Prima parte a articolului – aici.

Deşi Eminescu este cunoscut mai mult ca poet al naturii văratice, iarna ocupă un loc deosebit în lirica sa, dar nu s-a vorbit prea des despre acest fapt. Noi însă am mai adus în discuţie acest aspect în articolul despre Dubla „ereditate” a lui Eminescu.

Prezenţa anotimpului hibernal, cu pelerina sa de fenomene negative, ostile, este, ca şi în literatura noastră veche religioasă, o constantă pur simbolică a liricii eminesciene. Eminescu parafrazează din cărţile Bisericii chiar şi nelipsita antiteză iarnă – primăvară/vară. Şi tot din volumele vechi găsite de el în casa părintească sau în bibliotecile Mănăstirilor – tomurile groase şi roase de molii de care aminteşte adesea[1] – iarna are semnificaţie duhovnicească, fiind un simbol al tulburării sufleteşti, al nefericirii, al viscolirii de gânduri negre.

O ipostază duhovnicească a autorului o regăsim în poemul „Melancolie”, în care Eminescu îşi face autoportretul ca o biserică în ruină, cu ferestrele şi uşile sparte şi cu icoanele învechite sau estompate. O asemenea relatare nu poate fi decât corectă din punct de vedere ortodox, pentru că în Ortodoxie, oamenii sunt temple ale lui Dumnezeu. Eminescu îşi recunoaşte ruina bisericii sale interioare, a sufletului său, într-un context istoric al epocii moderne în care:

Bogată în întinderi, stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Descrierea aceasta eminesciană o putem localiza poetic între Alecsandri şi Bacovia, pentru că poartă pe struna versurilor tonalităţi comune ambilor poeţi, deşi pare că pe cei trei îi despart prăpăstii literar-ideologice de netrecut. Limbajul este mai degrabă propriu lui Alecsandri, dar sentimentul de criză ne apropie de Bacovia.

Dezamăgirea profundă provocată de neîmpărtăşirea iubirii îi provoacă poetului cel mai adesea, reflecţii întunecate, care îi zugrăvesc în minte tablouri hibernale, viscoliri cataclismice. Aşa se întâmplă în mai multe poeme.

Ca spre exemplu „Departe sunt de tine…”:

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în mine viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

„De câte ori, iubito…”:

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul de gheaţă mi-apare înainte:
(…) Iar peste mii de sloiuri, de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite
(…) Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ…

„Scrisoarea IV”:

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse…? (…)
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…

În Scrisoarea V, este din nou prezentă antiteza dintre visul de iubire, feeria unui mândru vis de vară, şi inima de gheaţă a femeii. Iubirea face ca anotimpul inimii să fie văratic (Când în inimă e vară…) şi încearcă să dezgheţe cu căldura sa raza ochilor ei reci, însă frigul polar din sufletul femeii ipocrite nu se topeşte.

Întotdeauna decorul iubirii este văratic la Eminescu şi presupune nenumărate sugestii care ţin de transgresarea dimensiunilor finite ale lumii acesteia, pentru a intra în grădina fericirii veşnice, acolo unde iarnă şi suferinţă nu există.

În Ce te legeni…, iarna devine un motiv de nefericire de proporţii cosmice, căci Iarna-i ici, vara-i departe.

O altă metaforă a gerului sentimental, care aduce în scenă decorul glacial al ipocriziei, se referă la judecătorii cei cu nenduraţii ochi de gheaţă, adică criticii, de data aceasta, care denigrau versurile sale din invidie („Criticilor mei”).

Acestora el le dedică următoarele versuri, împrumutând tot din gândirea Bisericii, motivul nerodirii, al stârpiciunii duhovniceşti: Critici voi, cu flori deşarte, / Care roade n-aţi adus – / E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai de spus.

Să trecem însă de la Eminescu la un Bacovia, pentru care iarna, ca şi pustiul interior, sunt o constantă lirică indubitabilă. Poezia lui Bacovia este plină de referinţe la anotimpul hibernal, de care se leagă strâns obsesia extincţiei, sentimentul claustrării şi al îngropării sub balastul de zăpadă. Ninsoarea este fără sfârşit, este un potop („Decembrie”), ninge prăpădind …, ninge ca-ntr-un cimitir („Nevroză”), În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acuşi (…)// Iată, ninge peste fire / (…) Milogiri de cimitire. („De iarnă”), etc.

În lirica bacoviană apare foarte limpede, foarte clar, asociaţia dintre iarnă şi păcat. În poemul „Singur”, este Potop, cad stele albe de cristal / Şi ninge-n noaptea plină de păcate; (…)// Şi ninge-n miezul nopţii glacial…/ Şi tu iar tremuri, suflet singuraticFrica de gerul pe care îl aduce păcatul în suflet şi de iadul glacial este mai mult decât evidentă pentru cititorul ortodox. Un alt poem care aduce în prim-plan aceeaşi realitate, poartă titlul, la prezentul continuu, „Şi ninge”:

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

Este un oximoron psihologic şi duhovnicesc, cel la care recurge Bacovia, ilustrând ninsoarea care cade peste păcate.

În poemul „Plumb de iarnă”, iarna duhovnicească, demonică, ce a pus stăpânire peste inimile oamenilor, răceala contactelor interumane, indiferentismul şi egoismul suprem, fac să încremenească între viaţă şi moarte, într-un tablou glacial, întreaga panorama a vieţii sociale:

Ninge secular, tăcere, pare a fi bine,
Prin oraşul alb, doar vântul trece-ntârziat –
Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat…
Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine.

Printre ziduri, peste turnuri depărtate,
Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote –
Numai vântul singur plânge alte note….
Umbra mea se adânceşte-n cartiere democrate.

Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde glaciale…
Dar cine poate să explice această tristă poveste?

Bacovia este poetul care ne oferă panoplia completă a suferinţelor provocate de lipsa iubirii şi a comuniunii într-o societate modernă secularizată. De aceea, lecturaţi-l cu atenţie!

Antiteza, de inspiraţie biblică, iarnă – primăvară, pe care poeţii noştri au împrumutat-o din cărţile ortodoxe, am regăsit-o şi la Blaga (Să laşi în urmă o iarnă cu viscole, / cu tenebre şi suferinţi, e uşor, / o, cât de uşor, când în martie / auzi, prin frunze uscate, mari osteneli, / un cărăbuş de aur / făcându-şi drum în lumină. – „Convalescenţă”), dar şi la alţi scriitori. Considerăm însă că ilustrările noastre din literatura română sunt suficiente, pentru moment.


[1] „În volumul ros de molii / Cauţi noaptea adevăr” („Pajul Cupidon…”); „Gândirea mea în vremi trecute-noată, / Deschid volume mari şi vechi tipicuri” (o versiune a unui „Sonet”, cf. Mihai Eminescu, Opere alese I, EPL, 1964, p. 324).

Did you like this? Share it: