Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Rugăciunea care înspăimântă [Predică la Duminica a 19-a după Rusalii; Lc. 6, 31-36]

Un site dedicat Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei

Iubiţii mei,

una dintre cele mai năucitoare şi cutremurătoare, înspăimântătoare în cel mai bun sens cu putinţă, în sensul fericit al realităţii, este rugăciunea pentru vrăjmaşii noştri; rugăciunea care binecuvintează şi cere venirea în fire, intuirea de către ei a drumului spre dreapta credinţă şi mântuirea lor. Rugăciunea care înspăimântă este rugăciunea care smereşte nesimţirea, smereşte furia, smereşte ura oarbă, smereşte neaşteptarea celor ce se luptă cu noi. Căci ce e mai cutremurător decât fapta celui căruia tu îi faci zile fripte iar el te cutremură cu o conştiinţă cerească? Tu eşti un câine cu el şi el un domn cu tine. El e o fiară ce îşi arată pe fiecare zi colţii iar tu un om care ierţi cu sfinţenie.

Nimic mai înspăimântător aşadar, ca oamenii care ne fac bine şi ne vorbesc de bine, după ce noi am fost incredibil de răi cu ei. Însă, rugăciunea pentru vrăjmaşi, nu trebuie să ne înşelăm, este o harismă a celor mari, a Sfinţilor, şi nu înseamnă numai a zice din gură: te iert! şi deodată lucrurile nu mai sunt roze ci sunt albe. Nu! Rugăciunea autentică, reală pentru vrăjmaşi e apanajul dragostei dumnezeieşti, e apanajul unei mari conştiinţe delicate şi nu a unui ipocrit. Pentru a ajunge la iertarea aproapelui şi la rugăciunea pentru el, trebuie să începi de la a ştii să laşi loc de bună ziua şi de la a nu fi, în inima ta, un om răzbunător ca şi el.

Pericopa evanghelică de astăzi, de la Sfânul Luca, vine, providenţial, tocmai la intronizarea Părintelui nostru Patriarh Daniel, care, mai înainte ca să fie ales a fost hulit de către mulţi şi astăzi, cei care l-au hulit, ar fi bine să se roage pentru el: măcar atât. Dacă au ştiut să se teamă sau să blesteme, să vedem dacă ştiu să şi binecuvinteze. Căci dacă ştii să binecuvintezi şi să te pocăieşti avem de-a face cu ortodocşi şi nu vorbim despre nişte veleitari.

Căci duminica de astăzi, în cadrul acestui grandios eveniment eclesial, ne învaţă să avem mai multă conştiinţă decât…dreptate personală. Pentru că, dreptatea personală necreştină zice : să moară şi capra vecinului dacă a mea e bolnavă de lingoare. Însă dreptatea creştină ştie să treacă cu vederea, să uite şi să vadă mai departe, pentru că: „Şi toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi [şi voi] asemenea acestora ” [καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι, ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως] [v.31].

A vrea să fie bine în lume înseamnă a vrea să faci binele pe care ţi-l doreşti şi altora, tuturor. Dacă vrei ca numai tu să ai palat iar celălalt cocioabă, dar să fiţi unul lâgă altul, asta te arată fără simţ estetic măcar, pentru că, lângă palatul tău luxos vei vedea o dărăpănătură iar despre tine, cel cu palat, nu vom zice cu toţii numai laude, când te vedem cât de impropriu eşti numelui de om.

Toate câte vreţi…Păi eu vreau să fiu sănătos, liniştit, smerit, iubitor, să mă mântuiesc, să ştiu şi să fac cât mai multe lucruri bune pe fiecare zi, iubesc frumosul, binele, dreptatea… Deci dacă asta vreau cu mine, atunci aceste lucruri trebuie să vreau să fie şi la altul în fiinţă. Iar dacă vreau asta, dacă sunt omul principialităţii atunci înseamnă că ştiu să iert şi să mă rog.

Eu trebuie să fac altora ceea ce mi-ar plăcea să mi se facă, şi, poate, nu mi se face. Dacă eu vreau să fie lumea simţită cu mine, eu trebuie să fiu simţit cu toţi nesimţiţii. Dacă vreau să mi se facă cadouri de suflet, atunci eu trebuie să iau prin surprindere pe cunoscuţii şi necunoscuţii mei cu iniţiative şi cadouri frumoase. Dacă cineva se aşteaptă de la mine ca să fiu dur cu el, atunci voi fi foarte blând cu el iar dacă cineva se crede steaua de pe cer, trebuie să fiu bun cu el, şi să îi spun, că nici mie şi nici lui nu îi este de folos să mergem în Iad.

