Zilele 21-30 ale Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

http://www.stmaryro.org/images/content/icoane/sfintiitreiierarhi.jpg

Triada Teologiei dumnezeieşti a Bisericii Ortodoxe:

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Grigorie de Nazianz

Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase, Pacea şi Bucuria noastră, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi din toate locurile şi toate timpurile, mântuieşte-ne pe noi, robii Tăi şi ne apară în toată vremea şi tot ceasul, ca să ne bucurăm împreună cu ei întru Împărăţia Ta cea mai presus de frumuseţe şi de cuvânt, văzând faţa Ta cea pururea dorită şi iubită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin.

Pagina închinată zilei de 1 octombrie de către „Război întru Cuvânt”

sacred-belt-20th-c-vatopaidi-monastery.jpg

Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului

Acatistul Sfantului Acoperamant (Monahul Marian Moise)

Cf. sursa.

Pr. Dorin.

Bă-nu-eli lingvistice la sigur sau despre comunicări cât ai clipi

The image “http://www.crestinortodox.ro/admin/_files/newsannounce/gabriel44571.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Iconarul semnelor şi al simbolurilor

În limba engleză avem substantivul, adjectivul şi verbul concrete cu semnificaţii foarte interesante. Dacă acesta, ca substantiv, înseamnă: beton, ca adjectiv înseamnă: concret, material, palpabil iar ca verb: a betona, a cimenta. Blocul din beton, cu alte cuvinte, înseamnă ceva concret, durabil.

Însă ca verb, aceeaşi formă are înţelesul de: a se solidifica, a forma o masă compactă. Verbul exprimă şi acţiunea în derulare dar şi acţiunea încheiată.

Stau de multe ori şi urmăresc semnificaţiile prea multe ale cuvintelor, pe care nu le poţi stăpâni în ruptul capului pe toate. Nouă ni se pare că ştim o limbă dacă cunoaştem semnificaţiile larg utilizabile ale unor cuvinte. Dar asta e spoială. Din punctul meu de vedere nu putem asimila niciodată o limbă, oricare ar fi ea, până la capăt, pentru că limba vie sau moartă, utilizată sau care nu mai este utilizată, are capacitatea de a provoca noi şi noi înţelesuri semantice prin recombinarea cuvintelor în fraze.

Cum vă sună expresia „concrete desintegration” din engleză spre limba română? Adică o …dezintegrare concretă. Poate fi una şi ne-concretă? Însă expresia e una tehnică: „dezintegrare a betonului”. Concrete steel, adică: „beton armat”. Însă steel e şi substantiv e şi verb. Ca substantiv: fier, sabie, spadă, paloş. Ca verb: a căli, a oţeli, a împietri. De ce nu ar fi concrete steel: concret călit? Sau: sabie de beton?

Vorbitorii nativi de limbă engleză, probabil se joacă cu cuvintele , ca şi noi, ca să vadă cum sună în ipostaze diferite.

Cel mai greu de acceptat pentru mine în limba engleză, la nivel mental, e valoarea neexplicată a infinitivului englez într-o frază.

În limba greacă, enervat mi se pare sensul implicit al verbului, când ai o frază unde te dai de mama focului că nu ştii de unde s-o apuci, pentru că verbul este inclus.

Limba română are o maleabilitate rară, unică a cuvintelor în frază, prin aceea că nu respectă anumite uzanţe, ca: adjectiv întotdeauna înainte de substantiv sau o topică standard a înlănţuirii propoziţiilor în frază. Tocmai de aceea mi se pare că personalizarea limbii de către un vorbitor poate fi atât de mare şi de tulburătoare pentru ascultători tocmai pentru că limba în sine ne ajută să fim vorbitori cu nuanţe unice.

De la un timp am o tendinţă din ce în ce mai evidentă şi uluitoare şi pentru mine de a creea noi cuvinte sau de a forţa inovator cuvinte deja existente pentru a forma noi adjective, verbe, substantive. Am tradus ceva astăzi şi am fost nevoit să inventez pe „a se emoţionaliza” în locul lui: „a se emoţiona”. Aşa am simţit că era mai bine în acel context.

E cert că această tendinţă a apărut în mine datorită confruntării mele cu planuri foarte diferite de studiu, în care mintea mea s-a specializat în mod conex. Am început să îmbin sensuri din mai multe limbi într-un singur cuvânt al unei limbi sau să văd nuanţat o frază, în timp ce traduc ceva, din cauza unui context dintr-o altă limbă unde lucrurile suportă mai multe semnificaţii.

