Privind din fereastră, lumea pare câteodată o icoană, cu turla Bisericii strălucind în soare. Însuşi sufletul devine o imprimare de viaţă, de tablouri vii, care se mişcă în această icoană.

Trecerea prin viaţă e ca un tren care prinde viteză, o viteză din ce în ce mai mare. Un tren în care n-ai timp să te saturi de vederea unui câmp, că începe o pădure şi când vrei să priveşti o casă sau un oraş, ele pier şi începe o pasăre care zboară fulgerător.

Ţi se pare că nu ai timp să te scufunzi în contemplarea şi în iubirea pentru toate lucrurile, pentru toţi oamenii pe lângă care treci, dar toate se adâncesc în tine şi te adâncesc ca pe un lac fără fund şi câteodată te pomeneşti că e mai limpede şi vezi în el lucruri pe care credeai că le-ai uitat de mult sau că ai trecut cu superficialitate peste ele.

Blaga are o poezie în care spune că sufletul omenesc creşte şi se adânceşte cum cresc şi se adâncesc literele scrijelite într-un copac, odată cu copacul. Te trezeşti dintr-o dată că acele cuvinte scrijelite au devenit mari şi adânci sau că oamenii pe care te temeai că ai să-i pierzi, poate, în amintire, au devenit cu mult mai adânci, mai de neşters din sufletul tău.

Aşadar, crezi câteodată, ai impresia că alergi prin viaţă şi nu aduni nimic, apoi altădată vezi că sufletul ţi-e ca o ladă în care stau multe lucruri şi că te copleşesc dacă începi să le scoţi afară. Înţelegi atunci că n-ai pierdut nimic şi că, numai dacă vrei, eşti un om gol care pierde toate fiindcă nu se regăseşte nici pe sine.

E bine măcar să vedem că avem un mare adânc de sesizat în noi înşine, de cercetat, de descoperit, un adânc în care trebuie să începem a privi cu din ce în ce mai multă intensitate şi responsabilitate, pentru că este adâncul în care încape o lume întreagă şi cu mult mai mult decât atât, frumuseţea vieţii dumnezeieşti.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Did you like this? Share it: