Ziua a 12-a şi a 13-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

heruvim1.gif

„καὶ ἐνυπνιάσθη, καὶ ἰδοὺ κλίμαξ ἐστηριγμένη ἐν τῇ γῇ, ἧς ἡ κεφαλὴ ἀφικνεῖτο εἰς τὸν οὐρανόν, καὶ οἱ ἄγγελοι τοῦ θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον ἐπ αὐτῆς” [Fac. 28, 12], cf. LXX.

„Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” [Fac. 28, 12], cf. ed. BOR 1988.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi cei care vor participa la discuţii şi care se vor întraripa de dumnezeiescul dor !

Pr. Dorin

21 de comentarii la „Ziua a 12-a şi a 13-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!””

  1. Ca să ai dorinţe dumnezeieşti trebuie să împlineşti poruncile lui Dumnezeu ca să intri pe poarta, foarte strâmtă, spre simţirea şi iubirea Sa.

    Ca să simţi pe Dumnezeu trebuie să te vezi pe tine însuţi, să îţi vezi josnicia patimilor din tine şi să ţi le spovedeşti.

    Durerea curăţirii de patimi este poarta cea strâmtă despre care ne vorbeşte Domnul. Durerea despărţirii de tine cel vechi este scara spre simţirea şi vederea lui Dumnezeu.

    Ca să ai doruri dumnezeişti trebuie să iubeşti fecioria trupului şi a minţii, să iubeşti smerenia, umilinţa, să te faci o vale a smereniei dintr-un deal al infatuării.

    Smerirea fiecăruia dintre noi de către Dumnezeu are drept scop să ne facă o vale.

    Valea e în Scriptură, în sens pozitiv, expresia adâncii curăţii şi a sfinţeniei, a smereniei şi a umilinţei.

    Când e vorba de infatuare se vorbeşte de zdrobirea dinţilor celor răi, de vederea lor de către Dumnezeu, de pedepsirea lor.

    În Psalmi duşmanii sunt demonii, demonii care sunt duşamnii de moarte ai omului.

    Iar pruncii care trebuie zdrobiţi de piatră din Psalmi sunt pruncii păcatului, primele intenţii, momiri ale patimii…zdrobire a lor de Hristos, prin rugăciunea neîncetată a inimii, de Hristos care e Piatra credinţei.

    Nu e greu să simţi pe Dumnezeu. Dacă ai ajuns să vezi că eşti un om care are nevoie de El, numai de El ca să fii viu, sufletul omului se deschide ca o floare, încet, lin, pe nesimţite, în faţa razelor Soarelui ceresc.

  2. Părinte Dorin, din introducerea pe care aţi făcut-o pentru seara aceasta am observat intenţia dumneavoastră de a discuta despre lupta creştinului cu omul cel vechi din el şi urcuşul acesta dureros spre despătimire.

  3. Bună seara, domnule Bogdan! Intenţia noastră ar fi aceea de a vorbi despre lucrurile care ne umplu de frumuseţe. Ce ne umple pe noi de frumuseţe?

    Suntem în timpul mesei. Imediat vom continua discuţia noastră.

  4. Viaţa creştinului ortodox prin excelenţă este una liturgică, iar imaginea creştinilor care duminica se duc la Sfânta Biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie este oglinditoare.

    Această imagine spune foarte multe, ne vorbeşte despre cât de importantă este pentru un creştin vorbirea lui împreună cu fraţii lui, surorile lui şi vecinii lui , împreună, cu Dumnezeu.

    În timpul Sfintei Liturghii pentru creştinul ortodox timpul şi spaţiul îşi pierd semnificaţia şi se unesc într-un punct de singularitate, unde totul înseamnă concentrare, tensiune fiinţială în faţa unirii cu Dumnezeu, în faţa momentului când Hristos devine trup din trupul nostru, sânge din sângele nostru.

    În această extraordinară gravitare în jurul Bisericii ca locaş în care spaţiul şi timpul primesc valoare veşniciei creştinul ortodox duce lupta aceea dârză cu păcatul cu omul cel vechi din el.