Dorinţa mea de mântuire trebuie să o transfer şi în viaţa prietenului şi a vrăjmaşului meu. Vrăjmaşul meu, în inima mea, e un mare prieten al meu, pentru că eu îi doresc şi lui ceea ce îmi doresc mie. Şi, în acelaşi timp, prietenul meu este un tot la fel de bun prieten pentru mine, numai că el mă foloseşte pentru că mă linişteşte, iar vrăjmaşul mă foloseşte pentru că mă smereşte. Însă vrăjmaşului meu nu îi este de folos să stea toată ziua cu cearta pe mine.

Dracii sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai noştri în sens negativ. Cum aşa?! Păi ei, direct sau prin oameni, ne ajută să ne mântuim. Cum aşa, Părinte?! Prin acţiunile lor sâcâitoare, prin ademenirile lor să păcătuim, prin îngrozirile şi piedicile pe care ni le pun, ei vor să ne facă rău, cel mai mare rău. Dar dacă ştim să ne folosim în bine de răutatea lor, văzând ce vor ei să facă cu noi, atunci, în fiinţa noastră, convertim răutatea şi îndemnurile lor spre rău şi toate şicanele lor în uneltele mântuirii noastre.

Ei vin cu toptanul şi ne învaţă tot felul de erezii pe care le-au predat cu generozitate şi altora, să avem o bună părere despre noi, ne spune că suntem sfinţi, că suntem nişte oameni de marcă, că avem calităţi şi daruri paranormale, că trebuie să curvim ca să ne simţim bine, că trebuie să ne luăm 3 maşini ca să părem oameni normali, că e bine să îmi fac lifting pentru că aşa e dragostea mai frumoasă, că studiile multe ne fac semizei chiar dacă noi suntem nişte oameni roşi de invidii şi pasiuni mărunte, că…la un moment dat, o să ne luăm zborul de atâta cuminţenie câtă avem în noi.

Aşa că, în predica Domnului, în predica paradoxului perpetuu şi multiplu al Ortodoxiei, dracul, duşmanul şi prietenul sunt făcătorii noştri de bine, bineînţeles, cu specificaţiile de care am vorbit. Dracul şi duşmanul ne fac bine fără să dorească asta, prietenul prin alegere binevoitoare. Căci ura dracului şi a vrăjmaşului sunt întoarse de către Dumnezeu, sunt folosite spre binele nostru, ca metode de disciplinare şi de organizare interioară.

Şi, în acest fel, iubirea prea mare a marilor Sfinţi, care se rugau pentru om, animal, piatră, drac, planetă…trebuie înţeleasă în această profundă ordine a binelui pentru alţii. Dacă mie îmi e bine, cu alte cuvinte, de ce să nu le fie bine la toţi? Şi dacă eu vreau ca eu să fiu în har, de ce să nu fie toţi şi toate în har? Însă avem numeroase rugăciuni pentru vrăjmaşi şi pentru demoni ale Sfinţilor, care au arătat că unii nu vor în ruptul capului să se întoarcă la gânduri mai bune. Se ruga Sfântul şi omul cuvios pentru vrăjmaşi iar ăia îl luau la ciomăgeală, ca pe Sfântul Serafim în pustia Sarovului. Sau, se ruga Sfântul pentru mântuirea dracilor şi veneau dracii, sub diverse forme şi îi mulţumeau spunându-i diverse hule.

Aşa că unele rugăciuni, oricât de sfinte ar fi şi de cât de Sfinţi ar fi cei care le fac, nu cam prind pe nicăieri, pentru că destinatarii sunt opaci, sunt impenetrabili prin liberă voinţă la harul lui Dumnezeu, care vrea să treacă prin ei şi nu îi găseşte niciodată acasă. Adică te caută Dumnezeu pe acasă şi tu eşti plecat cu sorcova. El vrea să îţi facă bine iar tu eşti ca buduroiul de la fântână: nu poţi să pluteşti, ci te duci la fund.

Să facem şi noi, deci, ceea ce am vrea să ni se facă. Dar să facem şi mai mult decât vrem să ni se facă. Ca să arătăm că suntem fiii Celui Preaînalt şi nu, doar nişte oameni…civilizaţi. Pentru că aţi văzut că astăzi civilizaţia şi specializarea minţii dă cu bomba, îţi ia casa prin tertipuri avocăţeşti, te discriminează pe motive de sănătate sau de origine, se arată nesimţiţi, îţi taie beregata instant sau el e inginer, dar pentru a câştiga banu’ mai repede s-a apucat de filme porno.

Civilizaţia, se pare, că nu ne prea ajută să iertăm. Nici intelectualizarea noastră nu ne face mai răsăriţi decât eram înainte. Banii ne cam strică la creier. Funcţia ne face să o luăm razna. Dacă avem maniere elegante le folosim numai în unele locuri, nu în toate, şi comportamentul adecvat e doar o garderobă de oraş şi nu de cameră. Dacă în oraş suntem atenţi cum ne ştergem nasul acasă putem să ne luăm mucii cu mâneca. Dar nu mă refer la mucozitatea nazală, firească şi neapărată, ci la modul duplicitar în care ne existăm, la modul duplicitar în care ne vindem, fără succes, marelui public.

Îmi aduc aminte de o prinţesă rusoaică, care a venit să îl viziteze pe un Sfânt nebun pentru Hristos pentru sfătuire. A venit galantă, îmbrăcată ca în societatea unde trăia…Şi Sfântul Teofil a primit-o la el în chilie, unde era o alandala teribilă, pentru că el se prefăcea un om cam nebun. Dar el era nebun de iubire pentru Dumnezeu şi nu de scleroză. Şi i-a spus să ţină rochia, rochia ei lungă şi frumoasă, ca să îi pună în poală nişte vechituri de-ale sale, ca să le spele la o apă din apropiere.

Şi, deodată, s-a pomenit prinţesa cu poala plină de murdărie, cu faţa plină de ruşine, pentru că aşa s-a dus cu ea, cu rochia suflecată şi cu ruşinea pe obraz, ca să spele lucrurile ce i le pusese Sfântul Teofil. Adică, morala primă, aia greşită: Ce nechibzuit monah?! I-a stricat toaleta cea scumpă a femeii! Morala asta e falsă. Prinţesa venise să ceară sfat de la Sfânt, dar nu nimerise bine nici îmbrăcămintea şi nici nu se pregătise cu starea cea bună a întrebătorului care caută mântuirea. Adică venise cu intenţii bune dar cu sufletul, cu poalele sufletului nepregătite ca să primească sfătuirea dumnezeiască a Sfântului.

Şi Sfântul Teofil a rezolvat problema pregătirii acurate imediat: i-a pus nişte murdărie în poale, că aia avea în suflet, şi a trimis-o să spele două străchini de-ale lui şi, să se spele, în acelaşi timp, de buna părere despre sine. Morala secundă, aia bună: contează ce eşti pe sub haine, ce ai în suflet şi nu ce îţi pui pe tine ca să maschezi urâţenia sufletului tău sau ce spui despre tine idealizându-te.

– Nu a fost prea dur, Părinte, cu ea?

– Nu! Ci a vorbit corect, propriu, pentru un om care căuta acest lucru: trezirea spre mântuire; trezirea spre conştientizarea de sine; trezirea pentru a te apuca de faptele mântuirii. Sfântul Teofil i-a făcut cel mai mare bine prinţesei. Un astfel de bine i-a făcut şi părintele ieromonah Daniel de la Tanacu măciuţei care a murit nu din cauza lui: a vrut să o liniştească. Şi măicuţa s-a liniştit, chiar dacă a adormit. Măicuţa a primit, prin muncirea ei de către demoni, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iertarea păcatelor ei iar părintele şi maicile care acum sunt duși prin tribunale au făcut ceea ce era corect, chiar dacă nu se potriveşte cu corectitudinea seculară, unde, e corect să dai pe un om afară din casă şi să îl laşi pe drumuri, dacă aşa zice legea, dar nu e bine să alini, dacă o faci cu prea multă conştiinţă.

Dacă vizăm mântuirea omului, duritatea aceasta pedagogică nu omoară, ci vindecă! Duritatea mustrării, acel: a spune verde în faţă omului, înseamnă de multe ori salvarea omului şi cei care au scăpat de homosexualitate, de dependenţa de alcool, de dependenţa de tutun, pornografie sau droguri, cele care au fost oprite să nu avorteze sau să nu se prostitueze, ştiu ce spun acum: duritatea altora a fost mântuirea lor. Dacă erau lăsaţi de capul lor acum se răsuceau prin Iad. Însă, dacă au fost treziţi de ai lor sau de vreun creştin trezvitor şi s-au îndreptat, acum se bucură că au ieşit din mrejele demonilor.

Ştiu că aceste lucruri sunt foarte grele pentru mulţi, însă adevărul, chiar dacă te doare sau te bucură, e tot adevăr şi nu minciună.

