Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Ziua a 14-a, a 15-a şi a 16-a a Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

maica-domnului-cu-pruncul.jpg

„Cuvine-se cu adevărat să Te fericim, Născătoare de Dumnezeu,

cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica

Dumnezeului nostru.

Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită,

fără de asemănare, decât serafimii,

care, fără stricăciune,

pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine,

cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu,

Te mărim”.

Prea Sfântă Stăpână, Pacea şi Bucuria noastră, umple-ne pe noi de bucuria milei

Tale şi ne călăuzeşte pe noi spre bucuria mântuirii

celei veşnice, ca să lăudăm pe Treimea Cea mai presus decât orice domnie şi stăpânie,

pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu,

prin rugăciunile Tale cele bineprimite către El.

Psa. Gianina şi Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Ieşirile în decor, revin! [Secţiunea: comentarii de intelectuali rafinaţi]

Next

De la gerunziu şi până la supin [suspin?!]

32 Comments

  1. Tema zilei de astăzi ar fi raportarea noastră ca ortodocşi la Maica lui Dumnezeu şi la femeie în general.

    Cine e pentru noi mama, bunica, soţia, fiica, naşa, soacra, mătuşa, verişoara, vecina?

    Cum facem diferenţa între iubirea curată şi cea viciată sexual pentru cineva?

    Cine sunt femeile dacă noi suntem bărbaţii?

  2. Dacă eşti creştin-ortodox şi nu o iubeşti pe Maica lui Dumnezeu e semn că nu ai înţeles esenţa credinţei Bisericii. Dacă nu iubeşti pe Maica Stăpânului e semn că nu iubeşti curăţia şi delicateţea. Pentru că acestea sunt darurile Ei pentru cei care o iubesc şi o cinstesc cu înfocare, ca o Mijlocitoare pentru mântuirea noastră la tronul Prea Sfintei Treimi.

    Cei care ştiu să îşi cinstească femeile din familie şi neam, femeia în general, în mod autentic ortodox au învăţat asta de la Delicateţea dumnezeiască, de la Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna cerului şi a pământului, Prea Curata Fecioară Maria.

    Nu mă miră faptul că nu mulţi o cinstesc, pentru că nu mulţi au inima curăţită de patimi, ci e plină de josnicie.

    Închipuiţi-vă un copil care o urăşte de moarte pe mama lui! Cum ar putea un astfel de om să iubească curată o prietenă, o viitoare soţie? Misoginismul şi homosexualitatea sunt deraieri ale celor care nu au ştiut şi nu au învăţat de la nimeni delicateţea alterităţii.

    Nu te poţi mângâia singur, în mod obscen, şi să crezi că ţi-ai …oferit dragoste! Dragostea se primeşte de la altcineva care este o alteritate, care te iubeşte curat cum şi tu o iubeşti pe acea persoană.

    Mama este mamă pentru tine, dacă ai în tine sau dacă recuperezi delicateţea maternală. Dacă te naşti nedorit, dacă te naşti în urma unui viol, dacă eşti abandonat, dacă eşti crescut de mama ta dar ea nu te iubeşte, dacă eşti iubit prea mult şi din această cauză nu îţi mai place iubirea şi vrei să te faci, aşa, puţin rău…pentru toate acestea, legătura duhovnicească cu Maica lui Dumnezeu ne face să ştim ce este curăţia simţirii maternale.

  3. Nu toate mamele ştiu să iubească creştineşte pe copiii lor! Unele îi răsfaţă prea mult iar altele sunt prea aspre cu ei. Iubirea de mamă, autentic de mamă, paradoxal, dar cu totul adevărat, se învaţă de la Maica lui Dumnezeu iar relaţia de paternitate de la Prea Curata Treime, de la Tatăl nostru.

    Adevărata maternitate şi paternitate se înduhovniceşte, aceste sentimente se înduhovnicesc în Biserică. Pentru că maternitatea şi paternitatea sunt darurile pe care Sfânta Cununie le dă celor doi miri şi pe care le ajută să devină veritabile şi adânci realităţi personale.

    Educaţia copilului trebuie să fie asigurată nu numai de către cei doi părinţi, ci de întreaga Biserică locală unde el este şi de toate rudeniile trupeşti sau duhovniceşti ale sale. Dădăcirea copilului ca şi darea lui în spectacol îl fac să nu aibă legături normale cu familia şi cu Biserica.

    Şi când spun educaţie spun modul personal de a relaţiona cu oamenii. Trebuie să îl punem pe copil în relaţia corectă cu mama şi tatăl său, cu realitatea în care trăim, cu neputinţele sale şi ale noastre, ale părinţilor, cu firescul comunicării şi al gesturilor.

    Ştiu că mama este idealizată, este o expresie a sublimului. Însă nu există mamă în genere şi nici tată în genere şi nici om în genere. Ziua mamei nu spune nimic pentru mine dacă nu am avut sau dacă nu am o relaţie de afectivitate reciprocă cu mama mea. Dacă nu ai o relaţie din ambele părţi cu mama ta şi cu tatăl tău nu poţi să o inventezi.

  4. De aceea eu sunt pentru obiectivitatea dureroasă. Dacă părinţii tăi nu te iubesc, dacă soţia ta nu te iubeşte, dacă bunicii tăi nu te iubesc, dacă copiii tăi nu te iubesc acceptă acest lucru, oricât de dur ar fi el pentru tine!

    Trebuie să acceptăm neiubirea după cum am accepta că nu avem un ochi, o mână, că suntem bolnavi de cancer sau de SIDA.

    Nu sunt pentru minţirea de sine.

    Nu sunt pentru a ne da cu stamine pe faţă şi să zicem: Da: toată lumea mă iubeşte! Sunt fericit pentru că toată lumea mă iubeşte…dar să nu poţi proba această fericire.