    În această luptă rolul Sfintelor Taine este colosal.
    Prin Taina Spovedaniei creştinul ortodox primeşte iertarea păcatelor, reintegrarea în rândul celorlalte mădulare ale Bisericii.

  5. Domnule Bogdan, frumuseţea slujbelor noastre constă în aceea că omul pregătit, smerit, simte frumuseţea harului în viaţa lui.

    Sf. Botez ne desparte de demoni şi ne umple de lumină. Sfânta Mirungere ne dă pe Sfântul Duh în noi. Sfânta Euharistie ne uneşte fiinţial cu Hristos, Dumnezeul nostru, îndumnezeindu-ne prin dumnezeirea Lui.

    Sfânta Spovedanie, al doilea Botez, ne ridică iarăşi la iertare aşi harul lui Dumnezeu. Sfâtata Preoţie face din noi comeseni şi conviviali cu Dumnezeu.
    Sfântul Maslu ne vindecă şi ne iartă neputinţele noastre cele multe.

    Sfânta Cununie ne face din doi, bărbat şi femei, una, una în Hristos, cu simţire, minte şi inimă unitare.

    Toate Sfintele Slujbe şi Ierurgii ne fac Sfinţi, ne umplu de curăţie şi frumuseţe. Bucuria Bisericii e bucuria sfinţeniei.

    Fiecare sărbătoare e sărbătoarea veseliei duhovniceşti. Fiecare Paşti e umplere d elumină. Fiecare zi e dumnezeiască dacă simţi mila lui Dumnezeu.

    Noi trăim într-o mare de lumină cerească!

    M-a întrebat cineva când sunt trist, că pe mine nu m-a văzut niciodată trist. Şi i-am spus că şi eu sunt trist, şi eu am probleme dar nu le arăt în faţa tuturor. Nu vreau să umplu cu ele pe alţii.

    Însă mulţi cred că trebuie să îmi ceară doar să mă rog pentru ei sau să le slujesc dar nu mai mă întreabă…cum mă simt.

    Sensibilitatea te îndeamnă să întrebi pe cineva cum se simte şi apoi să îl întrebi altceva.

    Aşa că: bucuria e partea celor atenţi, atenţi la detaliile de a nu supara sau sminti pe fratele lui smerit şi cuminte.

  6. Exact.
    Multora dintre cei care nu participă activ la viaţa Bisericii, li se pare această mişcare centrifugă a creştinilor în jurul bisericii ceva anacronic, caduc.

    Pentru mulţi dintre aceştia Sfintele Taine sunt reduse la manifestarea lor exterioară fără să se intre în profunzimile înţelesului.

    Viaţa Bisericii nu poate fi înţeleasă decât dacă participi activ la viaţa ei.

    Creştinul în genere este o persoană atentă cu cei din jur, delicată cu cei care păstoresc Biserica.
    Bădărănismul şi revolta nu au nimic în comun cu Biserica şi viaţa autentic creştină.

    Felul în care ne raportăm la Slujbele Bisericii, la realitatea tainică ce ni se înfăţişează în faţa ochilor reprezintă un punct de autoevaluare a depărtării sau apropierii noastre de Dumnezeu.

    Mulţi nu înţeleg rostul sărbătorilor şi mă întreabă de ce îşi mai au actualitatea astfel de „comemorări” plictisitoare ale unor evenimente revolute?

    Sărbătoarea la noi ortodocşii este inaugurată de Sfânta Liturghie, de jertfa nesângeroasă a lui Hristos.

    Troparele, imnele, cântările bisericeşti se încadrează în această simfonie a dialogului cu Dumnezeu care nu irită, nu siluieşte, ci îndrumă persoana spre reevaluarea raporturilor cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

  7. Suntem cu totul de acord, domnule Bogdan. Sărbătorile Bisericii lui Hristos, nefiind sec umane în esenţa lor, neavând logică umană căzută,au fragilităţi duhovniceşti şi abisalitatea prezenţei Prea Curatei Treimi în Biserică.