Pentru că este unul creierul şi sufletul meu care citesc lucruri diferite, lucrurile se aşază de o manieră unică pe foaie. Dacă aş vrea să scriu într-o limbă de lemn, adică după un anumit calapod sau să imit pe cineva nu mi-ar ieşi în niciun fel, tocmai pentru că nu mai am, în interiorul meu, apetenţă pentru necroze, pentru lucruri moarte, statice.

În loc să formulez aceleaşi lucruri de fiecare dată simt ca de fiecare dată să mă exprim, în particular, sau în scris, altfel. De ce altfel? Pentru că de fiecare dată simt altfel, sunt altfel. Am observat că acest lucru e stresant pentru cei care mă ascultă. De ce? Pentru că sunt învăţaţi să li se înceapă frazele sau comunicarea prin prepoziţii cunoscute sau prin începuturi de fraze cutumiare. Însă eu pot începe o discuţie cu verbe sau direct cu idei.

În loc de bună ziua, pot spune: Un om care se joacă cu inimile oamenilor… Adică?!, se întreabă omul. Şi tu îi spui imediat: Am auzit că vorbele şi cântecele dv. impresionează pe oameni…Şi îţi dai seama că atunci s-a dezmeticit omul ce vrei să îi spui.

Uneori, unii convorbitori, au crezut că vreau să-i sfidez sau că îi iau în bătaie de joc. Însă eu doream să intru direct în discuţie, fără introduceri de două ore. Dacă ne-am adunat pentru ceva şi vrem să fim rentabili, să câştigăm timp, trebuie să ştim să vorbim concis, telegrafic chiar, dar cu mult impact la cei care ne ascultă.

Privirea în ochii omului şi schimbările de topică…sunt succesul unei conversaţii sau al unei predici. Trebuie să simţi dacă oamenii te pot urmări, dacă sunt prea lungi frazele, dacă nu îi interesează alta, dacă …vor ceva cu totul altfel. Una e când scrii şi alta e când vorbeşti. Când vorbeşti gesticulaţia este o subtitrare a discuţiei sau o hiperbolizare a mesajului.

Un zâmbet te scapă de câteva zeci de fraze. O oprire în loc a discursului, ştergerea nasului cu o discreţie elegantă, o gură de apă băută cu privirile care trebuie, o mişcare a capului concentrată şi câteva creţuri ale frunţii, sprâncenelor şi buzelor scurtează sau amplifică o discuţie cu trei ore.

Folosirea cuvintelor este o artă, dar fericit e cel care are o harismă a vorbirii înţelepte de la Dumnezeu! Nu trebuie să comunici multe ci mult, un mult concentrat, un mult liniştitor, un mult cât o poveste. Omul pleacă de la tine şi vrea să îşi aducă aminte de ce i-ai spus. A uitat 90 % din conversaţie, poate, dar i-a rămas o stare, o stare specială, aerul discuţiei cu tine. Acel aer, acea amprentă a ta în el sau a unuia în altul este…amintirea unei întâlniri.

Exemplul nr. 1:

Tu crezi că eu nu ştiu ce simţi?! Ba da…ştiu, şi mă doare pentru tine…Mă doare să ştiu că eşti nefericită. Uită-te în ochii mei! Da, îmi pasă de tine! Îmi pasă foarte mult de tine…însă tu trebuie să acţionezi cumva? Mă înţelegi?!!

Exemplul nr. 2:

Dragul meu, de fiecare dată mi-ai arătat sufletul tău, am vorbit despre ce te-a interesat. Însă, cel mai mult mă doare când taci, când vii la mine să vorbim şi tu taci, tu nu îţi găseşti cuvintele…E atât de uşor să dai din gură trei lucruri, să sporovăi ceva…Dar tu, taci…Nu înţeleg în ruptul capului de ce taci?! Spune cu ce ţi-am greşit şi mă corectez…

Exemplul nr. 3:

Bucuria de a vă fi întâlnit astăzi e mare, m-a bulversat. De fiecare dată am învăţat de la dv., aşa, pe furiş, ce înseamnă să ai delicateţea de a fi…om. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la dv. este acest lucru. Mă simt recunoscător…pentru acest dar, pe care viaţa dv. mi l-a făcut…

Exemplul nr. 4:

Da, mamaie, m-am rugat şi mă rog pentu tine mereu. Tu ştii asta, că noi te iubim şi ne gândim mereu la tine, te purtăm în inima noastră. Vom veni cât de repede putem să te vedem…

Exemplul nr. 5:

Doamnă dragă, ca să ajungem undeva în problema dv. trebuie să fiţi onestă cu dv. Nu vă pot ajuta dacă dv. credeţi că sunteţi „dreaptă”, că sunteţi „fără de păcat”. Eu mă simt un om păcătos…Îmi văd neputinţele pe fiecare zi. Dacă credem că suntem „sfinţi” dar nu se întâmplă nimic frumos în viaţa noastră, în ce constă „sfinţenia” de care vorbim?