    Fericirea trebuie să fie o realitate, ca şi dragostea, ca să mă bucur de ea. Raportarea la mama ta este şi trebuie să fie raportare-răspuns. Dacă ea îşi dă toată silinţa în a te iubi, ajuta, mângâia, dacă te vrea fericit, poţi să fii nebun să nu o iubeşti pe măsură? La fel cu fiica ta, cu soţia, cu părintele tău duhovnic.

    Acolo unde există o relaţie există răspunsuri reciproce. Dar, paradoxal, dacă mai presus de relaţia cu mama ta, fiica, soţia, soacra etc., ai o intimitate profundă, abisală cu Maica lui Dumnezeu afli cum să te comporţi cu adevărat, în cel mai adecvat mod cu putinţă, cu fiecare în parte.

  5. Unde sunt problemele? Unde apar? Psihanaliza vorbeşte de psihoza, de complexul aplecării sexuale asupra mamei ca şi asupra tatălui, asupra femeii mature sau a extremelor sexuale. Cum ajunge un copil să confunde dragostea pură faţă de mama sa cu tensiuni sexuale vizavi de persoana ei?

    În literatura pornografică sau non-pornografică se accentuează departamentul incestului. Incestuozitatea, relaţiile între părinţi şi copii sunt socotite în Biserica Ortodoxă o decădere extremă a omului, ca şi homosexualitatea sau vrăjitoria.

    Cel care nu îşi dezvoltă sentimentele în mod normal, pentru că nu vrea şi nu pentru că nu poate, ajunge să nu ştie ce înseamnă iubire pentru mamă şi ce înseamnă iubire pentru bunică, pentru soţie sau fiică. Iubirea pentru mamă e una iar cea pentru fiică e alta. Una e iubirea pentru mătuşă şi alta pentru bunică. Alta e pentru soţia ta.

  6. Însă, ca să ştii asta, trebuie să creşti în ritmul normalităţii, al dezvoltării normale interioare. Sentimentele materne sunt cele ale candorii, ale drăgălăşeniei, ale dorului, ale sfătuirii dulci. Nu degeaba avem icoana Maicii lui Dumnezeu cu Domnul nostru de deasupra, care se numeşte „Dulcea sărutare”. Adică cum? Prea Curata Stăpână Îşi sărută Fiul şi Stăpânul cu cea mai mare delicateţe şi dulceaţă dumnezeiască, cu sărutarea celei mai mari curăţii umane.

    Ca să iubeşti curat, ca mamă, pe fiul tău, trebuie să îl iubeşti cu iubire dumnezeiască. După Sfântul Botez, copilul se reîmbâcseşte de păcatele şi patimile părinţilor lui care nu cam trăiesc sfânt. Ele se realipesc de el, din afară, e drept, dar vezi copilul de trei ani cu o faţă de monstru, cu o răutate ce te înspăimântă.

    Şi atunci percepi că acel copil nu mai e atât de nevinovat ca la început, când mintea nu i se pervertise. Copiii obraznici sunt copiii iubiţi defectuos. Copiii răzbunători sunt copiii care nu au învăţat ce înseamnă iertarea şi îngăduinţa.

  7. Ştiu că nu putem fii buni pedagogi dacă, de când suntem foarte mici, nu suntem învăţaţi să ne pregătim ca să întemeiem o familie. Eu le spun tuturor câţi mă întreabă: ca să te pregăteşti de căsătorie trebuie să o iei cu învăţătura acestui meşteşug special de când nu ştii prea bine să îţi ştergi nasul în batistă, ca totul să fie, cât de cât, în parametrii acceptabili.

    Fata care îşi hrăneşte păpuşa la 2-3 ani, ar trebui să fie învăţată în mod autentic faptul, că acea păpuşă se va schimba la un moment dat, peste 20-30 de ani cu …un copil, care va ieşi din ea, şi pentru asta trebuie să îşi pregătească trupul şi sufletul ca pe nişte temple ale primirii în el a unui copil.

    Nu sunt de acord cu faptul că copilul este un mucos şi trebuie să îi vorbeşti de sus! Copilul este un om matur…în ordine interioară şi dorinţă, în aşteptări! Cu el trebuie să vorbeşti întotdeauna serios şi reverenţios. Nu trebuie să te tragi cu el de şireturi dar nici să nu îi arăţi clocotul dragostei tale pentru el.

    Dacă ai reţineri în a-l pune la punct când greşeşte şi, în acelaşi timp, de ai arăta dragostea, cred că îi dai să aibă de la trei ani simţul ratării.

  8. L-am întrebat pe un copil de 7 ani ce vrea să fie mai târziu? Mi-a spus că vrea să fie preot. Şi l-am întrebat de ce vrea să fie preot [eu eram duhovnicul lui]? Pentru ca să am barbă mare ca tine şi să cânt frumos, mi-a răspuns el. Şi l-am întrebat: Tu crezi că preoţii au numai barbă şi ştiu să cânte? Şi mi-a răspuns: Nu! Preoţii ştiu să fie cuminţi…iar eu nu cam sunt cuminte.

    Răspunsurile lui mi-a spus foarte multe. Dorea să fie ceva pentru că înţelesese esenţa a ceea ce înseamnă să fii preot. Înţelegi ce este mama când intuieşti corect, direct, imediat, cu fiinţa ta, ce îţi dăruie ia zilnic.

    Şi copilul acesta a înţeles că preoţia e cuminţenie, că în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să se facă preot cineva care emană cuminţenie, prestanţă şi captează atenţia. La fel, putea să îmi spună despre mama lui, că mama este cea care te ascultă, îţi poartă mereu de grijă, nu te uită niciodată. Dacă e o mamă autentică nu te aruncă la tomberon, nu te uită, nu este insensibilă faţă de tine, se roagă mereu pentru tine, e mereu o grijă.