    Noi lucrăm cu Dumnezeu în timpul slujbelor: noi, preoţii şi noi, credincioşii! Împreună suntem corul Bisericii care slujim Sfânta Liturghie. Împreună ne rugăm şi invocăm căderea, ploaia harului peste Cinstele şi Preafrumoasele Daruri ale Bisericii, pentru a deveni El, Hristosul iubirii noastre.

    Şi se observă că acolo unde se recuperează autentica raportare,cea a iubiri smerite faţă de Sfânta Liturghie şi ascultarea faţă de ierarhia Bisericii lui Hristos, sporirile duhovniceşti sunt uluitoare.

    Omul se îndumnezeieşte văzând cu ochii când se nevoieşte şi ascultă.

    Când ştie să asculte de ierarhi, de duhovnici, de stareţ, de soţ, de frate, de conştiinţa lui…omul se întraripează.

    Când există dumnezeiescul dor al mântuirii omul devine înger în trup, devine o minune, el, cel care, până mai ieri era un om păcătos.

    Am început din această seară prăznuirea Dumnezeiescului Antim Ivireanul, Părintele nostru. Un ivirean devine cel mai bun vorbitor de limba română din Ţara Românească şi ne dă Liturghierul pe care îl folosim şi astăzi.

    Limba de la Sfânta Liturghie, de la Liturghia românească este a Sfântului Antim din Ivir, din Georgia.

    Asta e minunea credinţei: un georgian devine un român autentic şi un Sfânt al Bisericii române, slujind şi trăind într-o ţară care nu era a lui.

    Acestea sunt frumuseţile credinţei noastre. această imensitate de minuni fără seamăn, în care foste prostituate, foşti bandiţi, foşti vrăjitori devin Sfinţi. Dar ce Sfinţi!!

    Sfânta Maria Egipteanca se ruga în aer, levitând, după ce se pocăise şi renunţase la viaţa ei de prostituată.
    Sfântul Ciprian, fost vrăjitor, ajunge episcop. Sfântul Bonifatie, comediant, se joacă de-a Sfântul Botez…Şi când se autobotează în derâdere, râzând de creştini, deodată se umple de Duhul Sfânt şi devine ortodox.

    Aceste minuni, care sunt la ordinea zilei în Biserică sunt frumuseţe şi dătătoare de bucurie.

    Bucuria duhovnicească e plină de frumuseţe, de candoare dumnezeiască. Numai cine este gros la inimă, îmbâcsit rău de tot de patimi nu tresar eşi nu se minunează de frumuseeţa lui Dumnezeu în oameni, în creaţia Sa, în Biserică.

  8. Vă mulţim foarte mult pentru lucrurile pe care ni le-aţi împărtăşit astă seară, domnule Bogdan.

    Bucuria de a ne vorbi zi de zi e o bucurie rară, preţioasă şi frumoasă pentru noi. E o bucurei care vă face cinste şi ne face cinste. Aţi înţeles perfect ce dorim de la acest colocviu: comunicarea bucuriei, a împărtăşirii de lucruri esenţiale între noi.

    Fie ca aceste lucruri să ne adâncească relaţia şi prietenia noastră şi nu numai a noastră într enoi, ci şi a noastră cu cei ce ne citesc.

    Pentru că citindu-ne, chiar dacă nu vor să participe la discuţii, ne simt din interiorul nostru cuvintele şi nu din afară.

    E uşor să râzi de lucrurile frumoase, de lucrurile delicate.

    E uşor să găseşti nod în papură.

    E uşor să fii imbecil, infam, o gorilă…şi să găseşti mereu pretexte de a fi nesimţit. Oricine poate să facă asta. Dar e greu să clădeşti, pe fiecare zi, susţinut, o relaţie, un dialog, o tăcere frumoasă între noi, o iubire.

    Toţi aceşti oameni care vin la noi şi latră a pagubă arată că nu sunt iubiţi, că nu sunt apreciaţi de oameni. De ce?

    Pentru că un om care e social, sociabil, care e integrat în relaţii afabile, prietenoase…ştie să vorbească, să comunice, să se dezvăluie frumos.

    Dacă vii de o mie d eori şi spui aceeaşi tâmpenie, dacă o ţii langa ca proasta în târg, arăţi că ceva e putred la tine.

    Că niciun om sănătos sau împlinit nu îşi peride timpul cu insulte, cu îmbârligături de duzină, cu fiţe şi fente.

    Arăţi că nu eşti frumos dacă mereu vrei să fii urât.

    Vă dorim o noapt ebună şi fericită, liniştită alături de familia dv!

  9. Ortodoxia este şocantă pentru mulţi.
    Odată un ateu mi-a mărturisit, „toate religiile le-am înţeles dar ortodoxia pentru mine este o enigmă, nu o pot înţelege, nu o pot cuprinde, sunt uimit!”

    Aceste cuvinte mărturisite , de acel ateu, într-o discuţie spontană, mi-au adus în minte ce înseamnă a sta în afară şi a sta înauntru.

    Biserica noastră nu trebuie redusă la pereţii clădirii, ci extinsă în fiecare inimă de creştin.

    Pentru un creştin ortodox nu există termenul de minune in forma pe care omul de azi o intelege, ci de manifestare a firescului dumnezeiesc.

    Spre exemplu acum o luna am fost intr-o institutie cu un preot ortodox care a săvârşit sfinţirea clădirii. La sfârsit a rămas putina aghiasma (apa sfintita) care a fost pusa intr-un vas deschis într-un colt, pe un raft de biblioteca.

    Acum cateva zile, venind in aceeasi cladire am observat acel vas tot acolo cu aghiasma in el.
    Era la fel de proaspata ca acum 4 saptamani, ca si cum atunci as fi luat-o de la robinet.

    Asta e o minune, un firesc care uimeste şi nu starneste frica, teama de a fi strivit, nu starneste aplauze.

    Prin acea minune intamplata intr-un colt de tara poti intelege Ortodoxia, experierea Tainei, care permanent se descopera dar nu se devoalează.

  10. Foarte-foarte bine, domnule Bogdan! Aţi atins miezul problemei. Minunea ca şi frumuseţea în Ortodoxie nu sunt publicitare, nu sunt evanescente, nu sunt de muzeu, nu sunt sfidătoare, nu cocoşează, ci sunt de un firesc incredibil de cutremurtor.

    Adică şi teologul şi ierarhul şi monahul şi ultimul creştin se împătăşesc, cu acelaşi Dumnezeu, cu acelaşi Hristos şi nimeni nu stă cocoşat de frică, ci îi vine să danseze, să tresalte ca David, din cauza entuziasmului dumnezeiesc din ei.

    Există câţiva protestanţi care au scris despre entuziasm în Ortodoxie. Unuia i se părea că e o formă atipică pentru Ortodoxie iar altul credea că este ceva bolnăvicios în materie de spiritualitate. Auziţi şi dv. : e bolnăvicioasă bucuria prea mare!

    Noi facem studii teologice, academice…Şi unii dintre noi vorbesc rece despre Sfinţi. Mie mi se pare icredibil acest lucru. Mi se pare incredibil să vorbeşti despre credinţă, nădejde şi dragoste, despre virtuţi fără să te umplii de lacrimi şi de dor dumnezeiesc.

    Vă închipuiţi ce predică aş putea să ţin eu despre bucurie şi iubire, cu o faţă de mort.

    Sau să vorbeşti de dragoste şi să te scârmi în nas.

    Bucuria mare e bucurie pe care nu o poţi ascunde şi nu o poţi inventa. Nu avem un buton în noi în care să zicem: Acum, trei tone de bucurie!

    Bucuria e revărsarea harului lui Dumnezeu în noi şi dacă este, este. Dacă nu e nu te poi stoarce ca să o ai.

    Bucuria e mereu sau nu e de loc. Dacă bucuria nu răsare, nu curge din noi ca dintr-un izvor nu e nimic. De aceea, dacă îţi cenzurezi inima, bucuria dispare, seacă. Harul lui Dumnezeu vrea să dăm în continuu bucurie, să facem bucurie altora ca să fim vii, ca să ne curgă fântâna harului în noi.