Exemplul nr. 6:

Prietene, dacă eşti mitocan cu mine, nu sfârşeşti nicăieri…Mai bine stinge odată melodia aia de la telefon şi lasă-ne să stăm în pacea noastră… Ţi se pare că trebuie să ne enerveze toată lumea pe unde mergem?! Fii şi tu om cu bucă şi …gata!

Exemplul nr. 7:

Iubitul meu prieten, ca să trăieşti frumos trebuie să simţi că nu jigneşti pe nimeni, că nu deranjezi prin purtarea ta pe nimeni cu adevărat. Ca să trăieşti frumos trebuie să ştii să laşi în urmă o dâră de frumuseţe…Eu aşa cred…

Exemplul nr. 8:

Draga mea, să nu îţi fie teamă să încerci să fii tu însăţi! Când vrei să faci ceva, gândeşte-te ce urmări va aduce acel lucru în viaţa ta sau, mai bine-zis, nu te apuca de lucruri pe care nu le doreşti din toată inima.Eu cred că e un lucru bun ce vrei să faci acum. Fă acel lucru…şi gata! Fără să te gândeşti de 70 de ori într-un loc…

Contează cu cine comunici, ce ai cu el în comun, ce sensibilitate are la adevăr. În rest, nu cred că trebuie să ştim foarte bine limba română, nu trebuie să ţinem cont că eu sunt preot iar tu eşti văcar, că eu sunt văcar şi tu ministru… ci, pentru a comunica e nevoie numai de a vrea să spui ce îţi spune inima să spui.

Pentru mine lucrurile comunicării sunt atât de simple, incredibil de simple, încât nu cred că pot complica/ intimida pe cineva când ar vrea să discute cu mine. De ce? Pentru că eu mă mulez imediat pe modul lui de a fi, de a gândi şi vorbesc ca el, fără să se prindă că sunt din … altă parte sau fără a vrea să îl judec pentru ceea ce este.

Comunicare se face, nu se gândeşte!

Şi cred că toţi suntem făcuţi pentru a comunica, dar ne este teamă în mod prosteşte să comunicăm mult şi bine!

Pr. Dorin.

Satanismul civic

http://www.satanservice.org/graphics/anton-lavey3.jpg

LaVey, iniţiatorul Bisericii Satanei din USA şi scriitorul cărţii Biblia Satanică

în cadrul unei liturghii negre, în care se pregăteşte să sodomizeze o adeptă

a cultului.

Motto:

„Astăzi, ca întotdeauna, omul are nevoie să se bucure de sine aici şi acum, în locul unei aşteptate răsplătiri în cer” [ Today, as always, man needs to enjoy himsef here and now, instead of waiting for his rewards in heaven].

Anton Szandor LaVey, „The Satanic Bible”.

E vorba, în articolul de astăzi, despre satanismul lui „self-respecting” şi al sintagmei „prideful people”, două concepte ale etosului, ale modului de viaţă satanist. Respectul de sine în Biblia Satanică este de fapt o exprimare a celei mai mari bucurii de fapul că eşti selfish, că eşti mama egoismului.

Regula de aur a Evangheliei, despre care vă vorbeam în ultima noastră predică, unde Domnul ne cere să facem altora lucrurile pe care am dori să ni le facă alţii, este la Anton LaVey transformată, modificată în sloganul selfişismului, al egoismului pur: Fă altora ceea ce îţi fac şi ei! Adică eşti înjurat, înjură! Eşti furat, fură şi tu! Ţi s-a omorât mama, omoar-o şi tu pe cea a a ucigaşului mamei tale!

Etosul satanist este unul al răzbunării şi al „sanctificării” [e un termen tehnic pentru satanişti] viciilor, considerate ca exprimări ale instinctelor naturale. Lupta lui LaVey cu „bisericile tradiţionale” creştine, cum le denumeşte el sau cu Creştinismul, este o luptă cu eliminarea sentimentului de vinovăţie faţă de faptele noastre rele.

