Comentariul d-lui Laurenţiu Dumitru din subsolul acestei postări, şi, poate, nenumăratele semne de suspensie strânse de-a lungul unui an de blogging, în care am polemizat cu baptiştii vorbind despre ortodocşi, dar teologii ortodocşi din generaţia mea, s-au făcut că nu mă văd, au dat naştere la dorinţa de a scrie acest articol precizatoriu. De ce, neo-conferenţiarii zilei, ca Savatie Baştovoi, Danion Vasile, Laurenţiu Dumitru, Cristian Şerban etc. [numim doar pe cei care se simt cumva atacaţi de unele articole ale noastre anterioare] nu au văzut acest blog sau nu au opinii vizavi de el, de munca teologică de aici, dar elogiază bloguri sau siteuri unde nu există nicio muncă curentă?
Cum se face că aceşti oameni care au contribuit, fără doar şi poate, la clădirea noastră, prin citirea cărţilor lor, nu pot să vadă un produs care le depăşeşte aşteptările dar, elogiază prezenţe web fără personalitate şi care au un mod caduc de a pune probleme? Mai pe şleau [că nouă nu ne cam plac ascunzişurile]: De ce nu le plac băieţii de acelaşi calibru sau poate, Dumnezeu ştie, mai mare, dar le plac, vorba d-lui Cristoiu: piţifelnicii? Adică… epigonicii.
Se pare că mi-am găsit cea mai nepotrivită zi să vorbesc despre aceste lucruri. Astăzi, când împlinesc 30 de ani, în loc să vorbim cu teologii ca şi cu nişte teologi, sunt pus în poziţia de a vorbi despre ce nu sunt teologii tineri, din generaţia mea, care sunt peste tot.
Cea mai proastă abordare a demersului meu ar fi aceea, dacă s-ar considera că aş fi gelos pe vecinul de bloc Danion Vasile sau pe părintele Savatie pentru ceea ce scriu ei sau pentru ceea ce sunt, când aceşti oameni sunt în inima şi în rugăciunile noastre nu de azi de ieri, ci de mult timp. Sau că, sunt atât de mândru şi de încrezut, încât, mă trezesc dimineaţa şi mă gândesc cum să mă întrec în a scrie pe blog cu Laurenţiu Dumitru şi Cristian Şerban sau cu papa de la Roma.
Nu! Ci vreau să vorbesc acum despre cum s-au discreditat ei de unii singuri în faţa conştiinţei mele. Eu nu fac decât să constat acum modul incalificabil în care m-au tratat şi în care, tratează pe oamenii care înţeleg cum stau lucrurile şi cine sunt ei în ei înşişi. Şi ce este incalificabil pentru mine? Ca eu să îi găsesc online, pe web, să îi publicitez, să vorbesc despre ei, să îi invit să discutăm despre cele mai arzătoare lucruri iar ei să se facă, că nu văd deloc, ce se petrece pe acest blog.
Adică, ei, cei care văd neajunsurile tuturor, care văd abisuri peste tot, care sunt la curent cu toate mişmaşurile de pe la noi, care cheamă la dragoste, la unitate, la experienţă duhovnicească, la candoare…nu văd nicio candoare, niciun bun simţ la noi, în munca noastră online, dar, sar aprinşi, când le spui că sunt nesimţiţi cu diplomă, dacă eu îi văd pe ei şi ei nu se văd decât pe ei înşişi.
Să zicem că aş fi scris 30 de articole şi nu o mie şi ceva pe blogurile noastre într-un an şi, toţi confraţii mei de generaţie, nu m-ar fi găsit ca să mă încurajeze niciunul, pentru că eram la poziţia numărul 13567900000000000 pe blogurile ortodoxe şi la periferia ultimă a netului. Şi, din această cauză, eram stan nimeni şi asta era scuzabil.
Însă eu nu pot să îi scuz în niciun fel şi nici să le accept pretinsa neştiinţă a mea, pentru că fiecare m-a vizitat de multe ori, fiecare s-a inspirat de la noi, fiecare a primit puţină invidie într-un colţ al inimii şi…a plecat. Cum poţi să pleci, după ce vii de zeci de ori, fără să zici şi tu, sub pseudonimul Unu sau Râd ca proasta: Bine, bă, popo!? Şi cum să nu te bucuri, zic eu, de unul ca mine, care doresc aceleaşi lucruri ca şi ei, când mă întâlneşti online? Păi eu când am fost acolo unde predica Savatie era să aplaud la nesfârşit pentru dumnezeieştile cuvinte care ies din el şi i-am smintit pe nu ştiu câţi, când i-am spus Fericit de pe acum, deşi e cu un an mai mare decât mine… Iar unde era Danion, l-am oprit şi l-am salutat şi i-am vorbit cu atâta entuziasm despre ce face el, vecinul meu de cartier şi colegul meu de studii doctorale, încât, a sunat-o pe soţia mea într-o zi şi i-a spus că nu a mai întâlnit pe cineva mai entuziast decât pe mine în ceea ce-l priveşte. Dar, când i-am invitat pe blogul nostru şi când au văzut că noi aşa scriem de obicei şi nu că s-a întâmplat să scriem astăzi, că era frumos afară…s-a aşternut un aşa întuneric între ei şi mine…încât e unul simţit, e tangibil, ca în plăgile Egiptului, de îl tai cu securea.