    Dacă vrem să punem capac cunoştinţei, bucuriei, prieteniei…se stinge entuziasmul. Entuziasmul trebuie să fie generos sau nu e deloc.

  11. Aveti dreptate părinte Dorin.
    Bucuria în ortodoxie, nu poate fi înţeleasă de cei din afara ei.

    Lucrarea harului dumnezeiesc nu poate fi catalogată, pusă în tabele şi măsurată, ci pur si simplu vine, aşa cum vine vara după caldura din amiază, ploaia cu răcoarea ei, iar noi respirăm adânc aerul acela curat.
    Sau mirosul din pădurea de brad, la munte, când inspiri şi te bucuri.

    Firescul azi pare nefiresc pentru că noi oamenii am devenit nefireşti.

    Având simţul firescului ofilit în noi nu mai simţim nimic şi atunci cârcotim ca unii din afară.

    Cunoscând un om duhovnicesc, un monah, acum ceva ani, am fost surprins în primul rând de iradierea harului din el, care schimbase natura în jurul lui, masa, chilia, cana cu toarta sparta, aerul, totul.

    Nu le schimbase scopul şi esenţa, ci ele erau mai frumoase ca niciodată, chiar dacă erau nişte vechituri.

    Lucrarea harului nu o poţi înţelege, o poţi doar gusta, atâta tot.

  12. Propunerea noastră de astăzi este o discuţie despre conversaţie.

    Ce, cum,când, unde şi cât vorbim?

    Ce înseamnă vorbire duhovnicească, ce înseamnă discuţie firească, omnească între oameni, ce înseamnă bun simţ într-o conversaţie?

  13. Comunicarea nu ţine de limba română, nu ţine de condiţia socială, de sex, de înălţimea corpului sau de sănătatea ta fizică.

    Comunicarea ţine de sănătatea ta interioară, de sănătatea de a fi un om social, omenos, generos.

    E observabil că nu putem să facem dialog fără faţă, fără să îl vezi la faţă pe om. Trebuie să ai mare conştiinţă ca să comunici cu cineva fără să îl vezi.

    Dar a vedea pe cel din faţa ta îl face să fie mai ponderat, mai smerit în atitudini.

    Comunicarea ţine de experienţa ta ontologică, adâncă, de împlinirea ta. Nu poţi să dărui ceva care nu ai. E observabil că oamenii care dăruie sunt plini de harisme, sunt fără teama de a greşi cuvintele…ci cu dragostea de a răni inima de dor.

    Comunicarea e taina care ne învaţă viaţa veşnică. Comunicarea trebuie să sporească atât de mult încât o privire în ochi sau o nuanţă a cuvintelor să spună totul despre ce eşti tu atunci, cine eşti, ce vrei.

    Atenţia la aceste detalii face reala comunicare.

  14. Pe şarlatanii ideilor, e corect, domnule Bogdan, îi vezi când stai aproape de ei.

    Astăzi îţi citează din Scriptură, mâine din Gogol, pomâine din Revista femeilor, poimâine…când îl cunoşti mai bine, se bagă pe sub preş şi îţi spune că nu mai are timp să discute cu tine.

    De ce, frate, nu mai ai timp?

    Pentru că deja l-ai mirosit că e tufă de veneţia.

    Omul vrea să facă o bună, o prea bună impresie din prima şi apoi, pentru că o îngroaşă rău, pentru că se idealizează, nu mai poate să stea în ritmul minciunii şi…scapă de prietenia ta.

    Dar dacă eşti cinstit şi spui ce faci tu zilnic şi omul vede că aşa e, rămâne uimit că tu te ţii de un plan zilnic, că nu mănânci astăzi nori şi mâine latri la lună.

    Astăzi am ieşit în oraş şi m-am dus în vizită la cineva. Acolo am avut parte de surprize discutative.

    Am vorbit, ne-am acceptat reciproc, deşi eram străini de credinţa celuilalt, şi toate au fost bune.