  9. Mama autentică e afecţiune candidă şi grijă. Bunica autentică este sfătoşenie delicată şi grijă. Fiica autentică este candoare mulţumitoare şi grijă. Soţia autentică este dăruire nereţinută şi grijă. Pentru că preoţia, care e trăire a paternităţii Treimii şi a maternităţii împărtăşite nouă de Stăpâna lumii e umplere de toate virtuţile, cu grijă faţă de mădularele Bisericii lui Hristos.

  10. Un subiect foarte complex.
    Într-adevăr modelul de mamă nu îl putem avea decât în persoana Preacuratei Fecioare Maria.

    Foarte multe mame astăzi îşi văd copiii ca pe nişte păpuşi prin care îşi satisfac anumite frustrări interioare din relaţiile anterioare cu diverşi bărbaţi.

    Societatea de astăzi cultivă pe toate planurile femeia macho, femeia focoasă, dar stearpă, nedoritoare de prunci, incapabilă de a naşte şi creşte copii.

    Metodele contraceptive au devenit atât de avansate încât induc impresia omului de siguranţă atât trupească cât şi sufletească.

    Drogurile, perversiunile sexuale, au în centru femeia, tipul acesta de femeie, performantă din toate punctele de vedere dar neputincioasă când vine vorba de a fi mamă.

  11. În contradicţie cu această imagine dezolantă avem familia creştinului ortodox.

    Biserica noastră prin taina Cununiei îndeamnă în primul rând familia la naşterea de prunci.
    Locul femeii este unul deosebit chiar dacă mulţi au impresia de o anumită aruncare în umbră a acesteia.

    Într-o familie creştină totul se bazează pe iubire. Relaţia dintre cei doi soţi nu se rezumă la trupesc, ci depăşeşte această limită.

    Într-o familie creştină soţul şi soţia duc o lupta continuă, împreună împotriva patimilor, avându-l în mijloc pe Hristos.

    Prin taina căsătoriei cei doi se asumă reciproc, şi nu se rezumă unul pe altul la anumite necesităţi fiziologice.

    Copiii într-o familie creştină nu sunt în centrul atenţiei, ci fac parte din familie, fiecare face parte din familie, iar centrul de greutate nu cade pe o persoană anume. Totul se învârte în jurul Bisericii, al lui Hristos.

    În cazul meu venirea pe lume a primului copil a însemnat o bucurie enormă. Prima fetiţă, căreia i-am pus numele Maicii Domnului, Maria, a însemnat împreună cu cea de-a doua, cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a putut dărui.

    Nimic nu se compară cu aţi vedea copilul crescând, jucându-se sau rugându-se împreună cu tine.

    Toate aceste lucruri sunt unice şi nu pot fi sesizate decât în contexul de a fi tată.

  12. Pentru o familie creştină valorile sunt altele.
    Dacă într-o familie obişnuită scopurile părinţilor reprezintă realizarea materială, atât pentru ei cât şi pentru copii, într-o familie creştin ortodoxă scopul principal îl reprezintă mântuirea.

    Toate cele materiale sunt canalizate spre cele duhovniceşti.
    Un alt lucru care trebuie luat în considerare într-o familie creştină îl reprezintă relaţia dintre copii şi părinţii lor.

    Părinţii copiilor sunt cei care le coordonează viaţa şi le canalizează toate energiile spre cele duhovniceşti, spre Biserică şi asta datorită faptului că părintele se vede ca într-o oglindă în copil. Mai precis copilul este asemenea unei oglinzi interioare pentru părinţi.

    Cunoscându-şi patimile părintele creştin ştie să îl îndrume pe tânăr să nu pice în aceleaşi capcane în care a căzut el.

    Elementul definitoriu într-o familie creştină îl reprezintă rugăciunea părinţilor împreună cu copiii.

    Dacă la început copilul nu realizează ceea ce părinţii fac, el, cu timpul, îşi formează o deprindere foarte bună de a se ruga, avându-i exemplu pe părinţii lor.

    O familie care nu se roagă împreună nu poate fi considerată una creştin autentică, deoarece relaţiile dintre membrii familiei se construiesc în jurul acestui act deosebit, cel al vorbirii cu Dumnezeu

  13. Suntem de acord cu poziţiile dv., domnule Bogdan. Ne sunt familiare, pentru că ortodocşii, oriunde ar fi şi ar trăi ei au în comun raportări comune vizavi de lucrurile importante ale vieţii noastre.

    Atentatele actuale la adresa familiei sunt multe şi grele, sunt concertate, dirijate. Ceea ce putem face este să ne îngrijim fiecare de familia noastră şi de oamenii pe care îi putem sfătui ca să trăiască frumos, decent, cu dragoste unii faţă de alţii.

    Însă, aşa cum spuneam ieri, nu putem vorbi de o relaţie fiască cu mama noastră sau cu sora noastră dacă nu am avut raporturi reciproce de afectivitate.

    Acolo unde intervine indiferenţa, invidia, animozitatea, nu putem să mai avem dragoste de mamă sau de fiu sau de frate, pentru că dragostea s-a viciat.

    În poziţiile mele personale vizavi de legăturile între oameni decriptez metodic punctele de virusare ale relaţiilor. Şi o relaţie se îmbolnăveşte când apare concurenţa, concurenţa între părinţi şi copii sau între fraţi.

  14. Mentalitatea de tip concurenţial în cadrul familiei, în care părinţii vor să arate copiilor cât de iubitori şi de deştepţi sunt sau invers, copii vor să se întreacă cu părinţii lor şi să le arate cât de înapoiaţi sunt ei pe lângă fiii lor, e una din cele mai jegoase virusări ale relaţiilor normale între unii şi alţii.

    După acest flagel vine cel al non-comunicării voite. Chiar dacă sunt fericiţi, chiar dacă sunt trişti, chiar dacă sunt demoralizaţi, părinţii nu spun nimic copiilor sau, dimpotrivă, îi panichează cu exagerarea sentimentelor personale.

    Mama neiubită se victimizează în faţa copiilor ei. Tatăl, care e neiubit de soţia lui sau nu mai ştie sau nu mai vrea să fie un soţ fidel, îşi varsă focul în cana cu ţuică şi încep bătăile.

    Forţa vorbeşte în locul relaţiei.

    Concurenţa, non-comunicarea şi apoi vin…frustrările repetate, administrate pe membrii familiei.

    Îţi verşi focul pe vaza cu flori, pe căni, pahare, pe faţa iubitei, pe spatele copiilor.

    Frustrarea de a nu fi ascultat, de a nu fi preţuit se transformă în violenţă, sarcasm, ironie, barbarie comportamentală.

  15. Cele mai multe cazuri în care femeia abdică de la familia sa, adică îşi părăseşte soţul, se petrec din cauză că femeia îşi dă seama că nu are o relaţie reală cu soţul ei sau trăieşte o stare de confuzie atât de mare încât nu mai vede că încă îl iubeşte pe soţ, cu toate că el este un nemernic şi jumătate.

    Într-o astfel de conştientizare sau stare de confuzie se pun la cale dramele care afectează o familie. După ceva timp femeia regretă dar deja s-a produs divorţul, copii au sechele, soţul vrea şi el împăcare dar are orgoliu.

    Orgoliu de femeie şi orgoliu de bărbat = copii pe drumuri.

    Şi când copiii sunt lăsaţi aiurea, ori ajung delincvenţi ori ajung nişte oameni care detestă nepregătirea părinţilor lui pentru a fi părinţi.

    Dan nu îşi iubeşte tatăl pentru că acesta bea şi îl bate. Maria nu îşi iubeşte mama pentru că o face de râs în văzul lumii şi nu îi spune acest lucru în particular.

    Dan şi Maria sunt două exemple de oameni cu sechele sau cu fobii. Dan va urî instinctiv în inima lui pe orcine face la fel ca tatăl lui, Maria nu va dori să fie niciodată o mamă fără bun simţ ca mama ei.

    Certurile cu părinţii nu sunt certuri cu ei ci cu neiubirea care vine din partea lor.

    Cel mai adesea mama e responsabilă cu educaţia iar tatăl cu direcţia în viaţă. Când copilul greşeşte şi nu vrea să îşi asume vina, le reproşează părinţilor lui: De ce nu m-aţi avertizat că o să cad de prost? De ce nu m-aţi făcut atent că o să îmi fie atât de greu?

    Părinţii non-exempli sunt cei care nasc relativismul în noua generaţie. Dacă mama fumează şi eu fumez, copilul meu va trece la ceva şi mai tare decât atât, nu?

    Dacă tata e curvar şi mama e beţivancă sau invers, eu, copilul, ce să fac? Cu cine să mă dau, dacă, nu fac ca ei, mi se spune să o iau la sănătoasa prin parcuri?

  16. Copilul instituţionalizat, din orfelinat sau cel înfiat, simte cle mai acut ruptura, privarea de maternitate, de maternitatea care se mişăc şi în el, şi la fel de paternitatea cu care are ceva în comun.

    Orice ai face, prin sângele tău, curge sângele părinţilor tăi, al neamului tău, şi oricum ai da-o nu poţi să te rupi radical de ei,de tine. Spiritualizarea vieţii noastre se face pe ce avem ca dat genetic şi pe ceea ce creştem mereu, zilnic.

    Nu mă pot sfinţi decât cu trupul şi sufletul pe care îl am. Dar în trupul meu văd mişcându-se patimile părinţilor mei, văd lucruri în comun între mine şi ei.

    Înduhovnicirea mea nu înseamnă să îmi schimb caracterul, fizionomia, materialitatea personalizată de către sufletul meu, ci să mă umplu de harul lui Dumnezeu care desăvârşeşte şi mă personalizează într-un mod propriu, într-un mod unic, fără să îmi obtureze naturalul, primit tot de la Dumnezeu dar şi de la părinţi.

    Naşterea e o lucrare între Dumnezeu şi părinţi iar creşterea mea duhovnicească este o lucrare între sufletul, trupul meu şi Dumnezeul meu.

    Părinţii nu sunt proprietarii mei, ci ei sunt supraveghetorii mei. Aici greşim cei mai mulţi! Considerăm că dacă i-am făcut trebuie să îi şi omorâm dacă nu fac ceea ce spunem noi.

    Egoismul matern şi patern se vede acolo unde nu poate să privească nepătimaş alegerea personală a copilului lor. Asceza familiei este asceza voinţei, asceza de a nu interveni acolo unde există o alegere profundă a copiilor tăi.

    Iar dacă nu ştii până unde îţi sunt drepturile ca părinte, crezi că poţi să dictezi orice, oricum, oriunde vizavi de soarta copilului tău.

    De aceea, repetăm crezul nostru foarte adânc, că nu poate exista familie ortodoxă normală fără sfinţenie. Şi chiar dacă există multă sfinţenie în fiecare memebru al familie, nici atunci acea familie nu e scutită de conflicte, de divergenţe, de opoziţii inter-familiale.

    De ce? Pentru că familia nu este o structură de relaţii gândite la aceiaşi altitudine. Diferenţa de experienţă creează conflictul, neînţelegerea.

    Una e să ai 12 ani, alta e să ai 30, alta e să ai 96 şi să gândeşti despre dragoste…şi familie…şi iubire de mamă.

    Lucrurile se schimbă şi pentru că se schimbă atunci înţelegem că o doză mare din conflicte se regăseşte în lipsa de experienţă sau, mai bine-zis, de deschidere faţă de experienţe care te depăşesc.

  17. Ne judecăm aspru părinţii până când îi înţelegem. Sau, dacă nu vrem să gândim serios asupra vieţii unui om, cu toate ridicările şi coborâşurile ei, îl ironizăm prea imatur.