Cum să nu vezi pe cei care te văd? Şi nu la modul hai să îi dăm un comentariu la şto şi lu ăsta!, ci în sensul cel mai profund, adică al recunoaşterii identităţii noastre, ca teologi ortodocşi români, în faţa provocărilor contemporane. Cum să mai cred eu că ai mei confraţi vor pacea şi unitatea, vor dialog şi parrisia duhovnicească, tărie şi forţă duhovnicească, când îmi arată spatele?
Dacă nu dovedeam nicio capabilitate duhovniceasco-academică, treacă-meargă! Nu era niciun bai! Aveam şi eu un blog făcut la plezneală, dat cu anonimu sau pe care mă miorlăiam de văzul lumii. Dar, când vezi pătimaş şi taci, când vezi ateologic şi taci, când vezi non-prieteneşte şi taci, când vezi non-colegial şi nu dai slavă lui Dumnezeu, pentru cum lucrează Dumnezeu în fratele tău, înţeleg că totul merge în clică, că totul merge pe premisa noi şi ai noştri, că noi suntem Ortodoxia şi cei care nu sunt cu noi…nu există.
După puţinele lucruri zise, cred că cei vizaţi şi alţii nevizaţi, dar care intră în aceiaşi oală, au o imagine destul de coerentă a modului cum îi privim. Îi privim după cum ştiu să privească pe alţii, după cum ştiu să-şi împlinească angajamentele de conştiinţă pe care le verbalizează în public. Iar dacă se erijează în directori de conştiinţă ai teologiei ortodoxe româneşti tinere şi nu au delicateţea de a privi generos pe confraţii lor nu câştigă preeminenţă în faţa noastră, nu se ridică în inima noastră ca veritabili Povăţuitori ai noştri, ci ca nişte stele care ard prea repede şi se numesc…meteoriţi.
Speram să creăm un pol ortodox al tinerilor teologi ortodocşi români pe net foarte puternic, foarte coerent…Însă, se pare că suntem mânaţi de lucruri care nu au nimic de-a face cu o conştiinţă teologică foarte atentă, subtilă, smerită, iubitoare, de cuprindere ecumenică. Adică neo-conferenţiarii ortodocşi români se epuizează în public, în cărţi pentru care primesc bani, în cărţi la care lucrează uşor, rapid şi cred că sunt geniali, mereu geniali, geniali fără niciun efort, galopează de-a lungul şi de-a latul ţării, mâine poate al lumii întregi…dar cad la proba practică, la proba evidenţei.
Ei văd universalul dar nu au vorbe pentru particular. Ei au un ambitus protestant, un fel de a le arăta noi ce e Ortodoxia tuturor, acum. Să le spunem tuturor ce e şi cum, un fel de teologie a mecanicii, care se scurge la sigur, fără rest, în clepsidra inimii omului dar…nu pot să suporte elementele particulare, de sine stătătoare, alţi teologi ca şi ei, cărora nu trebuie să le arăţi că ştii ci… că eşti.
Poate că neşansa mea e aceasta: Eu vreau să simt că ei sunt ceea ce văd că vorbesc! M-am folosit aşadar de vorbele lor dar nu şi de tupeul lor, de tăcerea lor mormântală, de acest ocol zilnic pe care mi-l fac, în care vrei să dai un şut statuii, care stă ca o statuie, pentru ca să poţi trece cu maşina, şi pe strada asta virană.
Adică avem teologi ortodocşi români tineri, neo-conferenţiari cum îi numim noi [pentru că au o problematică originală, care se poartă acum şi nu e lucru rău deloc, ci lăudabil], dar nu avem teologi care să creeze teologi, nu avem teologi care să fie prieteni cu teologi, nu avem confraţi teologi…ci numai individualităţi teologice, care scriu pe unde apucă, care sunt de la sine aruncaţi pe undeva…şi ne citim şi ne ascultăm la căşti…nu faţă spre faţă!
Dacă n-am fost destul de clar…mă îndoiesc. Nu pretind locul nimănui şi nici nu cer preţuire, stimă pe dai boji, adică pe nimic! Dar a nu vedea comoara din inima cuiva înseamnă a păcătui împotriva Sfântului Duh, Care locuieşte în el! Dacă eu îi văd şi îi stimez pe ei, deşi producţiile lor, pentru mine, sunt foarte frugale, repezite, nestăpânite, pentru că se grăbesc prea mult…iar ei nu mă văd….înseamnă că trebuie să îmi schimb ochelarii.
Adică, să nu mai văd nici eu pe nimeni…că nu mai se poartă dragostea. Acum, frate, se poartă numai haina de preot sau demnitatea de teolog dar nu şi sufletul de teolog. Asta îmi tot repetă un drac, pe fiecare zi, în ureche, care, pe semne, că nu vrea să obosească niciodată. Însă, n-am să-i fac hatârul şi am să cred că trebuie să văd pe teologi, mai mari sau mai mici, să îi preţuiesc chiar dacă nu mă preţuiesc, să mă clădesc din ei chiar dacă nu-i interesează asta…şi să fiu mulţumitor pentru toate. Da, pentru toate….
Pr. Picioruş Dorin.