Zilele 17-20 ale Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”
Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale şi ne miluieşte pe noi, pentru a ne umple de bucuria milei Tale! Amin!
Pr. Dorin.
Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale şi ne miluieşte pe noi, pentru a ne umple de bucuria milei Tale! Amin!
Pr. Dorin.
Ce este Biserica Ortodoxă? O continuă Cincizecime sau prezenţa de adâncime abisală a Treimii în noi.
Evenimentul fondator al Cincizecimii este trăit continuu de fiecare preot şi credincios în parte, care simt şi se simt în harul lui Dumnezeu.
De ce nu simt toţi acest lucru? De ce unii văd în Biserică numai o instituţie umană afectată de păcat? Pentru că trebuie să te despătimeşti, să fii pe calea curăţirii interioare ca să vezi că Biserica nu e numai umană şi nu e numai divină, dumnezeiască, ci e dumnezeiesco-omenească.
Dacă trăieşti Biserica lui Dumnezeu ca o parte din trupul ei te bucuri de toată sfinţenia pe care umanitatea lui Hristos o primeşte, în cadrul persoanei Sale, de la dumnezeirea Sa.
Esenţa vieţii liturgice este aceea că noi simţim cele ale lui Dumnezeu trăind în Dumnezeu şi nu ca nişte spectatori din afară.
Însă, există foarte mulţi din Biserica Ortodoxă care nu simt că sunt în relaţie cu Dumnezeu. Da, aşa este. Însă, dacă vin la pocăinţă şi se smeresc, fiecare poate simţi cele ale lui Dumnezeu întru sine.
Creştinul prin vocaţie trăieşte ecclesial. Această eclesialitate îi defineşte felul de a fi şi de a vieţui împreună cu ceilalţi.
Nu poţi fi creştin ortodox dacă nu eşti legat de Biserică împreună cu ceilalţi. Ori lucrul acesta te îndeamnă la responsabilitate şi acţinune şi în nici un caz la pasivitate.
Într-o lume obsedată de febra comunicării ecclesialitatea este doar o utopie şi asta datorită felul în care comunicăm unii cu alţii.
În Biserica noastră ortodoxă comunicarea este principalul intrument prin care ne definim persoana şi îi dăm valoare în faţa aproapelui şi în faţa lui Dumnezeu.
Creştinul nu se poate bucura singur, ci tinde să împărtăşească bucuria lui şi celuilalt tocmai în acest spirit ecclesial.
În majoritatea slujbelor Bisericii este folosită persoana I plural şi foarte rar persoana I singular, tocmai pentru a arăta importanţa comuniunii cu ceilalţi în faţa lui Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că persoana, singularul se pierde în masa mulţimii, ci din contră, fiecare îşi păstrează identitatea fără însă a fi singular.
Manifestarea în Biserica lui Hristos nu se rezumă doar la minte sau la inimiă, ci cuprinde întreaga persoană umană, trup şi suflet.
Trupul nu este văzut ca un artificiu, ci ca parte integrantă care se bucură împreună cu sufletul de întâlnirea cu Dumnezeu.
Asta arată şi menirea lumii, a materiei de a fi desăvârşită, de a fi transfigurată şi în nici un caz negată sau îndepărtată.
Toate gesturile pe care credinciosul şi preotul le săvârşesc dovedesc acest lucru.
Ecclesialitatea nu se rezumă doar la spaţiul fizic al Bisericii, ci se continuă în familie, în comunitate.
În comunitate creştinul îşi arată aceeaşi deschidere spre ceilalţi aşa cum şi-a arătat-o în spaţiul bisericii.
A se comporta în alt fel dovedeşte o neînţelegere a ceea ce înseamnă ecclesialitate şi felul de vieţuire autentică în Biserica noastră.
Frumuseţea vieţii noastre se vede din felul în care ne raportăm la slujbele Bisericii.
Arhimandritul Emilianos vorbea într-una din lucrările sale de importanţa pe care trebuie să o acordăm Sfintelor Slujbe.
Participarea activă la viaţa liturgică a Bisericii reprezintă pentru noi o încercare şi un test al felul în care ne raportăm la cele dumnezeieşti.
Fiecare dintre noi înţelegem sfintele Slujbe ale Bisericii în măsura în care suntem mai mult sau mai puţin legaţi de o viaţă apropiată de Dumnezeu.