    Însă cele 5 persoane cu care am discutat au rămas cu plăcuta supriză că eu am putut vorbi cu zâmebtul pe buze, că nu i-am făcut să se simtă prost, deşi am vorbit împotriva credinţei lor mai tot timpul.

    Dar nu cu răutate, ci cu precizie. Şi oamenii erau umiţi că eu ştiu despre ei.

    Şi una dintre persoane m-a întrebat de udn eştiu atâtea lucruri diverse. Era minunată că eram la curent şi cu năzbâtiile societăţii postmoderne şi cu cele ale sfinţeniei.

    Şi i-am spus că astăzi trebuie să mănânci informaţii pe pâine, să ştii tot, să nu arunci nimic dinc e auzi, vezi, prinzi în mână…dar să ştii să reciclezi informaţiile, să scoţi din ele miere.

    Adică din flori de mucegai să scoţi minuni, folosindu-te de ştiinţa celor rele ca să le converteşti în foarte bune.

    Şi oamenii când văd că ştii să treci peste asperităţi rămân uluiţi. Ei atunci văd că se poate şi că merge, că merită să fii…mai mult decât finuţ.

  15. O temă foarte bine venită părinte Dorin.
    Toţi vorbim azi, peste tot, în orice mediu te-ai afla te găseşti în mijlocul unei conversaţii.

    Din păcate, de cele mai multe ori, conversaţia se rezumă la un vocabular destul de limitat şi la idei destul de subţiri în ceea ce priveşte împărtăşirea de de simţăminte.
    Se pare ca ştim să vorbim dar nu ştim ce şi cum.

    Dacă citim Patericul sau alte cuvinte ale Părinţilor observăm puterea acestora de a condensa în câteva propoziţii adevărate tratate de teologie sau psihologie.

    Puterea unei astfel de manifestări stătea în primul rând în luminarea pe care aceştia o aveau de la Dumnezeu de a spune lucruri folositoare la momentul oportun şi la locul potrivit.

    Observ pe zi ce trece evoluţia descendentă a discursului, transformarea lui astăzi într-un monolog, mai bine spus într-un urlet ce se vrea a fi luat în considerare asemenea pumnului după ceafă sau înjurăturii de mamă.

    Erijându-se în mari apărători ai unor valori mulţi se dedau la adevărate „concerte” de urlete şi ţipete, doar doar vor hipnotiza cititorul sau auditoriul.

  16. Discuţiile concentrate sunt pentru spirite evoluate.

    Cine vorbeşte în parabole, în enigme sau în cuvinte tainice, de mare experienţă sunt oameni de o mare sfinţenie şi specializare a minţii.

    Discuţia cu astfel de aameni nu are nimic de-a face cu normalitatea.

    În cărţile despre care v-am vorbit, despre Sfinţii din viaţa mea, voi vorbi despre cum se vorbeşte cu Sfinţii, despre cum se rămâne paf.

    Discuţii interminabile despre tot felul de lucruri. Cunoştinţe spuse cu un fler genial. Confesiuni devastatoare.

    Smerenie uluitoare, cocoşantă. Nu te uiţi la fraze ci la smerenia şi frumuseţea inimii.

    Sunt lucruri cutremurător de frumoase de spus şi noi suntem tâmpiţi, grobieni.

    Şi asta pentru că nu legăm frazele cu inima ci numai din buze. Adică, ca Sf. Isaia: poporul ăsta mă iubeşte doar cu buzele, pentru că inima lui e departe.

    Cum e departe? e departe pentru că nu are intenţie curată de a se împlini vorbind. Vine X la tine şi vrea să vadă cât de prost eşti şi nu cât de frumos eşti.

    Şi pentru că îşi bate joc de darurile lui Dumnezeu din tine şi el rămâne sărac, şi el, sărmanul, rămâne o cutie de conserve cocârjită.

    Comunicare e confesiune. Când ai obsesia că eşti impropriu confesiunii atunci eşti prins în corzile geloziei.

