, duhovnicul Sfântului Simeon Noul Teolog vorbeşte în pildă despre întâlnirea lui Dumnezeu în inimile noastre.
El spune că noi suntem asemenea unor ocnaşi dintr-o mină care nu au văzut niciodată lumina, ci doar pâlpâiala slabă a flăcării de lampă.
Dar, deodată unii dintre aceştia sunt învredniciţi să vadă cerul datorită unor surpări din tavanul minei, numai o fărâmă.
În clipa acestei experienţe ocnaşul rămâne uimit de frumosetea luminii, uimit de albastrul cerului. Aşa suntem noi când întâlnim pe Hristos în inimile noastre.
Bună seara domnule Bogdan! Mă bucur că aţi ajuns cu bine unde trebuia şi că putem discuta, iată!, şi în a 11-a zi.
Dumnezeiescul Simeon cel Tânăr sau Noul Teolog, Părintele nostru, era ironizat în timpul vieţii de către oameni care nu îi ajungeau nici până la unghia piciorului şi aceştia îi spuneau: „noul teolog”, adică „teologul recent”, unul care pare a spune altceva decât Părinţii.
Ironia lor s-a transformat în renume după adormirea sa, la începutul secolului al 11-lea.
Sf. Simeon Noul Teolog, pe cărţile căruia, după cum ştiţi, noi facem studii laborioase, foloseşte la un moment dat parabola hrubei, a cavernei unde sunt oamenii, oamenii care nu văd lumina lui Dumnezeu şi când apare o mică rază a slavei cereşti oamenii rămân bulversaţi, răpiţi din ei înşişi.
Casa căreia i se ridică acoperişul, ca şi hruba unde intră o rază sunt exprimări ale vederii dumnezeieşti.
Bucuria vine când Dumnezeu ţi se revelează înviaţa ta, câd pipăi cu mintea mila lui Dumnezeu din inima ta. Până atunci e durere, e chin, sunt mult eobsesii, multe doruri neîmplinite…
Dar când vezi raza frumuseţii Treimii, când te bucuri de măreţia slavei Sale, atunci totul devine rai în inima ta, devine bucurie, devine pace…şi putem spune în mod real: că Tatăl, Hristos şi Duhul sunt în noi şi în mijlocul nostru, pentru că Dumnezeu e cu noi.
Mă bucur că vorbim şi astă seară, mă bucur mult…
După cum se observă a trecut pe la noi doamna sau domnişoara Augustina care n-a împărtăşit o minune reală, imensă din viaţa dumneaei, de care ne bucurăm mult
Da părinte Dorin, experienta întâlnirii cu Dumnezeu este unică de fiecare dată când se petrece, nu stă sub incidenţa stereotipului ci sub cel al uimitorului.
Trăim dureri, nedreptăţi. Ne întristăm cumplit după ce am săvârşit un păcat sau altul, dar dorul după Dumnezeu nu se stinge pentru că El şi-a atins „trena nemărginirii Sale” de inimile noastre.
Referitor la deznădejde Sfinţii Părinţi amintesc şi de acea „deznădejde” bună, momentul în care ne venim în sine, momentul în care pe muchie de cuţit fiind suntem forţaţi să luăm o hotărâre capitală faţă de sufletul nostru.
Acest lucru se întâmplă în momentul în care decidem, spre exemplu,după mulţi ani să ne ducem la duhovnic să ne mărturisim păcatele, mizeriile şi neputinţa.
În acel moment praf şi cenuşă fiind în ochii noştri, ne înfăţişăm în faţa lui Hristos şi strigăm „ăsta sunt Doamne, nu altul, nu mai bun, ăsta sunt, milostiveşte-te de mine şi mă miluieşte”.
Momentul este unul de cotitură în care alegem viaţa şi nu moartea sufletului nostru.
Deznădejdea cea pierzătoare este momentul în care nu mai avem încredere că Hristos ne poate ierta, în care nu mai credem în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, aceea este într-adevăr clipa deznădejdii satanice în care alegem moartea sufletului şi nu pe Hristos, Dumnezeul nostru.
Aveţi foarte mare dreptate. E greu să convingi pe cineva să se lase de un păcat, de un viciu, de o apucătură aiurea. Păcatul, ca o a doua natură a noastră, ne urâţeşte şi ne face să nu mai vedem frumuseţea şi naturaleţea firii noastre.
Când zicem păcat zicem tristeţe. E o tristeţe zguduitoare. E greu, am observat, să explici cuiva ce înseamnă durerile sau tristeţile duhovniceşti, adică căderile noastre în păcat resimţite acut sau ieşirea noastră din har, diminuarea simţirii harului în noi.
Clipe groaznice…la nivelul nebuniei. Dar dureri trăite în duhul nostru, simţite cu cea mai fină parte din noi, cu spiritul.