De aceea, el a propovăduit relaxarea totală a omului faţă de ideea de păcat, scufundarea în sexualitate şi în răutate, ca expresii naturale, ale naturalităţii omului, care, credea el, este aşa dintotdeauna şi nu se poate schimba în niciun fel.

Ideea respectului de sine, a lui self-respecting, pe care am adus-o special în discuţie, a fost adânc implementată în ultimii 40 de ani în America şi Europa şi ne-a contaminat şi pe mulţi dintre noi. Din 1966 când s-a înfiinţat Biserica Satanei, La Vey a vrut să aducă pornovizualitatea în prim planul vieţii cotidiene şi a adus-o, a vrut să încurajeze arta neagră/satanistă, care să sfideze orice urmă de religiozitate existentă şi asta s-a întâmplat şi a vrut să imprime lumilor democratice:
1. ideea egoismului profitabil, a egoismului managerial,

2 ideea iluminării omului printr-o intelectualizare a sa ruptă de orice recurenţă la religie şi

3 ideea sexualizării persoanei, a transformării ei într-un mecanism care produce şi oferă plăcere

şi acestea trei sunt în curs de implementare.

Cei care nu au habar de planul de satanizare elegantă a lumii postmoderne, vor trata cu indiferenţă comentariile noastre. Dar cei care sesizează amănuntele deloc întâmplătoare, din ce în ce mai viguroase în viaţa noastră cotidiană, cred că înţeleg faptul, că brandul lumii în care trăim, viitorul ei, marca ei nu este lăsată la voia întâmplării, ci lucrurile sunt împinse spre o zonă underground a civismului.

Sintagma satanism civic pare, la prima vedere, a contradiction in terms dar nu este aşa. Satanismul civic este din ce în ce mai mult o realitate civică, o realitate văzută lângă noi şi are drept osatură eficienţa muncii în favoarea exclusivă a individului, lipsa de contacte reale cu alţi indivizi, teama acaparantă de concurentul tău, gratularea de sine la orice nouă izbândă şi insensibilitatea la cataclismele din viaţa altora.

Ca să aibă respect de sine trebuie să învingă pe altul prin orice mijloace, trebuie să se răzbune. Dacă cineva l-a ofensat trebuie să îşi răzbune onoarea, adică egoismul. Consecinţele încrederii în realitatea interioară numită respect de sine, în această gogoaşă semantică a egoismului are urmări dintre cele mai tulburătoare.

Câteodată întâlnesc pe câte unul care mă salută „cu respect”… şi am ceva fiori la expresie. Nu la toţi, ci la unii…care mă salută cu această formulă. Nu vreau să intru în detalii… Ideea de respect a acestora vine de undeva, din underground şi nu are nimic de-a face cu a fi respectuos, adică cu a da salut al românilor. În gura unora ideea de respect are altă culoare, ca şi ideea de mândrie personală.

Biserica Satanei promovează în filmografia porno de producţie proprie [există şi pornografie a-satanică; e o poveste lungă] sexul anal şi sexualitatea monstruoasă. De aceea filmele care au ideea de worship în titlul lor, care adulează sexul anal sau sânii femeilor sunt mărci de film sataniste, au pentagrama întoarsă pe coperta de titlu originală şi sunt… atenţie!: obiecte de cult în cadrul cultului satanist.

Dacă pentru mulţi dintre noi filmul porno e pentru masturbare fără conotaţii religioase, pentru satanişti filmul porno este un obiect cultual, un mod de gratulare de sine, de „sanctificare a simţurilor”, cum le numesc cel mai adesea.

Aşadar LaVey a făcut planuri serioase de marketing satanist, a adus fonduri considerabile guvernului USA, a murit, dar pentru că oamenii au văzut că iese bani din treaba asta, industria porno este motorul de bani al Americii. Numai că acest motor merge pe aceeaşi linie trasată de LaVey, producţia e din ce în ce mai grandioasă şi ea aduce pe net, în constituţiile statelor şi în legislaţiile tuturor, în modul de viaţă mondializant continuu al planetei, permisivitatea gândirii sataniste, a plăcerii şi a experimentului fără gândul la urmări.

Cosmopolitismul satanic e ca brandul coca-cola. Tu vrei să fii de 20 de ani, vrei să arăţi ca oamenii care au respect de sine, îţi iei haina care te face, te comporţi cum trebuie ca să atragi…şi nu ştii că ai intrat în sfera satanismului involuntar, a satanismului ca mod de viaţă autonom. Tu crezi că eşti liber…dar coca-cola îţi schimbă modul de a fi, pentru că această coca-cola subcutanată a satanismului este însăşi spiritul modei, ceea ce te faci să te simţi cool, ceea ce te face să îţi faci de cap sau să îţi trăieşti viaţa la maximum.

Bineînţeles că nu scrie peste tot că ai de-a face cu satanism în concentraţie pură, dar nici nu trebuie să se spună acest lucru. Ştiu că tu, cititorule, poate nu ai văzut niciodată asemenea lucruri şi crezi că sunt fabulaţii. Crezi că halucinez. Crezi că am mania conspiraţiei universale împotriva mea. Însă există cărţi, şi filme, şi mărturisiri directe ale promotorilor acestei acţiuni planetare, care nu se tem să spună ceea ce vor.

Mă rog…Sunt multe de explicat. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le poţi spune într-un singur articol şi care au nevoie de o experienţă directă cu astfel de lucruri, oameni, medii… ca să le înţelegi.

Brandul etosului gay, un etos de inspiraţie satanistă, merge pe formula mândriei gay, a mândriei de a spune în public orientarea lor sexuală. Prideful people nu are nimic de-a face cu mândria de a fi români. Mândria de a fi români e o exprimare a iubirii de ţară, de valorile ţării tale, de oamenii ţării tale, de spiritualitatea, cultura, ştiinţa, creaţia ţării tale.

Mândria gay este o mândrie în urma apartenenţei tale la un grup social, grup creat pe considerente consensual-sexuale. Din acest motiv nu contează pentu afilierea la grup religia, naţionalitatea, culoarea politică ci … orientarea ta sexuală. Adică eu mă laud cu faptul că fac sex, un anume fel de sex, cu viciul meu şi asta reprezintă mândria mea. Mă definesc, cu alte cuvinte, în funcţie numai de un singur aspect al persoanei mele, reducându-mă ca om la poziţia de bază a satanismului, adică la formula: omul este o fiinţă cu instincte de nestăpânit.

Respectul de sine şi mândria pe considerente banale sau maladive sunt regăsibile în societatea noastră prea de multe ori. Am respect de sine pentru că mi-am modelat nasul sau sânii, am respect de sine pentru că am intrat la facultate, am respect de sine pentru că am un serviciu, am respect de sine pentru că sunt lăudată pentru ceea ce fac, am respect de sine pentru că nu am un handicap.

De aceea, pe cei care au un handicap, nu au studii, sunt nespălaţi, vin de la ţară, vin din cartiere sărace ale oraşelor, sunt străini de noi sau nu au obiceiuri ca ale noastre sunt oameni cărora nu le dăm respectul nostru. Însă ideea de respect ţine de orgoliul nostru şi nu de umanitatea noastră.

Omul, prost sau deştept, sărac sau bogat, ortodox sau neortodox, născut sau nenăscut încă, bărbat sau femeie trebuie respectat pentru că este fratele tău şi poartă chipul lui Dumnezeu în el. Nu trebuie să arate cumva, să se poarte cumva, să facă ceva, ca să fie om. E adevărat, ne-am dori ca toţi să fie ortodocşi şi oameni Sfinţi, adică oameni deplini. Dar omul, aşa cum este el, de două grame sau pe patul morţii, faţă de el trebuie să avem acelaşi respect sfânt, respect pentru viaţa lui şi grijă faţă de viitorul mântuirii lui.

Unul dintre cele mai barbare şi inumane simţăminte mi se pare a fi acela de a te bucura, de a fi bucuros că eşti prost, că eşti mitocan, că eşti păcătos notoriu. Mândria de a fi păcătos, de a fi nereligios, de a fi ateu învârtoşat e una dintre cele mai mari dureri care pe mine mă dezolează cumplit. Când văd astfel de oameni îmi trece pofta de mâncare instant, mă indispun la culme, pentru că sunt oameni care se luptă, paradoxal, cu propria lor fericire, cu propria lor linişte şi mântuire.

Citatul de început din opera fondatorului satanismului postmodern reprezintă duhul lumii postmoderne. Să te bucuri, adică să păcătuieşti acum cât vrei, fără să te gândeşti la ce o să fie. Dacă celelalte consideraţii ale mele poate sunt mai greu de vizualizat de către toţi, fuga după bucurii tulburi, probabil, că este mult mai evidentă în lumea noastră.

Pr. Dorin Picioruş.