Dacă-i iubim numai pe-ai noştri, ne spune Domnul, dacă dăm milostenie numai celor care ne favorizează în chip şi fel sau dacă dăm cu împrumut ca să ni se restituie [v. 32-34]…nu facem mare scofală. E în limita echităţii să faci toate astea. Rugăciunea şi iertarea mai presus de echitate, adică de drept şi nedrept, e cea în care ierţi şi pupi nu pe ăla care trebuie, ci pe ăla pe care nu ar mai trebui să îl ierţi, dacă e să vezi prin ochelarii dreptăţii umane.

Însă nouă ni se cere ca să fim fiii Lui. Adică să împlinim aceasta: iubiţi pe vrăjmaşii voştri ![ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]. Să îi agapăm, să le arătăm iubire din iubirea lui Dumnezeu revărsată în noi. Că de aici vine agapă, să facem o agapă. Adică să întindem o masă de bucate sau de cuvinte aproapelui nostru ca să îl hrănim pe el. Sfântul Ioan Gură de Aur are numeroase predici în care le spune că au venit credincioşii la masa duhovnicească, la masa propovăduirii ortodoxe, a credinţei ortodoxe, ca oamenii să se desfăteze şi cu cuvântul lui Dumnezeu dar şi cu Trupul şi Sângele Fiului Omului.

Noi trebuie să facem agapă pentru vrăjmaşi, să dăm milostenie, ca să trăim starea de bunătate a lui Dumnezeu, pe măsura noastră, acea stare în care El, Dumnezeul nostru: „este bun cu cei nemulţumitori/aharistus şi răi/ponirus” [χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]. Căci harismatic înseamnă a fi om plin de har, de bine dumnezeiesc iar poniros înseamnă să fii ponosit, să fii stricat de rău ca o carpetă mâncată de molii. Şi să observaţi aici, că a fi hristos / χρηστός [e un adjectiv substantival la masculin], în greaca veche, înseamnă a fi un om bun. Omul hristos, omul bun e învăţat bunătatea de către Hristos Dumnezeu.

Versetul ultim al Sfintei Evanghelii de astăzi ne spune că iertarea înseamnă milostenie. A fi milostiv înseamnă a fi οἰκτίρμων/ictirmon [v. 36]. A fi milostiv înseamnă a te face casă a bunătăţii, a iertării după cum Dumnezeu e veşnic bun şi mereu milostiv cu fiecare dintre noi. Dacă ştim că ni s-a iertat mult, să iertăm mult. Iertarea ţine de conştiinţa sinceră faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi atâţia ani.

Dumnezeu să vă dea tuturor pace şi puterea de a încerca să iertaţi, ca să fiţi iertaţi; puterea de a vrea să fiţi buni, de a fi sinceri cu dv., de a fi fideli conştiinţei dv. Amin!

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Întronizarea PFP Daniel al României [30 septembrie 2007] (I)

Next

Întronizarea PFP Daniel al României [duminică, 30 septembrie 2007] II

3 Comments

  1. Te apresento um dos melhores escritores da literatura lusófona:
    CRISTÓVÃO DE AGUIAR.
    Para conhecer melhor, por favor ver o meu blogue.
    Obrigado.

  2. Camelia

    „Dracul şi duşmanul ne fac bine fără să dorească asta, prietenul însă prin alegere binevoitoare. Căci ura dracului şi a vrăjmaşului sunt întoarse de către Dumnezeu, sunt folosite spre binele nostru, ca metode de disciplinare şi de organizare interioară.”

    Cred că, un moment de sinceritate cu noi inşine ne-ar putea readuce in memorie situaţii aparent nefavorabile dar, care ne-au salvat prin ele însele.

    Semeni, care orice altceva afara de bine ne doreau şi, totuşi, fără de voia lor,ajung să ne fie adevăraţi binefăcători.

    Orice rău e spre mai bine,se spune…Dar de câte ori rostim mecanic cuvintele sau credem in ceea ce afirmăm ?

    Citeam zilele acestea din scrisorile Sf.Teofan Zăvorâtul. La un moment dat, Sf.Teofan atrage atenţia, că „vrăjmaşul se ascunde mereu sub masca dreptăţii”.

    Sunt atâtea lucruri care mă depăşesc uneori. Sunt atâtea greşeli pe care le fac fără rea-intenţie…

    În numele dreptăţii omeneşti.

    Doar atunci când ajungem să vedem cu alţi ochi viaţa noastră,trecută,prezentă,abia atunci conştientizăm propriile limite, dar şi nemărginita cunoaştere in faţa căreia ne aflăm doar prin dorinţa Bunului Dumnezeu de a ne face părtaşi Adevărului Său…

    Un început de An Nou cu sănătate şi multe bucurii duhovniceşti!

    Doamne, ajută!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén