Patriarhul românilor vorbeşte pentru că face sau despre o diagnoză a bucuriei

În zilele care au trecut am tot căutat fotografii ale noului patriarh al României pe net şi am constatat, nu cred că sunt singurul, că în presă, PFP Daniel apare cu…gura deschisă. Nu ştiu cum se face, că întâmplare nu este, că l-au fotografiat numai când vorbeşte şi este cu gura deschisă. Adică Patriarhul românilor vorbeşte, vorbeşte mult…şi este ipostaziat numai cu gura deschisă.

Asta e o tehnică de minimalizare a cuiva în presa română şi internaţională. Când vrei ca preşedintele Băsescu să fie serios îl pui în faţa pupitrului prezidenţial. Dar când vrei să îl arăţi în culori urâte îl fotografiezi pipăind burtica [ăsta era cuvântul folosit într-un articol al unui ziar de scandal, acum două-trei zile] doamnei Andreea Marin.

Deci, fotografia din faţă şi în poziţii decente este fotografie serioasă. Dintr-o parte, de la spate, în poziţii jenante şi umilitoare este … fotografie de cancan.

Am fost nevoit să pun fotografii făcute de biroul de presă al Patriarhiei române pe blog [doamna preoteasă a făcut astăzi dimineaţă la fel], pentru că în presa noastră, cum o dai şi cum îl găseşti patriarhul e … cu gura deschisă. Fiecare ştim ce înseamnă să stai cu…gura deschisă. Dacă fotografiezi un om toată ziua cu gura deschisă, unul din Congo poate să creadă că avem un patriarh alienat mintal. Însă nu aşa e patriarhul nostru, ci numai unele fotografii care i se fac!

Însă, dacă fotografiile sale publice de până acum nu cam au ieşit bine, peste tot, de aici încolo se pare că vom avea fotografii nespus de bune cu Prea Fericirea sa. De ce? Pentru că a anunţat, incredibil de repede pentru mine personal, înfiinţarea a trei lucruri fundamentale pentru a avea…o faţă frumoasă.

Adică? În predica de întronizare de astăzi, 30 septembrie 2007, a vorbit despre înfiinţarea unui cotidian al Bisericii Ortodoxe [ziar zilnic, adică], a unui post de radio [radio zilnic, adică] şi a unei televiziuni ortodoxe [cu emisiuni zilnice, adică] la Bucureşti, care să aibă audienţă naţională. Adică, frate vorbitorule de rău, dacă până acum m-ai prins cu gura deschisă sau ai crezut că ortodocşii stau în letargii tradiţionale, acum, venim cu un proiect bum mediatic, cu un program de asistenţă socială şi de implicare în real asurzitor.

Vrem să facem Catedrala mântuirii neamului, vrem să ne recăpătăm propietăţile de sute de hectare confiscate sub regimul comunist sau de la Cuza încoace, vrem să avem transparenţă enervantă, o nouă orientare în pastoraţie şi în învăţământul teologic, o eficientizare a misionarismului inter-eclesial şi o bună relaţionare cu tot ce înseamnă instituţii statale, biserici, organizaţii, fundaţii, corporaţii.

Cuvântarea de astăzi a Prea Fericirii sale de la întronizare a fost una biblico-dogmatico-patristică: cele trei coordonate fundamentale ale vieţii şi ale discursului unui teolog ortodox. A venit la conducerea Bisericii Ortodoxe Române un dogmatician şi un om realist şi asta se vede.

Cel mai adesea Teologia Dogmatică e socotită o pledoarie pentru imuabil, care nu are nimic de-a face cu sfera… concretului. Însă, dacă nu ai imuabil în tine, ca teolog, dacă nu ai neschimbabilitatea dogmelor credinţei ortodoxe în tine nu poţi să vezi ce înseamnă o racordare la real, la cotidian cu toată tăria.

Însă, avem de-a face cu un Patriarh al românilor care este în real, care este intrat în real cu totul fără a fi prin asta în afara dogmelor credinţei ortodoxe. Întreaga desfăşurare a ceremoniei de întronizare a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru. Deşi, pe afară, catedrala este înconjurată de plasa reconstrucţiei, veşmintele slujitorilor, mochetele de pe jos, capitonările de la scaunul patriarhal, designul ambiental al catedralei şi al Palatului Patriarhiei…arăta un gust nou, care nu era ateologic, ci profund teologic.

Întregul Sfânt Sinod al Bisericii noastre era în mod evident bucuros, entuziasmat şi de aceea şi micile stângăcii de la acordarea însemnelor patriarhale. Dacă era la papa de la Roma, fiecare cardinal făcea câte un pas la 10 secunde, ca să vină să dea un veşmânt papei. Pe când astăzi, Înalt Prea Sfinţiile lor care l-au ajutat pe Patriarhul României să se îmbrace în mantie şi să primească engolpioanele, au făcut gesturile în grabă, în mod firesc, prietenesc, fără să ţină cont de faptul că îi deranjaseră părul Părintelui Patriarh sau au greşit câte un cuvânt la rostirea discursurilor sau ale rugăciunilor. Însă toate acestea sunt semne de emoţie şi nu de neştiinţă sau de greşeli de începători. Entuziasmul, bucuria, frumuseţea a palpitat în orice ortodox care a participat astăzi la slujbă.

Acest firesc l-am simţit între preoţi, în mulţime, între toţi ierarhii români şi străini, între oficialităţile noastre sau străine…care trăiau, care au trăit aceste clipe cu bucurie sfântă, ca pe o mare sărbătoare a Bisericii Ortodoxe Universale. În cadrul şedinţei extraordinare a Sfântului Sinod din Palatul Patriarhiei au fost nişte momente de mare încărcătură duhovnicească şi de emoţie debordantă. Discursul regelui României şi al reprezentantului Patriarhului Alexei al Moscovei au scos aplauze furtunoase, incandescente din inimile şi palmele audienţei.

După câte mi-a spus doamna preoteasă, doar TVR1 a fost cu întronizarea de la cap la coadă până la ora 14, dar au fost transmisii şi la alte posturi pe frânturi. Discrepanţa între media seculară şi simţământul viu al celor care au participat la eveniment este enormă. Probabil, atunci când vom avea toate cele trei canale media la îndemână, ne vom da seama, ce diferenţă este între mentalitatea ortodoxă de a privi lumea [sperăm să găsim profesioniştii cuvântului şi ai imaginii pentru asta!] şi noi, cei care suntem fotografiaţi cu…gura deschisă în ziarele seculare.

Am trăit o bucurie pascală astăzi: bucuria harului Sfântului Duh, în faţa atâtor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi a atâtor invitaţi din ţară şi străinătate! Am simţit bucuria bucuriei de adevăr şi de frăţietate. Şi puteai să vezi pe imam bătând din palme lângă rabin, pe pastor lângă cardinal, pe patriarh lângă preşedinte, pe rege lângă preşedinţii României postrevoluţionare şi, o mare mulţime de preoţi, monahi, credincioşi…aşteptând să vadă pe noul Patriarh al românilor.

În albul patriarhal, cu adevărat, patriarhul Românilor este impozant! Un alb care, la înălţimea Prea Fericirii sale, te face să ai reverenţă adâncă. Predica sa a fost o surpriză absolută pentru mine. La fel şi discursurile celorlalţi vorbitori…au fost impresionante! Patriarhul nostru a fost adânc concentrat în timpul Sfintei Liturghii şi a Tedeumului special de astăzi, dar a devenit plin de bucurie şi de blândeţe spre final şi mai ales când a ieşit afară, unde audienţa l-a aplaudat la scenă deschisă.

Ca şi pe Prea Fericitul Teoctist, poporul credincios l-a primit cu toată inima, pe cel care a cerut astăzi, ca să fie ajutat de către fiecare dintre noi, cu rugăciunile şi aportul nostru personal la consolidarea prosperităţii duhovniceşti şi materiale a Bisericii noastre.

După cum spuneam şi în predica pentru ziua de astăzi: nu poţi inventa bucuria, dacă nu o ai! M-am bucurat dumnezeieşte în această zi istorică pentru Biserica noastră şi nu sunt deloc pesimist în ceea ce priveşte schimbările de direcţie, enorme, pe care le-a anticipat Prea Fericirea sa. Dacă patriarhul nostru este un om realist, un teolog, un om duhovnicesc, un diplomat, un provocator de iniţiative, un susţinător al dialogului, al coparticipării şi al întrajutorării…noi cum ar trebui să fim?

Dacă se doreşte transparenţă, muncă, corectitudine, intensificare a vieţii duhovniceşti şi caritative, a misiunii şi a tehnologizării de ultim moment, noi ce trebuie să facem: să stăm pe tuşă? Nu! Cred că trebuie să fim şi noi la fel, fiecare cu posibilităţile sale şi cu entuziasmul său. Trebuie să facem ce putem, dar să facem!

Ziua aceasta m-a învăţat să nu mă tem să mă bucur din plin, dacă harul lui Dumnezeu bucură Biserica Sa cu bucurie negrăită!

Pr. Dorin Picioruş.