Însă, dacă avem tristeţi enorme, tristeţi din cauza luptei trupului, tristeţi de la oameni, tristeţi de la demoni…Dumnezeu ne şi umple din destul cu harul milei Sale, ne face plini de bucurie în milocul deznădăjduirii.
Avem şi bune şi rele în viaţa noastră…şi prin toate Dumnezeu ne pregăteşte, ca pe aur în topitoare, pentru Împărăţia Sa, pentru slava Sa.
Asta ar trebuie să ştim noi, foarte adânc: că tot ce ni se petrece nu ne omoară, ci ne fortifică interior, ne pregăteşte, sunt trambulina noastră spre Rai.
Vizitând una din casele de bătrâni din buricul Bucureştiului, am rămas şocat de durerea acelor oameni.
Stând ca în nişte anticamere ale morţii, abandonaţi de copii şi de nepoţi aşteptau asemenea unor copii câteva dulciuri de la cei ce mai veneau pe la ei sâmbăta şi duminica de la unele asociaţii umanitare şi biserici ortodoxe.
În lume e mare durere. A simţi durerea lumii în inima ta este o mare încercare. A simţi durerea oamenilor năpăstuiţi, a copiilor avortaţi, a bătrânilor abandonaţi, e mare durerea.
Părintele Sofronie Saharov vorbea foarte frumos despre această durere şi rugăciune pentru lume ca una din cele mai importante misiuni ale unui creştin.
Să ne rugăm pentru ceilalţi, să avem toată lumea în inima noastră în faţa lui Dumnezeu.
Marea taină a fiinţei noastre e frumuseţea pe care o aduce în noi rugăciune apentru întreaga făptură, care a fost, care este şi va fi. Rugăciunea, adevărat, dureroasă şi bucuroasă pentru întreaga lume şi pentru întreaga făptură.
Ca preot fiecare te roagă să te rogi pentru el şi acest lucru îl facem. Uneori ne rugăm pentru toţi ca pentru unul, cu rugăciunea lui Iisus sau pomenind durerile lor, pe fiecare în parte, cum ni le aducem aminte sau îi pomenim nominal.
Se strâng mii de nume pe pomelnicile noastre, zeci de mii într-un an.
Rugăciunile Biserici, dacă ai inima pregătită să le simţi, sunt înspăimântătoare, pentru că sunt divino-umane.
Sunt durerile şi dragostea oamenilor, suferinţa şi ţipărul lor amestecate cu dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.
Trebuie să ştii să te pleci în faţa sălăşluirii lui Dumnezeu în oameni şi în Biserica Sa ca să înţelegi taina Bisericii, care e taina unirii ipostatice, care e taina lui Hristos, Dumnezeu şi om, în care firile se interpenetrează fără ca umanitatea să devină dumnezeire şi fără ca dumnezeirea să devină umanitate.
Fiecare dintre noi suntem uniţi de fiecare fraţi ai noştri prin harul lui Dumnezeu, care ne strânge şi ne face pe toţi un trup.
Ieri am terminat de citit nişte capitole dogmatice ale Sfântului Marcu Eugenicul, marele Teolog care a ruşinat ereziile romano-catolice în secolul al XV-lea.
Şi Sfântul Marcu explica atât de concentrat teologia triadologică a distincţiei dintre fiinţa şi energia lui Dumnezeu încât nu mai era niciun loc de întors, nicio replică.
Mulţi vorbesc uşor de Sfinţii noştri, pentru că nu se pleacă cu smerenie şi dragoste în faţa lor, pentru că nu îi citesc cu evlavie.
Sfinţii se destăinuie prin cărţile lor, îţi vorbesc prin Icoanele şi Sfintelor lor Moaşte dacă îi iubeşti. Dacă vii cu superbie, cu aroganţă că ştii ce să faci pe Scriptură şi pe Sfinţi, pleci tot la fel de prost cum ai venit.
Durerea ascezei naşte curăţie şi curăţia naşte Teologie. Dacă crezi că Teologia se naşte din citire…rămâi lemn tănase.
Înţelegerea duhovnicească, teologică, se naşte din curăţirea de patimi, din dragoste, din smerenie, din ascultare.
Aveti dreptate părinte Dorin din ce aţi spus.
Aţi demonstrat importanţa învăţăturii de credinţă în inimile noastre.
Învăţătura de credinţă nu este ceva separat de experienţa Bisericii, ci este complet integrata.
Şi cum spuneaţi dumneavoastră învăţătura de credinţă explicată în lucrările lor de Sfinţii Părinţi nu reprezintă o dogmă rece, moartă, ci expresia trăirii comuniunii cu Dumnezeu.
Da, cel mai mare adevăr e acesta: că adevărata vieţuire ortodoxă este harismatică, este trăirea în Sfântul Duh.
Vă mulţumim şi pentru această seară, foarte plăcută. Iarăşi oboseala ne opreşte…
Vă mulţumim mult şi vă dorim multă putere de muncă în activitatea dv. şi în viaţa dv!