    Creşterea în experienţă, mai ales duhovnicească, te duce să vezi şi să accepţi viaţa aşa cum e, fără să vrei să o schimbi, ci numai să o înţelegi.

    De ce nu m-ai iubit? De ce nu ai făcut mai mult pentru mine? De ce nu mi-ai asigurat un trai sau o educaţie mai bună? De ce ai fost insensibilă, mamă, sau rău, tată, cu mine?

    Întrebările acestea dor la timpul lor…Mai apoi ele devin tăcere, linişte…pentru că înţelegi că ele te-au creat.

    Durerile care creează tot la fel de mult ca iubirea sau bunătatea.

    De aceea nu sunt pentru o viaţă aseptică, fără contact cu murdăria şi decandenţa lumii în care trăieşti. Dacă vrei să trăieşti în glastră şi să nu ieşi afară niciodată, te cred: stai închis în ghetoul tău!

    Dar dacă vrei să ieşi în junglă,să dai piept cu duritatea lumii în care trăim, trebuie să îţi creezi anticorpi specifici bolilor din junglă, chiar cu ştiinţa vieţii hard din junglă.

    Exagerările maternale, grija prea mare pentru pruncul care nu trebuie să vadă, să miroase, să guste din jegul lumii sunt deocheate. De ce? Pentru că mama nu ştie să explice, în termeni proprii, cum stă treaba cu…jegul.

    Şi pentru că nu ştie să procure mijloace profilactice copilului îi spune că tot ce vede e …caca. Nu ştiţi penibilul : Nu mânca de pe jos, că e …caca?

    Dacă părinţii ar ştii să comunice şocul cu realitatea înainte ca el să se producă în capul şi în inima copilului lor, lucrurile ar fi aşteptate cu mai multă…înţelepciune.

  18. Părinţii, pentru că nu au învăţat de la cineva care e „creator de părinţi”, de la oameni experimentaţi, duhovniceşti, cum stă treaba cu creşterea copiilor…nu ştiu să vorbească nici despre cele mai mari bucurii şi nici despre cele mai mari josnicii cu copiii lor.

    Personal, nu am înâtlnit prea mulţi, cred că nici pe o mână nu-i pot numără, părinţi care să ştie să comunice, să fie buni comunicatori cu copiii lor şi să ştie să treacă peste tabuuri, prostii, preconcepţii cu copiii lor, spre folosul duhovnicesc, social, mental şi educaţional al acestora.

    Nu am întâlnit părinţi bun-comunicatori pentru că nu avem prea mulţi Părinţi duhovniceşti care să se ocupe cu crearea de părinţi pentru copii şi de preoţi, de duhovnici pentru parohiile noastre.

    Fiecare improvizează câte ceva. Zicem părţi de adevăr, interpretăm Scriptura şi Părinţii, încercăm tot felul de actualizări, însă unele foarte stângace.

    Ne e frică să luăm taurul de coarne în ceea ce priveşte educaţia.

    Ni se pare că este impudic să facem asta sau credem că copilul nu ne va asculta dacă îl vom atenţiona. Nimic mai fals!

    Copilul are nevoie de atenţie, de idealuri înalte, de sentimente pline, profunde, dumnezeieşti, de grijă, de protecţie, de înţelegere, de încurajare, de igienă a minţii, de relaxare cu mult spirit.

    Dacă vom vorbi cu copiii noştri aşa cum vorbim cu conştiinţa noastră atunci vom avea minuni de copii. Dacă vom fi transparenţi în gânduri, un duh cu duhul lor, cu bucuria lor de a trăi…nu se va pune niciodată problema de copii care să nu fie Sfinţi.

    Copiii Sfinţi, care sunt plini de sfinţenie trebuie să aibă părinţi copleşitor de frumoşi şi de sfinţi. Nu merge cu jumătăţi de măsură în familei sau în monahism!

    Dacă eşti , eşti, dacă nu eşti, nu te mai lamenta şi nu mai cere să fii iubit, dacă nu eşti mama şi tatăl care trebuie!

    Dacă nu eşti, nu eşti, frate şi soră!

    Iar dacă nu sunteţi ce trebuie să fiţi nu e nimeni de vină în afară de voi!

  19. Marele risc pentru o familie creştină, astăzi, este acela de a încerca o repoziţionare în faţa lumii de astăzi, mai precis, aceea frică de contaminare de lumea în care trăim.

    Multe familii creştin-ortodoxe suferă de acest complex.
    Ideea de a izola copilul, de a te izola de lumea exterioară cu gândul că astfel răutăţile lumii nu vor mai întra în sufletul copilului şi în sufletul tău nu reprezintă o soluţie.

    Raportul dintre părinte şi copil într-o familie creştină trebuie să se bazeze pe principiul sincerităţii.

    Copilul până la o vârstă merge pe principiul imitaţiei, fără o conştientizare a gestului pe care îl săvârşteşte. În această perioadă rolul părintelui este acela de a explica clar şi calm că gestul x sau y pe care copilul îl face nu este bun datorită motivelor respective.

    Dacă părintele reacţionează impulsiv riscă să aducă copilului senzaţia de nesiguranţă, lucru care, mai târziu îi va dăuna foarte mult lui şi relaţiei lui cu părinţii.

  20. Din ce în ce mai mult familia în sensul clasic al cuvântului este considerată, în lumea în care trăim, depăşită ca formă de organizare primară la nivelul societăţii.

    Prin tipologia „independenţă totală unul faţă de altul în familie” relaţiile interumane sunt limitate numai la interesul reciproc.

    Mă căsătoresc cu tine numai în măsura în care am un interes faţă de tine, dacă am ceva de câştigat de la tine.

    Oricare ar fi interesul reciproc într-o astfel de familie, de ordin sexual sau bănesc, totul se rezumă la reducerea omului la un animal care consumă, strategia consumismului exacerbat.

