Bă-nu-eli lingvistice la sigur sau despre comunicări cât ai clipi

Iconarul semnelor şi al simbolurilor

În limba engleză avem substantivul, adjectivul şi verbul concrete cu semnificaţii foarte interesante. Dacă acesta, ca substantiv, înseamnă: beton, ca adjectiv înseamnă: concret, material, palpabil iar ca verb: a betona, a cimenta. Blocul din beton, cu alte cuvinte, înseamnă ceva concret, durabil.

Însă ca verb, aceeaşi formă are înţelesul de: a se solidifica, a forma o masă compactă. Verbul exprimă şi acţiunea în derulare dar şi acţiunea încheiată.

Stau de multe ori şi urmăresc semnificaţiile prea multe ale cuvintelor, pe care nu le poţi stăpâni în ruptul capului pe toate. Nouă ni se pare că ştim o limbă dacă cunoaştem semnificaţiile larg utilizabile ale unor cuvinte. Dar asta e spoială. Din punctul meu de vedere nu putem asimila niciodată o limbă, oricare ar fi ea, până la capăt, pentru că limba vie sau moartă, utilizată sau care nu mai este utilizată, are capacitatea de a provoca noi şi noi înţelesuri semantice prin recombinarea cuvintelor în fraze.

Cum vă sună expresia „concrete desintegration” din engleză spre limba română? Adică o …dezintegrare concretă. Poate fi una şi ne-concretă? Însă expresia e una tehnică: „dezintegrare a betonului”. Concrete steel, adică: „beton armat”. Însă steel e şi substantiv e şi verb. Ca substantiv: fier, sabie, spadă, paloş. Ca verb: a căli, a oţeli, a împietri. De ce nu ar fi concrete steel: concret călit? Sau: sabie de beton?

Vorbitorii nativi de limbă engleză, probabil se joacă cu cuvintele , ca şi noi, ca să vadă cum sună în ipostaze diferite.

Cel mai greu de acceptat pentru mine în limba engleză, la nivel mental, e valoarea neexplicată a infinitivului englez într-o frază.

În limba greacă, enervat mi se pare sensul implicit al verbului, când ai o frază unde te dai de mama focului că nu ştii de unde s-o apuci, pentru că verbul este inclus.

Limba română are o maleabilitate rară, unică a cuvintelor în frază, prin aceea că nu respectă anumite uzanţe, ca: adjectiv întotdeauna înainte de substantiv sau o topică standard a înlănţuirii propoziţiilor în frază. Tocmai de aceea mi se pare că personalizarea limbii de către un vorbitor poate fi atât de mare şi de tulburătoare pentru ascultători tocmai pentru că limba în sine ne ajută să fim vorbitori cu nuanţe unice.

De la un timp am o tendinţă din ce în ce mai evidentă şi uluitoare şi pentru mine de a creea noi cuvinte sau de a forţa inovator cuvinte deja existente pentru a forma noi adjective, verbe, substantive. Am tradus ceva astăzi şi am fost nevoit să inventez pe „a se emoţionaliza” în locul lui: „a se emoţiona”. Aşa am simţit că era mai bine în acel context.

E cert că această tendinţă a apărut în mine datorită confruntării mele cu planuri foarte diferite de studiu, în care mintea mea s-a specializat în mod conex. Am început să îmbin sensuri din mai multe limbi într-un singur cuvânt al unei limbi sau să văd nuanţat o frază, în timp ce traduc ceva, din cauza unui context dintr-o altă limbă unde lucrurile suportă mai multe semnificaţii.

Pentru că este unul creierul şi sufletul meu care citesc lucruri diferite, lucrurile se aşază de o manieră unică pe foaie. Dacă aş vrea să scriu într-o limbă de lemn, adică după un anumit calapod sau să imit pe cineva nu mi-ar ieşi în niciun fel, tocmai pentru că nu mai am, în interiorul meu, apetenţă pentru necroze, pentru lucruri moarte, statice.

În loc să formulez aceleaşi lucruri de fiecare dată simt ca de fiecare dată să mă exprim, în particular, sau în scris, altfel. De ce altfel? Pentru că de fiecare dată simt altfel, sunt altfel. Am observat că acest lucru e stresant pentru cei care mă ascultă. De ce? Pentru că sunt învăţaţi să li se înceapă frazele sau comunicarea prin prepoziţii cunoscute sau prin începuturi de fraze cutumiare. Însă eu pot începe o discuţie cu verbe sau direct cu idei.

În loc de bună ziua, pot spune: Un om care se joacă cu inimile oamenilor… Adică?!, se întreabă omul. Şi tu îi spui imediat: Am auzit că vorbele şi cântecele dv. impresionează pe oameni…Şi îţi dai seama că atunci s-a dezmeticit omul ce vrei să îi spui.

Uneori, unii convorbitori, au crezut că vreau să-i sfidez sau că îi iau în bătaie de joc. Însă eu doream să intru direct în discuţie, fără introduceri de două ore. Dacă ne-am adunat pentru ceva şi vrem să fim rentabili, să câştigăm timp, trebuie să ştim să vorbim concis, telegrafic chiar, dar cu mult impact la cei care ne ascultă.

Privirea în ochii omului şi schimbările de topică…sunt succesul unei conversaţii sau al unei predici. Trebuie să simţi dacă oamenii te pot urmări, dacă sunt prea lungi frazele, dacă nu îi interesează alta, dacă …vor ceva cu totul altfel. Una e când scrii şi alta e când vorbeşti. Când vorbeşti gesticulaţia este o subtitrare a discuţiei sau o hiperbolizare a mesajului.

Un zâmbet te scapă de câteva zeci de fraze. O oprire în loc a discursului, ştergerea nasului cu o discreţie elegantă, o gură de apă băută cu privirile care trebuie, o mişcare a capului concentrată şi câteva creţuri ale frunţii, sprâncenelor şi buzelor scurtează sau amplifică o discuţie cu trei ore.

Folosirea cuvintelor este o artă, dar fericit e cel care are o harismă a vorbirii înţelepte de la Dumnezeu! Nu trebuie să comunici multe ci mult, un mult concentrat, un mult liniştitor, un mult cât o poveste. Omul pleacă de la tine şi vrea să îşi aducă aminte de ce i-ai spus. A uitat 90 % din conversaţie, poate, dar i-a rămas o stare, o stare specială, aerul discuţiei cu tine. Acel aer, acea amprentă a ta în el sau a unuia în altul este…amintirea unei întâlniri.

Exemplul nr. 1:

Tu crezi că eu nu ştiu ce simţi?! Ba da…ştiu, şi mă doare pentru tine…Mă doare să ştiu că eşti nefericită. Uită-te în ochii mei! Da, îmi pasă de tine! Îmi pasă foarte mult de tine…însă tu trebuie să acţionezi cumva? Mă înţelegi?!!

Exemplul nr. 2:

Dragul meu, de fiecare dată mi-ai arătat sufletul tău, am vorbit despre ce te-a interesat. Însă, cel mai mult mă doare când taci, când vii la mine să vorbim şi tu taci, tu nu îţi găseşti cuvintele…E atât de uşor să dai din gură trei lucruri, să sporovăi ceva…Dar tu, taci…Nu înţeleg în ruptul capului de ce taci?! Spune cu ce ţi-am greşit şi mă corectez…

Exemplul nr. 3:

Bucuria de a vă fi întâlnit astăzi e mare, m-a bulversat. De fiecare dată am învăţat de la dv., aşa, pe furiş, ce înseamnă să ai delicateţea de a fi…om. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la dv. este acest lucru. Mă simt recunoscător…pentru acest dar, pe care viaţa dv. mi l-a făcut…

Exemplul nr. 4:

Da, mamaie, m-am rugat şi mă rog pentu tine mereu. Tu ştii asta, că noi te iubim şi ne gândim mereu la tine, te purtăm în inima noastră. Vom veni cât de repede putem să te vedem…

Exemplul nr. 5:

Doamnă dragă, ca să ajungem undeva în problema dv. trebuie să fiţi onestă cu dv. Nu vă pot ajuta dacă dv. credeţi că sunteţi „dreaptă”, că sunteţi „fără de păcat”. Eu mă simt un om păcătos…Îmi văd neputinţele pe fiecare zi. Dacă credem că suntem „sfinţi” dar nu se întâmplă nimic frumos în viaţa noastră, în ce constă „sfinţenia” de care vorbim?

Exemplul nr. 6:

Prietene, dacă eşti mitocan cu mine, nu sfârşeşti nicăieri…Mai bine stinge odată melodia aia de la telefon şi lasă-ne să stăm în pacea noastră… Ţi se pare că trebuie să ne enerveze toată lumea pe unde mergem?! Fii şi tu om cu bucă şi …gata!

Exemplul nr. 7:

Iubitul meu prieten, ca să trăieşti frumos trebuie să simţi că nu jigneşti pe nimeni, că nu deranjezi prin purtarea ta pe nimeni cu adevărat. Ca să trăieşti frumos trebuie să ştii să laşi în urmă o dâră de frumuseţe…Eu aşa cred…

Exemplul nr. 8:

Draga mea, să nu îţi fie teamă să încerci să fii tu însăţi! Când vrei să faci ceva, gândeşte-te ce urmări va aduce acel lucru în viaţa ta sau, mai bine-zis, nu te apuca de lucruri pe care nu le doreşti din toată inima.Eu cred că e un lucru bun ce vrei să faci acum. Fă acel lucru…şi gata! Fără să te gândeşti de 70 de ori într-un loc…

Contează cu cine comunici, ce ai cu el în comun, ce sensibilitate are la adevăr. În rest, nu cred că trebuie să ştim foarte bine limba română, nu trebuie să ţinem cont că eu sunt preot iar tu eşti văcar, că eu sunt văcar şi tu ministru… ci, pentru a comunica e nevoie numai de a vrea să spui ce îţi spune inima să spui.

Pentru mine lucrurile comunicării sunt atât de simple, incredibil de simple, încât nu cred că pot complica/ intimida pe cineva când ar vrea să discute cu mine. De ce? Pentru că eu mă mulez imediat pe modul lui de a fi, de a gândi şi vorbesc ca el, fără să se prindă că sunt din … altă parte sau fără a vrea să îl judec pentru ceea ce este.

Comunicare se face, nu se gândeşte!

Şi cred că toţi suntem făcuţi pentru a comunica, dar ne este teamă în mod prosteşte să comunicăm mult şi bine!

Pr. Dorin.