Pretextând. Acesta este gerunziul! În latină cuvântul vorbeşte despre ceva care poartă sau despre o acţiune de sine stătătoare. Fiind o formă nominală a verbului, gerunziul exprimă o acţiune în lucru, in act, fără referiri la temporalitatea acţiunii. Aşa zice definiţia. Însă, gerunziul este ceva de trecut, despre trecut întotdeauna.

„Pretextând faptul că ştie limba engleză, Cristi îmi trimite mesaje fără limba română”. El zice că ar şti. Se bazează pe supoziţia ştiinţei dar nu probează niciodată. Înd-ul şi ind-ul, sufixând un substantiv, ne fac să ne sară în ochi verbalizarea substantivului, a numelui. Numele, stând de sine stătător, adică lucru sau copie, când vine gerunziul peste el, naşte pe lucrând şi pe copiind la teza de română. Deşi o copie, două copii ne vorbesc despre xerox. Însă, cum ajunge copie să sară în îmbrăcămintea lui copiind, e de vină gerunziul sau apa de ploaie.

Cred că mie îmi place gerunziul, pentru că e dorind, iubind, cântând, visând/vidând?…aburind, spoind, beştelizând, gugurizând, mahmurizând, reverbalizând…retrovizorând, bagatelizând…

De ce însă gerunziul are apetenţă pentru evocare? Pentru că el intră în fraze statice, deşi vorbeşte despre mişcare. Ex: „cântând în inima lor lui Dumnezeu, au crezut că viaţa este mai uşoară decât închisoarea”. Când povesteşti o întreagă poveste şi îl pui pe cântând acolo, şi vorbeşti despre ei, despre alţii şi niciodată despre tine, vorbeşti despre un timp nerecuperabil, static, închis într-o casetă temporară.

Dar, pentru că poţi să incluzi într-o expunere un întreg timp, unde ei, printre altele, mai şi cântau lui Dumnezeu, timpul lui cântând devine un timp în mişcare, ce dinamizează pe omul prezentului, ca… să cânte. Chiar când am spune: „Cântând, să uităm de toate!”, cântând e la trecut şi nu la prezent. Chiar dacă acţiunea nu a început, când vrem să ipostaziem acţiunea în gerunziu, acţiunea fuge în trecut şi nu are marca prezentului.

Prezentul este iritabil când e privit în gerunziu. „Mâncând la restaurant cu Gigi [adică: Gheorghe, un nume nobil, care în greacă înseamnă: agricultor, om care se ocupă cu pământul], m-am gândit la tine… iubitule!” El este ex-iubitu lu Claudia, care mai avusese câţiva ecşi şi decşi.

Când prezentul, deci, e văzut prin lentila gerunziului te constipi puţin emoţional. Gerunziul vine şi îţi spune despre ceva care a fost şi s-a întâmplat sau despre ce nu s-a întâmplat dar e ca şi când ar fi fost. Prezentul: eu mânânc, e ceva stabil dacă e ceva real. Dacă e doar o figură de nevoie, de stil, eu mânânc fără a mânca e o burtă goală.

De aceea şi a iubi, infinitivul, forma nepersonală a verbului, forma fără nuanţe, e un stand by nedecizional. „A iubi înseamnă să-ţi pese de altul mai mult decât de tine”. Dar, a iubi e o prescripţie fără rezonanţă cu eu iubesc. Eu iubesc este credibil, este prezent credibil nu prin exprimarea lui te iubesc ci prin fapte, care nu se numesc te iubesc, ci se numesc: îţi sunt fidel, te respect, stau cu inima bătând că nu te-ai întors încă acasă, îţi fac condiţii pentru a trăi frumos lângă mine, nu te voi părăsi niciodată…

Prezentul nu motivează însă prin sine. Eu iubesc nu e motivant pentru cel care se întreabă: „Mă va mai iubi?”. Viitorul verbului: voi iubi, şi el este susceptibil. Când zici am iubit, şi cea prezentă e geloasă, încep scânteile povestirilor, ca să îi spui ei cum era când era şi cum nu e când nu este. Prezentul însă nu suferă de gerunziu. Prezentul nu cam foloseşte des gerunziul. Gerunziul a ajuns o formă prea cultivată ca să o mai bagi în seamă.

De suspin e altă poveste, o poveste conexă. Când e supin ca să fie, trebuie să bagi la participiul trecut, să precezi pe băiatu ăsta cu de şi cu la şi cu pentru şi cu dacă. Adică bagi pe de, la, dacă, pentru la înaintare, înaintea lu participiu-trecut-formă-statică şi iese: de iubit, la visat, pentru studiat, dacă scri.

Şi supinul ăsta are o doză mare de impertinenţă, pentru că e tot prescriptiv ca şi gerunziul. El denumeşte acţiunea, starea, intenţia mea virtuală. „Cartea aceasta e de citit, e de cool!” Dar e de cool dacă o citeşti şi are în tine recul. Dacă nu o citeşti ea nici nu există în viaţa ta. Dacă nu o citeşti ţi se pare că eşti cel mai dăştept de pe Planeta Maimuţelor; film candid, pentru că, până la urmă şi maimuţa ţine cu băiatul salvator, cu eroul american ce mută planeta cu guns-ul 10 metrii mai încolo.

Supinul îţi dă ordine: Ce ai de făcut pentru azi: să duci gunoiul, să faci cumpărături, să speli, să pregăteşti masa, să …Viaţă de familist! Supinul e un suspin dacă nu e dragoste la prezent. Dragostea la viitor se numeşte ideal. Dragostea la prezent se numeşte împlinire. Dragostea la trecut se numeşte dizenterie a sentimentelor. Că din dragostea la trecut vine ironia, bădărănismul, sexismul, patologia comunicării, ghetoizarea, malformaţiile sentimentaloide, idiosincrasiile.

De făcut: e devastator. „Ai tăcut?…Ce rămâne de făcut!”…Ce rămâne de făcut se poate să rămănă nefăcut. Şi dacă rămâne nefăcut rămâne acolo sau nu mai ies deloc din tine. Ce rămâne de făcut? Păi ce rămâne de făcut e de studiat şi de urmărit.

Mottoul zilei:

„Când limba română ţi se pare că n-ai ştiut-o niciodată când o descoperi, nu te speria că nu ţi-ai dat seama că eşti impropriu ei! Tot ce e mare nu se observă în grabă”.