A iubi

Motto:

„Când mã va chema la El în clipa Judecãţii şi mã va întreba « cine eşti? », îi voi spune: « lasã-mã sã îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Iţi voi mãrturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmã ai sã cunoşti cine am fost ».“ (Zbor…, 150, 179).

Dupã ce în cercul meu de prieteni „Zbor în bãtaia sãgeţii” s-a citit cu nesaţ şi cu disperare, am propus cu imprudenţã un joc, şi anume ca fiecare dintre noi sã-şi aleagã un singur fragment preferat încercând sã justifice (pentru sine şi pentru ceilalţi) alegerea fãcutã. Am spus „cu imprudenţã“ pentru cã jocul, devenit serios şi care avea sã se repete şi cu alte cãrţi, mi-a dat de gândit.

Departe de a revela o presupusã coeziune a grupului, bazatã pe o „constantã de sensibilitate“, el m-a ajutat sã înţeleg lucrurile într-o luminã mai profundã, clarificând douã aspecte:

(I) Eram împreunã nu pentru cã aveam gusturi comune sau mãcar convergente, ci pentru cã puteam rãspunde afirmativ la întrebarea Vezi acelaşi adevãr? şi

(II) O carte este cu adevãrat mare atunci când oameni foarte diferiţi se regãsesc deopotrivã în ea şi, mai mult încã, atunci când lecturile succesive sunt resimţite ca o necesitate, cãci înţelesul sãu profund nu este de tip ghiulea, ci se lumineazã treptat, iar din aceastã aventurã, uneori fãrã ca tu sã ştii, ieşi de fiecare datã îmbogãţit.

Inutil de precizat cã fragmentul meu în jocul de care pomeneam este cel citat la început. Am sã încerc acum sã reiau pe scurt explicaţia care a însoţit alegerea mea. M-a frapat de la prima lecturã simplitatea austerã a acestui dialog imaginar, care se încheagã din întâlnirea a douã verbe esenţiale: a fi şi a iubi.

Intrebarea « Cine eşti? » poate genera perplexitãţi. Cum? Oare Dumnezeu nu ne cunoaşte? şi nu ne va recunoaşte pe fiecare atunci când vom sta înaintea Lui în ziua de pe urmã? Punând aceastã întrebare, Dumnezeu nu cautã sã obţinã o informaţie. Dacã ar fi fost aşa, rãspunsul primit trebuia sã fie un nume.

Or, el aduce mai degrabã cu o ghicitoare: « lasã-mã sã îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi îţi voi mãrturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmã ai sã cunoşti cine am fost ». Justificarea unei existenţe exclusiv prin iubire e un gând foarte tare, deloc „liric“, ci mai degrabã înfricoşãtor prin suprimarea alternativei: nici succesul, nici puterea, nici bogãţia, nici suferinţa, nici mãcar înţelepciunea nu dau seamã de ceea ce suntem. La Judecatã vom fi întrebaţi despre iubire… Atât.

Simplitatea evanghelicã a rãspunsului dezvãluie o enigmaticã dar precisã ierarhie: întâi – « pe cine am iubit », abia apoi « oamenii care m-au iubit ei ». De ce? Fiindcã iubirea dãruitã depinde numai de noi, pe când aceea primitã depinde întotdeauna şi de celãlalt / ceilalţi. Apoi: a iubi este mai vast decât a fi iubit. Il iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti fãpturile sale, îţi iubeşti pãrinţii, familia, prietenii, iubeşti mãreţia naturii, înţelepciunea cãrţilor, splendoarea muzicii, adevãrul rugãciunii… Dar, în afarã de Dumnezeu, nu poţi fi iubit decât de oameni.

«… şi în cele din urmã ai sã cunoşti cine am fost ».

Nu existã om pentru care ecuaţia a i u b i – a f i i u b i t sã nu aibã o soluţie. Toţi iubim şi suntem iubiţi, însã combinaţia celor douã date esenţiale este unicã pentru fiecare dintre noi: a i u b i + a f i i u b i t = a fi.

Ana-Maria Botnaru

…………….

Acest text splendid a fost surpriza absolută a acestei zile şi l-am primit pe Biblioteca Teologică, în dreptul cărţii domnului Horia Roman Patapievici: „Zbor în bătaia săgeţii”. Am publicat acest text drept elogiu adus gestului acestei domnişoare sau doamne, care gândeşte atât de frumos, într-o Românie care e considerată nefrumoasă la suflet.

Pr. Dorin.