    Printr-o astfel de abordare societatea omenească se transformă într-o mare de indivizi, singulari unul faţă de altul, legătura realizându-se doar la nivelul profitului imediat.

    Trebuie făcută o diferenţiere între situaţia familiei în Statele Unite ale Americii şi a celei din Europa.

    Chiar dacă cele două viziuni par a se confunda, în realitate există foarte multe diferenţe care le pun la antipozi una faţă de alta.

    În Statele Unite ale Americii statutul familiei este unul special şi protejat de către legile federale. Problema nu stă în reglementările legislative, ci în situaţia reală a familiei în această parte a lumii.

    Chiar dacă familia este ajutată de către statul american în realitate situaţia este destul de diferită şi asta datorită ruperii de ceea ce reprezintă legăturile înterne între membrii familiei.

    În România familia ca formă strict de organizare socială, este pur şi simplu negată de către stat.
    Chiar dacă se spun vorbe frumoase, se promite mult nu se face nimic.

    În ultimii câţiva ani se observă o înrăutăţire accentuată a situaţiei familiei româneşti ca instituţie.

    Foarte mulţi părinţi, mânaţi de sărăcie pleacă peste hotare pentru a-şi putea găsi un rost pentru ei şi copiii lor.

    Cei din urmă rămân acasă singuri sau în grija rudelor.
    Situaţia aceasta chiar dacă a fost scoasă în evidenţă de multe organizaţii statul nu a făcut nimic decât vorbe.

    Pur şi simplu asistăm la o dezintegrare a societăţii româneşti şi asta deoarece la nivelul de bază, cel al familiei lucrurile nu se situează deloc bine.

    Soluţia nu se găseşte numai în asistenţa financiară din partea statului sau organizarea de asistenţă din partea unor specialişti, ci trebuie căutat mult mai adânc, la percepţia pe care o au părinţii faţă de ceea ce înseamnă familie şi responsabilitate.

    Este greu să îi spui unui tânăr că familia înseamnă sacrificiu când el este crescut într-o societate unde numai cei care fură ajung în frunte şi sunt apreciati.

    Este foarte greu să îi spui unui tânăr să rămână în ţara în care s-a născut pentru a-şi întemeia o familie atâta timp cât nimeni nu îl ajută cu nimic, nici o instituţie, absolut nimeni.

    Ori lucrurile trebuie privite foarte serios şi luate măsurile care se impun pentru stoparea fenomenului de defamiliarizare a societăţii româneşti, lucru pe care îl observăm din plin în Vestul Europei într-un grad cu mult mai acut decât în Statele Unite ale Americii.

    Aici intervine rolul Bisericii, la nivel parohial, prin preot printr-o implicare foarte serioasă în povăţuirea tinerilor cu privire la raportul dintre oportunitate şi responsabilitate.

  21. De ce încurajăm familia dezorganizată? De ce preferăm mame în Spania la muncă şi nu în România la muncă? Pentru că nu avem iniţiative personale sau de mici grupuri în materie de economie privată dar nici planuri de macro-economie.

    La începutul anului 2007, când am intrat în Uniune, vorbeam despre planul de dezvoltare al României. Şi mă întrebam unde este. Peste câteva luni, în vară, am aflat că strategia economică a ţării noastre abia se scria.

    Deci nu am avut înainte de Uniune o pespectivă clară asupra integrării iar acum, observăm că nu mulţi români se înghesuie să rişte economic.

    Creditele luate de la bănci sunt majoritatea, aşa spun statisticile, credite de uz personal, de familie.

    Femeia cel mai adesea vrea să îşi amenajeze locuinţa, să fie galantă şi de aceea se recurge la împrumururi pe ani de zile.

    Însă nu pra ştim să investim creditul luat.

    Problema asigurării personale private de anul acesta este iarăşi o problemă inovatoare care nu prea are aderenţă la publicul român.Prea puţină reclamă pentru implementarea acestei noi cutume.

    Pentru următoarele scrutinuri iarăşi nu ştim prea multe. Ne învârtim cumva într-o mare nebuloasă. Incertitudinile noastre sunt mai multe decât certitudinile.

    Frica, sărăcia, umilinţa socială sunt nişte certitudini, dar nu şi locul de muncă, sistemul sanitar, educţional sau judecătoresc.

    Poate că aşa s-a petrecut şi în Occident până la o anumită acalmie sau există zone unde degringolada, cu toată democraţia lor, există.

  22. Am auzit foarte mulţi vorbind de faptul că mai întâi să îşi facă un rost în viaţă şi apoi vor naşte copii.

    O astfel de mentalitate devine din ce în ce mai predominantă în rândul celor care doresc sau au devenit soţ şi soţie de ceva timp.

    Ori această atitudine nu are nimic în comun cu responsablitatea şi jerfa pe care ai jurat-o în faţa lui Hristos.

    Printr-o astfel de atitudine tânărul şi tânăra vor să se lepede de frumuseţea tinereţii care nu stă decât în naşterea de copii.

    Cum spunea părintele Dorin mania creditului care a cuprins întreaga Românie reflectă o stare de fapt, că familia s-a transformat într-o înstituţie a creditului de consum, unde toţi consumă orice, dar consumă, asta e important.

    Această mentalitate degradantă pentru om ca persoană se mută foarte uşor, ca o epidemie, la copii, ce trăiesc în relaţie cu părinţii lor printr-un fel de pseudo-contract avantajos de ambele părţi.

    Un alt lucru care trebuie luat în considerare în ceea ce priveşte familia este limbajul dintre membrii acesteia.

    Dacă s-ar face un studiul de caz din acest punct de vedere s-ar ajunge la concluzii devastatoate, o mare parte din familiile din România se vorbeşte foarte puţin, iar dacă se vorbeşte totul se limitează la mici complezenţe,ironii şi câteva înjurături.

    Toate aceste lucruri prezentate zugrăvesc imaginea familiei în România, astăzi.