    Când vrei să vorbeşti despre ce te taie capul ai cuvinte, frate, până dimineaţa. Îmi aduc aminte de zecile de colocvii făcute cu diverşi prieteni, discuţii private, de 10-15 ore până ţi se usca gura după ce beai zece chile de suc sau două-trei pahare de vin.

    Astea zic şi eu discuţii. Nopţi şi zile pierdute în frumuseţe, în simţiri şi vorbe congeniale.

    Şi înveţi astfel. Înveţi din bucuria şi frumuseţea consfătuirii.

    Vezi ce nu ai, vezi cât nu poţi să ierţi, să iubeşti, să fii.

    Cei mai multţi care nu vor să vorbească despre ei se tem să fie crezuţi spirite mici. Culmea! Dar tocmai dialogul, dăruirea, venirea spre altul te face cu inimă mare.

    Adică omul fuge tocmai de ce-l sfinţeşte, de ce-l face om în puterea cuvântului.

  17. Discuţia dintre două persoane nu trebuie rezumată la simple complezenţe, ci trebuie interiorizată.

    Convorbirea adevărată nu poate ţine loc de antipatii şi grobianism, pentru că cei doi parteneri ai dialogului se jertfesc unul faţă de celălalt prin dăruirea reciprocă.

    Mulţi reduc discuţia doar la formulări vagi de idei luate de colo-colo şi expuse cu ghilimelele de rigoare fără o filtrare a conţinutului, fără o personalizare a ideii.

    O astfel de manifestare nu are cum să produca simpatie şi apreciere deoarece totul este rece fără consistenţă.

    Dacă nu trăieşti şi crezi ce spui celuilalt te dai de gol ca fiind un mare şarlatan în ale ideilor.
    Când doi discută cu adevărat timpul şi spaţiul se comprimă la nivelul intensităţii şi singurul obstacol intervine odată cu oboseala, când trupul nu mai poate susţine vioiciunea sufletului.

    Numai printr-o astfel de abordare a discuţiei dintre noi putem să ajungem la concluzii cu adevărat importante care ne vor marca viaţa.

  18. Cand intri într-o colectivitate oamenii au tendinţa de a te categorisi, de a-ţi pune un nume.
    În momentul când observă că eşti cu totul altfel decât şi-au imaginat ei despre tine lucrurile se schimbă.

    Între două persoane, totdeauna dialogul este precedat de o stare de scanare reciprocă, de bănuieli de tot felul despre persoana respectivă.

    Lucrul ăsta nu este condamnabil. Condamnabil este atunci când această atitudine se perpetuează prea mult chiar dacă cealaltă persoană este una onestă şi serioasă.

    Problema intervine atunci când apare „dublul standard”, una vorbesc cu tine şi alta gândesc despre tine.

    În convorbire trebuie să fim oneşti cu celălalt şi nu făţarnici, pentru că totul, în caz contrar, se transformă într-un simulacru.

    Oricare ar fi credinţa celui de lângă mine asta nu înseamnă ca trebuie să mă port grotesc sau să îl forţez cu atitudinea mea grosolană.
    Între noi trebuie să existe firescul, pe cât se poate, păstrând în acelaşi timp disctincţia.

  19. Pe acest lucru mizăm şi noi: pe firesc şi pe modestie în comunicare.

    Acolo unde există dorinţa de acceptare reciprocă, poţi să fii turc, evreu,hindus…că putem comunica. Dar pot comunica numai dacă avem pământ sub picioare, dacă ştim cine suntem şi de ce suntem cine suntem.

    Cei care se tem de dialog de fapt se văd plutind, plutind în propriile lor incertitudini.

    Dacă nu ai pământ sub picioare e greu să faci faţă întrebărilor, tirului de întrebări. Iar dacă credinţa şi făptuirile tale nu sunt una cu vocaţia şi dorinţele tale cele mai profunde e normal să te simţi cu musca pe căciulă.

    Însă, într-o discuţie serioasă, adâncă, nu te pierzi, nu îţi pierzi identitatea ci îţi sporeşti credinţa şi îţi amplifici personalitatea.

    Eu personal am preluat foarte multe lucruri de la catolici, protestanţi, neoprotestanţi, de la turci, de la evrei, de la hinduşi…în viaţa mea.

    Nu lucruri de dogmă, nu lucruri care să îmi denatureze credinţa, crezul, ci subtilităţi de-ale lor care să îmbogăţească modul meu de a fi.

    Tocmai de aceea eu nu mă tem să învăţ şi să mă îmbib de tot ce se pliază pe mine, din arta, gândirea lor, din ce fac, trăiesc şi spun ei.

    Spre exemplu mai zilele trecute a venit vorba de predicatorul baptist Spurgeon, că nu mi-ar plăcea. Însă eu am învăţat foarte multe lucruri din modul lui de a predica.

    Am învăţat de la Toma de Aquino logica lui întoarsă, cu care nu sunt de acord, dar pe care o înţeleg, de la Aristotel, de la Dali, de la Dostoievski, de la Kandinsky, de la Picasso, de la dictatori şi regi, de la artişti de cinema şi actori porno, de la satanişti şi terorişti, de la ţiganii de pe tren şi de la profesorii mei, de la prietenii mei, de la ucenicii mei, de la soţia mea, de la familia mea, din drama oamenilor…

    Am învăţat şi nu voi renunţa nicio clipă să învăţ… Dar totul le personalizez, le pun în mine, le armonizez cu mine şi de aceea nu ies strident din mine.

    Învăţ mereu de la Sfinţii mei, de la Sfinţii Bisericii lui Dumnezeu, din mila lui Dumnezeu cu mine, din diverse conversaţii.

    Şi ceva e sigur: măreţia se naşte din aprofundarea a multe sfere de interes spre un scop nobil, sublim: mântuirea noastră şi a tuturor.

    Dialogul care nu naşte monştri ci naşte iubire. Dialogul care te face să fii enorm, să fii mare în inima altuia.

    La început pleci stângaci şi, mai apoi, nu mai poţi să fii fără celălalt.

  20. Aveţi dreptate părinte Dorin.
    Conversaţia cu cei de lângă noi trebuie să ne îmbogăţească şi nu să ne irite, să ne facă să uităm repede ce am vobit şi de ce.

    Multe din cele auzite de la alţii, chiar dacă nu ne plac totuşi ne construiesc, şi asta pentru că ştim să filtrăm ceea ce este util şi bun pentru noi.

    Însuşi Sfântul Vasile cel Mare sfătuia tinerii să fie asemenea unei albine care ia de la flori numai ce este bun, nectarul şi nu altceva.

    Din păcate suferim astăzi de puerilitatea conversaţiei, de rigorismul cu care ne adresăm unul altuia.

    Există limbajul afaceriştilor, al ţiganilor, al doctorilor, al filosofilor, al funcţionarilor statului, dar nu există limbajul inimilor între noi, oamenii prezentului, asta e marea durere.

    Ignoranţa în convorbirile dintre noi reflectă delăsarea interioară, autosugestionarea aproape patologică şi singurătatea.

    Ori numai printr-o abordare firească, plină de vioiciune sufletească putem răzbi.

    Tinerii de astăzi se dau cei mai lipsiţi de prejudecăţi, cei mai şi cei mai dar în realitate sunt plini de astfel de bube interioare.
    Sunt apatici, fără chef de a visa, de a dori împlinirea, ci vor doar o viaţă uşoară, cât mai uşoară. Nu le place jertfa pentru un ideal, nu au pasiuni adevărate.

    Lucrul acesta nu îl observi interogându-i, ci doar ascultându-i. Vorbesc, vorbesc, dar nu spun nimic şi asta e marea durere.

  21. Cu totul de acord, domnule Bogdan.

    Fie ca şi această zi să ne fi făcut mai aproape de noi, mai aproape de adevărurile profunde ale vieţii noastre.

    Vă dorim o noapte cu multă bucurie duhovnicească şi toată binecuvântarea noastră!

Comentariile sunt închise.