Dacă pentru un necredincios Sfânta Liturghie nu înseamnă nimic, poate cel mult un teatru religios, pentru un om duhovnicesc aceasta este cu adevărat cerul pe pământ.
Azi privim slujbele Bisericii din postura omului critic care vede numai ce îi convine. Nu ne privim în noi pentru a vedea că problema acestei orbiri nu are nici o legătură cu ce în afară, ci cu ce este în interior.
Omul de azi, creştinul de azi, nu mai ştie să se privească pe sine, nu mai are această capacitate, ci priveşte totdeauna peste şi nu prin, mai precis, nu vede pădurea de copaci.
Ori această privire reducţionistă nu face decât să limiteze avântul, atât cât este, spre cele duhovniceşti.
Fiecare mădular al Bisericii lui Hristos trebuie să aibă însuşirile Bisericii. Adică cum?
Fiecare dintre noi suntem chemaţi să ne simplificăm viaţa, să ne unificăm gândurile, să fie una conştiinţa noastră cu mişcările trupului nostru.
Adică, mai întâi de toate, pentru că Biserica e una şi noi trebuie să trăim unitatea dintre sufletul şi trupul nostru, trebuie să facem pace între duhul nostru şi carnea noastră, prin harul Treimii.
Pacea unităţii gândurilor. Pacea inimii. Neluptarea sufletului de către trup. Adică unitate.
În unitatea aceasta fiinţială se naşte sfinţenia, coboară Duhul sfinţirii. Dacă nu eşti unul ci multpilu în tine atunci eşti babilon,eşti împărţire. Trebuie să vrei să fii unitate, să fii într-un cuget cu Sfinţii, pentru ca să vină la tine Duhul Cincizecimii să te sfinţească.
Unitatea ta interioară primeşte harul sfinţirii. Când te unifici şi te sfinţeşti?
Când eşti în învăţătura Sfinţilor sinodali, care au stabilit cugetul dogmatic al Bisericii. Când eşti cu cuget sobornicesc, cu gândirea Părinţilor Bisericii atunci te faci una şi te umpli de sfinţenie pe fiecare zi.
Dar sunt una Părinţii cu Apostolii? Sunt. De ce? Pentru că Sfinţii Părinţi şi Sfintele Maici ale Bisericii au păstrat nerăstălmăcită credinţa una a Apostolilor, chipul lui Hristos în ei şi lucrările Bisericii Sale.
Astăzi, 3 octombrie, sărbătorim pe Sf. Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, mintea cea prea înaltă a Teologiei celei dumnezeieşti. Preasfinţia sa a tălmăcit cele ale Apostolilor şi după ei toţi Sfinţii, rămânând în Biserica lui Hristos care nu are alienare şi nici schimbare.
Ca să fii al Părinţilor, trebuie să fii al Apostolilor. Pentru că Apostolii au scris Noul Testament iar Părinţii l-au tâlcuit spre folosul Bisericii.
Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură reprezintă adevărata sănătate şi normalitate a Bisericii, garanţia mântuirii.
Şi astfel, ca să fii unul trebuie să vrei sfinţirea. Ca să te sfinţeşti trebuie să fii al Bisericii care vine de la Apostoli, şi prin ei de la Hristos, Arhiereul cel veşnic, şi care a fost condusă de învăţătura şi tălmăcirea Sfinţilor din toate veacurile.
Ca să fii fiul Bisericii trebuie să îţi impropriezi însuşirile Bisericii, pentru ca să te umpli de harul Treimii şi să te îndumnezeieşti.
Căci, dacă aparţii Bisericii, dacă eşti o parte din ea, atunci eşti unit cu Treimea de la Botez, ai în tine fundament treimic.
Fundamentul vieţii creştine e Treimea, căci Ea ne-a făcut creştini. Nu poţi să te faci creştin fără Tainele Bisericii şi fără sfinţiţi ei slujitori!
Nu te poţi boteza singur, nu te poţi spovedi singur, nu te poţi cununa sau preoţi de unul singur.
Ca să fii al Bisericii trebuie să intri prin Botezul treimic în Biserică. Ca să fii al lui Hristos trebuie să te umpli de Duhul Sfintei Mirungeri şi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele, cele euharistice, ale lui Hristos.
Şi, cu fundamentul treimic al Botezului, împreună cu acesta, trebuie să ai în tine fundamentul doimii firilor în Hristos, fundament hristologic.
Şi cum avem fundament hristologic în fiinţa noastră? Prin aceea că dorim să ne unim cu harul Treimii cum sunt unite firile, omenească şi dumnezeiască, în persoana lui Hristos.
Sfinţenia nu reprezintă altceva decât aceea că devenim plini de harul Treimii, că în noi este din destul lumina Treimii.
Şi dacă suntem plini de har devenim divino-umani, ne îndumnezeim, pentru că avem harul dumnezeiesc în noi care umple întreg trupul şi sufletul nostru şi le ţine în unitate duhovnicească, în ne-învrăjbire.
De aceea noi avem deopotrivă, ca şi Biserica, fundament treimic dar şi hristologic.
Mulţi dintre creştinii de azi,chiar dacă participă la sfintele Slujbe ale Bisericii şi se manifestă ca integraţi în aceasta se observă o anume lipsă de responsabilitate şi o atitudine superficială cu privire la învăţătura de credinţă.
Se poate constata cu uşurinţă separaţia ce se face între cult ca manifestare şi învăţătura de credinţă.
Învăţătura de credinţă este privită ca ceva tabu pentru omul obişnuit.
Chiar dacă participă activ, este implicat, nu poate să înţeleagă anumite aspecte şi de aici riscul de a derapa.
Apropo de vebul „a derapa”.
Mergeam ieri pe stradă şi eram într-o intersecţie. O tânără rromă, însoţită de o alta, vorbea la telefon. Şi m-a frapat expresia urmtoare: „I-ai spus mă lu mă-ta că… a derapat?”.
Era pentru prima dată când auzeam pe „a derapa” într-o sinonimie conjugată cu „a înnebuni”.
Mă-sa derapase de la înţelegerea normală. Creştinul care segregă, care desparte credinţa de făptuire, e adevărat, derapează de la o înţelegere corectă a vieţii ortodoxe.
Cei care sunt în Biserică dar minimalizează împlinirea cuvintelor dumnezeieşti se plâng mai apoi că nu au o viaţă aprinsă, una duhovnicească.
Este interesant că aţi folosit pe a derapa, în acelaşi context cu domnişoara de ieri.
Trebuie să mărturisesc că nu am formulat niciodată o frază cu acest verb, în afara ideii de accident.
Am folosit numai sensul de bază până acum, dar, treaba cu sensul secundar mi se pare foarte interesantă.
Discrepanţele dintre membrii Bisericii nu sunt numai de ordinul creşterii duhovniceşti, ci sunt şi de educaţie, de cultură, de viziune personală asupra lucrurilor.
Biserica Ortodoxă este Biserica diversităţii identice. Avem aceleaşi lucruri spre care ne îndreptăm atenţia. Dar avem de-a face cu o identitate de gândire cu multe valenţe personale.
Fiecare scriere teologică ortodoxă are identitate de credinţă exprimată personal.
Ştim că există şi derapaje, că apar câteodată şi idei care nu se pliază pe învăţătura ortodoxă sau sunt preluări defectuoase, imprecise a unor învăţături de credinţă.
Însă, când gândim teologic, când reflectăm asupra lucrurilor ce ţin de dreapta învăţătură trebuie să ne raportăm la Sfinţii Bisericii şi să observăm unitatea de gândire plurală a acestora [da, o exprimare paradoxală, antinomică!], pentru a fi în cugetul şi în Duhul lor.
Cugetarea teologică aventuristă, care nu ţine cont de textele Scripturii şi de comentariile Părinţilor, de logica interioară a vieţii bisericeşti sfărşeşte prin a fi o sinucidere orgolioasă în domeniul teologic.
Acolo unde comentariul devine o luptă cu Sfinţii sau unde comentariul este o luptă cu evidenţa eclesială apar comentatorii monstruoşi.
Sunt nişte oameni care nu mai vor să promoveze unitatea de gândire a Bisericii ci se eschivează în nişte promotori ai singularităţii în materie de opinie teologică.
Oamenii care promovează unitatea cugetării ortodoxe sunt cei care îmbină în ei înşişi, prin harul lui Dumnezeu, diverse poziţii personale teologice.
Cei care văd între cuvintele Sfinţilor nepotriviri înseamnă că nu au ajuns să cugete adânc, pe diverse paliere de înţelegere, cuvintele Sfinţilor.
Grija teologică pentru adevărul ortodox se vede acolo, şi în acea scriere unde cuvintele Sfinţilor sunt cugetate pas cu pas, fără grabă şi unde se găseşte identitate de experienţă între secolul 1 şi secolul 21.
Pe mine mă înfioră teologul care se apleacă asupra unui text ortodox şi îl tratează neortodox; unde nu mai simte în mod ortodox cum îi vorbeşte textul.
Să zicem că iau Psalmii Fericitului Augustin, comentariul la Psalmi şi Tezaurul dogmatic al Sfântului Chiril al Alexandriei…Şi dacă în aceste două texte nu mai văd, nu simt unitatea de gândire şi de experienţă teologică sunt pierdut.
Dacă am doi Sfinţi ai Bisericii şi pe unul îl cred mai Sfânt decât pe altul, dacă neg părerile unuia ca să par că îl disculp pe celălalt sau dacă găsesc că ei doi se contrează în păreri…iarăşi sunt un teolog ortodox pe afară, în afara cugetării şi a vieţii Bisericii.
Teologul ortodox autentic e cel care ştie să armonizeze în sine diversele atitudini experenţiale ale Sfinţilor, să găsească logica lor dumnezeiască.
El nu este un inovator ci un repovestitor al adevărului în manieră personală.
Noi nu inventăm teologie, nu trebuie să avem acest lucru în prim-plan, ci pe acela de a revorbi, rearanja învăţătura de credinţă în concepte şi lexic de ultimă oră.
Trebuie să repunem în limbajul curent, să repunem în circulaţie învăţătura profundă a Bisericii.
Nu trebuie să ne temem să folosim cuvinte noi, ci să ne temem să nu fim prin simţirea şi cugetul nostru vrăjmaşi ai unităţii de credinţă a Sfinţilor Bisericii.
Înnoirea terminologică şi noua contextualizare a învăţăturii de credinţă nu înseamnă că trebuie să schimbăm totul, să vorbim numai păsăreşte şi nimeni să nu ne înţeleagă.
Ci trebuie să reverbalizăm lucrurile care se pot spune mai bine acum, de care ne lovim acum, lucrurile care pot fi înţelese mai bine de către contemporanii noştri.
Trebuie să vorbim despre teologia cuvântului, a comunicării, a dreptului personal, a dreptului la propietate, despre o teologie a eleganţei, a nuanţelor, a aprofundărilor susţinute.
Ce se poate scrie sau se va scrie trebuie să fie considerată de către toţi o exprimare teologică deopotrivă nouă şi veche: nouă în preluare lingvistică şi veche în statornicia în viaţa şi Duhul Bisericii.
Odată cineva îmi spunea că dacă ar fi pus să aleagă între Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Cleopa l-ar alege pe cel din urmă.
Motivaţia lui se baza în primul rând pe fapul că Părintele Cleopa nu e atât de elevat în cuvânt şi demersul său nu are îngustimea academismului ca manifestare. Tot el spunea că Părintele Cleopa e mai duhovnicesc decât Părintele Stăniloae deoarece le spune bine şi la obiect.
Astfel de atitudini care nu sunt singulare mă fac să mă gândesc la atitudinea greşită vis a vis de invăţătura de credinţă nuanţată în termeni academici.
Observ de foarte multe ori frica de o astfel de aprofundare a învăţăturii. Repulsia se manifestă printre foarte mulţi dintre creştinii noştri.
Cred că această manifestare retrogradă, domnule Bogdan, apare cel mai adesea la oamenii încrezuţi sau la cei leneşi.
Cine desconsideră studiul teologic, istoric, muzical, cultual, patristic al Bisericii ca şi nevoinţa şi viaţa ortodoxă fac parte din una dintre cele două categorii: or cu prea multă încredere în ei, or prea înceţi la minte şi la faptă.
Nu se explică altcumva dorinţa de a vrea să trăieşti ortodox dar să nu vrei să ştii cum se trăieşte ortodox.
E ca şi cum aş spune vreau să mă fac medic dar nu trebuie să ştiu nimic despre boli, ustensile, bucurii şi neplăceri în medicină.
Mai întâi se începe cu teoria ca să ajungi la practică. Sau practici pe măsură ce înţelegi cum să te nevoieşti, care sunt dogmele, cum se gândeşte ortodox într-o chestiune sau alta.