  23. Femeia business, de afaceri, e un concept încă artifical în România. La fel bărbatul promoter, angajatorul, patronul. Au, ambii, o alură mult prea gomflată ca să fie credibilă.

    Femeia angajat, trebuie să aibă o mie de calităţi, dar nu şi promoterul. Femeii angajat i se cere să uite de familie, să fie maniaca muncii. Acest lucru ne arată că munca nu e o normalitate ci o suprasolicitare continuă.

    Sănătatea femeii este subminată pe ample planuri: la locul de muncă, în societate, acasă. Stressul nostru e mult prea mare ca să rezistăm prea mult la parametri competitivi.

    Competitivitatea galopantă şi susţinută, zilnică, este ceva străin firii umane. La un moment dat sucombi.

    Conceptul femeie de societate, femeie care se implică în treburile comunităţii este şi el la început. La noi e privită cu ochi reci educaţia copiilor în parametri concurenţiali.

    Schimbarea mentalităţii şcolii româneşti este evidentă dar mult prea înceată. Profesoratul românesc se teme să fie prea original sau se teme să fie prea deschis naturalităţii umane.

    Nu se mizează decât lacunar pe învăţământul care creează caractere umane,ci, pe cel care creează maşini de memorat.

    Trebuie să trecem la dezvoltarea de personalităţi, la un sistem şcolar care creează personalităţi puternice. Dacă uniformizăm în continuare pe copii vor ajunge tot roboţi ca mulţi dintre noi.

  24. Aveţi mare dreptate.

    În ceea ce priveşte legătura între familie şi şcoală, uffff….. lucrurile sunt foarte complicate şi pline de o gravitate dezarmantă.

    Pur şi simplu legătura între familie şi şcoală nu există.

    Şcoala se prezintă ca un fel de carusel în care tânărul intră pentru a ieşi şmecher şi descurcăreţ.

    Şcoala românească astăzi, şi spun asta cu toată răspunderea, depersonalizează copilul, tânărul, şi de aici reversul, depărtarea de valori, negarea firescului şi abordarea vieţii iresponsabil.

    Nu poţi privi şcoala ca un fel de instituţie de reeducare a tânărului, nu o poţi privi aşa, ci ca un loc al luminării minţii şi inimii, un loc în care relaţiile între oameni se construiesc şi se adâncesc.

    Însăşi poziţionarea băncilor în clase, uniformizarea asta demonică te inhibă, te face să te întrebi dacă locul tău este potrivit aici sau acolo în calitate de elev.

    Cum poate exista legătură între familie şi şcoală dacă părintele nu are nici o putere de decizie în şcoala în care fiul sau fiica lui învaţă? Lucrul asta arată o situaţie, o realitate.

  25. Ideea de femeie independentă este la noi, trebuie să o recunoaştem, o emblemă a femeii uşoare, libertine.

    De ce? Pentru că femeia independentă este ori lesbiană, ori cântăreaţă cu mulţi amanţi, ori om de afaceri dubios, ori politician libertin.

    Să zicem că am o percepţie urâtă asupra acestui statut de femeie, a femeii singure şi fără racordări religioase.

    Însă, cel emai adesea, se prezintă drept femeie emancipată o femeie cu triste moravuri. Şi dacă acesta e veşmântul sub care se îmbracă tocmai de aceea o cataloghezi, sub aspect moral, ca o femeie uşoară.

    Însă, dacă tăiem, despărţim în mod discreţionar morala de viaţa intimă, putem spune în mod obscen, că nu contează ce face o femeie, că ea este respectabilă numai pentru că ocupă un post de conducere sau are o slujbă bine plătitiă.

    Oricât de bine ai fi plătit, ca bărbat sau femeie, dacă nu îmbini în viaţa ta morala intimă cu morala muncii, nu poţi să fii abordabil din punct de vedere religios, al credinţei, decât ca oameni improprii unei conduite creştine.

    Am zis morală/etică a muncii pentru ca să nu cer pre amult. Însă există o teologie a muncii nedezlipită de etica muncii.

    Teologia muncii constă în aceea că toate să se facă spre slava lui Dumnezeu şi folosul tău şi al comunităţii. Dar ca să munceşti ceva în credinţă, cum spune românul, trebuie să o faci cu o etică a decenţei şi a onestităţii.

    Adică vreau să fac conserve de pate de ficat. Le fac bune, dar trebuie să le vând şi moral, la un preţ moral, accesibil. Nu să cer de 10 ori mai mult decât face.

    Comerţul românesc este încă unul al escrocării cumpărătorului. Cumpărătorul e diblat, e minţit, e învârstit, pentru ca să iei ceea ce au mai prost şi nu mai bun.

    La Bucureşti, spre exemplu, mai peste tot, la casele de marcat sunt femeie şi nu bărbaţi. Femeile numără, femeile îţi dau bonul.

    Discriminarea în domeniul muncii e încă o nerezolvată a noastră.

  26. Tipul acesta de femeie de care vorbiţi nu are la momentul actual succes, dar mentalitatea de acest tip câştigă din ce în ce mai mult teren.

    Foarte multe tinere, după ce termină o facultate se visează lucrând într-o multinaţională, cu un salariu pe măsură şi având un statut de persoană independentă, fără prejudecăţi.

    Unde este responsabilitatea aici?

    În rândul tinerilor acesta reprezintă modelul de reuşită în viaţă, libertatea pe care ţi-o impune mulţimea banilor şi cariera promiţătoare.

    Unde este femeia creştină aici?

    Modelul de tânără care frecventează biserica, care doreşte să-şi întemeieze o familie împreună cu un tânăr ce are aceleaşi idealuri ca şi ea este din ce în ce ignorat şi marginalizat.

    Îmi aduc aminte de tânăra aceea care a murit de epuizare lucrând la o multinaţională, cu gândul la promovare şi la un salariu mai mare.

    O astfel de abordare nu are soluţie decât în măsura în care înţelegem viziunea Bisericii asupra a ceea ce este femeia şi rolul ei în societatea creştină.

    Un model a ceea ce înseamnă femeia în societatea creştină găsim în scrierile Fericitului Ieronim care vorbeşte foarte frumos de câteva femei bogate din Roma , ce amenajaseră o vilă pentru a trăi în curăţie şi dedicare totală slujirii lui Hristos.

  27. Există momente, ca cele de astăzi, în care simţi mult mai pronunţat forţa Bisericii lui Hristos, atunci când simţi harul comuniunii ierarhilor Bisericii.

    Am trăit bucuria lui Hristos Dumnezeu faţă de Biserica Sa în timpul întronizării patriarhului Daniel al României.

    Am trăit sărbătoarea din plin, o sărbătoare împodobită şi cu soare, după ce, de dimineaţă, era frig şi înnorat.

    Şi, ca să avem un patriarh sau un preot…trebuie să avem o mamă, o mamă care să-i nască. Dacă nu avem mame credincioase şi responsabile nu vom avea nici preoţi şi credincioşi responsabili.

    Mamele ortodocşilor autentici, reali,au fost mereu exemple de modestie, de credinţă şi înţelepciune. Forţa învăţăturii, a educaţiei se vede în verticalitatea copiilor.

    Dacă educaţia pe care le-o dăm nu îi face puternici, nu îi face să aibă puterea să treacă peste tot felul de hopuri în viaţa lor, avem o educaţie slabă, ineficientă.

    Însă, acolo unde găsim personalităţi puternic conturate trebuie să ne gândim la aportul familiei, al Bisericii şi al şcolii în viaţa lor.

  28. Vrem să ştim care este esenţa privegherii? Păi esenţa privegherii este dragostea cu care mama nu doarme ca să îşi hrănească pruncul sau ca să îşi vegheze copilul bolnav.

    Esenţa privegherii e dragostea de Dumnezeu şi grija de sufletul tău.

    Dragostea e cea care te face părinte de copil. Dacă nu ai alipire interioară, dacă nu te simţi una cu copiii tăi nu te simţi un părinte împlinit.

    Cred că Fericitul Ilie Cleopa spunea, repeta întotdeauna, că ne trebuie mame sfinte pentru a avea preoţii de care Biserica are nevoie.

    Ne trebuie familii sfinte, e adevărat, pentru ca şi vlăstarele lor să fie sfinte.

  29. Da părinte Dorin, aveţi mare dreptate.
    Familia este locul de unde se nasc viitorii păstori ai Bisericii nostre, de unde îşi trag seva aceştia.

    Problema familiei creştine, după cum am mai afirmat şi ieri, în discuţia noastră, este una foarte delicată, asupra căreia preoţii noştri trebuie să se aplece cu mare delicateţe şi înţelepciune.

    Într-o familie creştină toţi sunt una, toţi membrii ei formează un tot unitar şi asta datorită harului primit la Taina Cununiei.
    În mijlocul unei familii creştine se găseşte Hristos şi El este Cel care îi dă putere şi forţă.

    O familie construită fără puterea lui Hristos nu este decât o adunare de oameni mânaţi de un interes anume, de multe ori camuflat în iubire.

  30. Pe Realitatea TV, suntem la „Altfelul” aflat într-o nouă formulă, în trei, şi se vorbeşte despre politeţe.

    Însă politeţea vine din dragoste. Dragostea e politicoasă. Dacă nu există dragoste nu poate exista politeţe, maniere.

  31. Politeţea ortodoxă este o politeţe a acceptării celuilalt. Noi nu suntem agresivi cu alţii care nu sunt ca noi.

    A fi politicos se învaţă în primii ani, când eşti la grădiniţă şi cel mai adesea înveţi asta de la mamă sau de la bunică.

    Poate că astăzi unii învaţă de la bonă cum să îşi taie unghiile, cum să se mişte sau să vorbească.

    Rolul mamei, orice am spune şi al bunicii e definitoriu în viaţa noastră. Cele care ne-au dat căldură, candoare sunt cele care ne-au născut, crescut şi educat.

    Astăzi, 1 octombrie, sărbătorim acoperământul Maicii Domnului, adică ipostaza Sa de rugătoare, de mijlocitoare pentru noi la Dumnezeu, ca Acesta să ne ierte şi să ne mântuim.

    După întronizarea PFP Daniel, această zi are o mare dulceaţă. Mâine încep şi cursurile facultăţilor noastre, începe febra învăţăturii.

    Însă, mama care şi-a trimis astăzi copilul să înveţe carte, să facă studii, l-a trimis în ideea să îi fie mai bine, să fie altul să ajungă cineva.

    Femeile din viaţa noastra ne ajută să fim mereu altcineva.

    Soţia care stă în spatele nostru ne crează mediul de a fi mereu cineva. Nu poţi să fii altcineva fără ajutor. Şi ajutorul femeilor din viaţa noastră a fost şi este unul capital.

  32. Exact, politeţea nu poate exista fără dragoste, asta pentru că în caz contrar ea se transformă în făţărnicie.

    A fi politicos doar de dragul de a impresiona pe cel de lângă tine, sau de a câştiga vreun favor nu reprezintă decât o formă de decadenţă interioară.

    Cultul Bisericii noastre este o paradigmă vie a ceea ce înseamnă politeţea.

    Limbajul liturgic, de o frumuseţe dumnezeiască, ne învăţă cum să trăim politeţea ca pe o vocaţie în relaţia noastră cu lumea cu sine şi cu Dumnezeu.

    În familia creştină politeţea reprezintă un aspect foarte important din viaţa ei. Iubirea dintre membrii familiei nu se poate dovedi decât prin politeţe.

    Politeţea nu se rezumă numai la cuvinte, ci implică întreaga fiinţă umană, cu gesturile, mimica feţei, etc.

Comments are closed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén