Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zilele 21-30 ale Colocviului internaţional: “Şi noi ştim să comentăm decent!”

http://www.stmaryro.org/images/content/icoane/sfintiitreiierarhi.jpg

Triada Teologiei dumnezeieşti a Bisericii Ortodoxe:

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Grigorie de Nazianz

Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase, Pacea şi Bucuria noastră, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Tăi din toate locurile şi toate timpurile, mântuieşte-ne pe noi, robii Tăi şi ne apară în toată vremea şi tot ceasul, ca să ne bucurăm împreună cu ei întru Împărăţia Ta cea mai presus de frumuseţe şi de cuvânt, văzând faţa Ta cea pururea dorită şi iubită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Pagina închinată zilei de 1 octombrie de către „Război întru Cuvânt”

Next

Despre Biserica ce ne mântuie

30 Comments

  1. Ultima şedinţă de colocviu este una maraton şi va însuma 10 zile consecutive.

    Această şedinţă e una a punctărilor diverse, a unor punctări esenţiale credem noi şi începem prin a vorbi despre asumarea identităţii proprii.

    Dacă suntem ortodocşi trebuie să ne prezentăm ca ortodocşi, să fim simţiţi ca atare acolo unde vorbim şi suntem prezenţi.

    Asumarea statutului eclesial e primul semn de normalitate al nostru.

    Dacă suntem ceva, cineva, trebuie să ne manifestăm ca atare. Să nu purtăm mască, ci să fim noi înşine!

    A fi noi înşine nu înseamnă, credem noi, a fi şi a vorbi discreţionar. Trebuie urmate regulile evlaviei, ale decenţei, ale conştiinţei.

    Nu trebuie să impui altora cine eşti tu, ce crezi tu. Dar trebuie să vorbeşti deschis, atent, înţelept despre crezul şi intenţiile tale.

    Mărturisirea credinţei e altceva decât ideologizarea cuiva.

    Credinţa se mărturiseşte de la simpla prezenţă a noastră într-un spaţiu public sau privat până la frumuseţea de gândire şi de faptă care emană din noi.

    Dacă nu convingi cu chipul luminos al feţei tale, cu tăcerea ta, cu delicateţea cu care ştii să comunici…nu poţi să câştigi ceva frumos cu forţa.

    Audienţa, priza la public, se face cu existenţa ta reală ca ortodox, cu interioritatea ta şi nu cu artificii de culise.

    Acolo unde te desfăşori, unde captezi, eşti cuceritor.

    Astăzi dimineaţă Doru Octavian Dumitru, genialul nostru comediant şi om de o românitate adâncă, a fost la Romantica.

    Modul lui de a fi, vorbele sale, profunzimea sa de gândire a redus la tăcere pe toţi ceilalţi. El ieşea în evidenţă dintre toţi.

    Nu pentru că îl cunoşteam eu sau îl mai văzusem. Ci, pentru că el aşa este: extraordinar mereu. Chiar dacă l-aş fi văzut astăzi pentru prima dată, l-aş fi receptat tot la fel: un om cuceritor.

    Dar ce făcea frate de era aşa de cuceritor?
    Nimic! Era el însuşi şi asta cucerea şi cucereşte mereu. Nu se temea să fie el însuşi…

  2. Trebuie să ştii să râzi inteligent, să te îmbogăţeşti râzând. Trebuie să ştii să fii cu generozitate debordantă, cuceritoare, maiestuoasă.

    Sunt momente când lucrurile ies de sub control, când simţi că lacrimile îţi ies fără voia ta sau când scârba de un anume lucru te bagă sub dărâmături.

    Ce să faci atunci? Să disperi? Nu, să te rogi, să crezi şi mai mult că lucrurile bune sunt lucrurile care te vor inunda şi te inundă! Să nu te laşi bătut, să nu te laşi înfrânt de nimic şi de nimeni…

    E foarte uşor să distrugi pe un om cu o privire, cu o semnătură, cu o idee, cu un gest, cu o faptă…E foarte uşor să fii criminalul unor idei măreţe.

    Dictatorii geniali sau oamenii mărunţi, care nu te pot suporta, te pot ucide în două clipe. E foarte uşor să ucizi şi la propriu şi la figurat! Dar rămâi o brută…

    Nu pentru că ucizi eşti mare sau ajungi mare…Ci numai dacă te laşi ucis înţelegi ce înseamnă măreţia…

    La o primă vedere, toţi vrem să facem lucruri măreţe…Dar nu toţi pot face lucruri măreţe. Ci numai cei care s-au dedicat cu totul unui proiect, unui gând, unei vocaţii.

    Poţi să fii numai dacă te construieşti zilnic. Poţi să fii numai dacă nu te contaminezi de nihilismul de a nu crede în ce poţi face.

    Dacă spui mereu nu, nu şi iarăşi nu, te usuci. Trebuie să spui da, să spui mereu da, iarăşi da, iarăşi vreau, iarăşi voi merge mai departe…pentru ca să te bucuri…

    Dumnezeu iubeşte pe cei care nu se lasă înfrânţi de coşmaruri, de gânduri, de frici, de panici de tot felul.

    Pentru că El este cu cei care îşi câştigă neînfricarea din harul Său. Dacă te laşi dus de către El vei vedea minuni peste minuni, minuni zilnice. Trebuie să crezi că imposibilul devine posibil. Aceasta e măreţia aşteptării umane!

  3. Mila lui Dumnezeu cu noi nu o înţelegem numai din marile bucurii şi surprize frumoase pe care ni le face Dumnezeu în viaţă. Dacă gândim astfel, suntem egoişti, nu-L vedem pe Dumnezeu cu adevărat în toate, chiar dacă pretindem că credem în El.

    Prezenţa lui Dumnezeu se cunoaşte şi se recunoaşte după absolut tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă. Ea se vede şi din încercările şi aşteptarea la care suntem supuşi.

    Dacă vorbim, convorbim cu Dumnezeu în orice clipă, şi în inima noastră Îi cerem Lui explicaţii pentru tot ce ni se întâmplă, bine sau rău, dacă Îl rugăm pe El să ne ajute ca să înţelegem, atunci ne smerim, devenim umili şi începe să ni se lumineze mintea.

    Înţelegem din ce în ce mai mult că în fiecare moment ar trebui să-i cerem Lui ajutorul, ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cu semenii noştri, cu lumea. Aşa învăţăm să iubim.

    Atunci nu ni se mai pare absurdă cerinţa de a ne ruga neîncetat şi nici rugăciunea de aur ortodoxă, rugăciunea inimii.

  4. Dumnezeu vrea să ne smerească şi să ne înveţe ceea ce este cu adevărat preţios în viaţă.

    Dacă credem că ştim ce facem şi ce merităm de la viaţă, dacă credem că suntem experţi în ce ne priveşte şi nu avem nevoie de lecţii despre cine suntem noi înşine, atunci eşuăm lamentabil. Ni se pare că ne-am ratat din cauza altora sau a unor condiţii nefavorabile.

    Dar Sfinţii ne sunt martori că ei au ieşit din beznele celor mai grele suferinţe şi răutăţi.

    Avem nevoie să învăţăm să ascultăm. Avem nevoie să ascultăm de Dumnezeu.

    Şcoala şi raţionalismele didactice ne obişnuiesc rău mintea cu ideea lucrului raţional, logic, cu ideea întemeierii de sine pe logica proprie, pe care trebuie să o aperi. Aceasta produce un mare deficit de smerenie şi destul de multă confuzie, chiar şi între ortodocşi şi/ sau mai ales pentru cei care vor să înceapă parcursul nevoinţei.

    Însă cred că fiecare om are o şansă mare pentru că fiecare poate vorbi cu Dumnezeu în inima lui. Şi acesta nu este principiul protestant, în niciun caz, pentru că mie Dumnezeu mi-a spus să mă spovedesc, să stau în Biserica Ortodoxă şi să ascult de părintele meu duhovnicesc.

    Acestea mi le-a spus Dumnezeu şi nu le-am învăţat ca pe o definiţie dintr-o carte, ci au fost răspunsul la căutările mele târzii, de adolescentă care n-a crescut în credinţă, aşa cum ar fi fost normal.

    Să întrebăm pe Dumnezeu, în toate, ce vrea să ne spună!

  5. Doamnă preoteasă, întemeierea pe sine, pe orgoliul personal e una dintre cele mai vajnice calamităţi ale noastre.

    Batem foarte mult moneda studiilor care ne „iluminează”, care ne duc undeva mai sus decât „restul lumii” şi asta numai pentru ca să ne clădim o utopică prezenţă lângă alţii.

    Şcoala, educaţia însă, cultura, cunoaşterea nu ne iluminează de la sine, ci tocmai smerenia, neîntemeirea pe noi înşine este cea care ne aduce spre normalitate.

    Instituţiile statului nostru, în afară de Biserică, sunt instituţii antropocentrice, care văd în om un rezultat autonom de evoluţie personală.

    Omul care cunoaşte, care se educă, nu este un alt om decât cel care nu se educă. Omul care se educă, care cunoaşte e mai informat, cu mai multă experienţă, dar nu fundamental altfel.

    Instituţiile şcolare, oricare ar fi ele, nu nasc Sfinţi la şcoală, ci nasc numai oameni mai erudiţi, mai potenţi intelectual pentru o funcţie.

    Însă Biserica naşte oameni pe care îi face să întreacă, în mod fundamental pe cel şcolit, dacă omul se smereşte, dacă se curăţeşte pe sine de patimi.

    Adevărata cunoaştere vine din îmbinarea curăţirii de patimi cu instruirea personală. Armonia minţii e dată de sfinţenia vieţii şi de cunoaşterea diversă, poliglotă a ştiinţelor.

    Dacă intrucţia devine un idol atunci suntem pierduţi ca ortodocşi. Instrucţia facilitează ajungerea la surse dar nu înlocuie înţelegerea surselor credinţei prin nevoinţă.

  6. Îmi displac profund românii care îşi bat joc de defectele românilor, uitând să spună care sunt defectele lor. Nu e moral să te dai de sfânt, de curat, atâta timp cât nu îţi asumi statura ta de om păcătos.

    Un om Sfânt nu se crede decât păcătos. Un ingnorant şi un om mândru se crede…”om special”.

    Eu nu dau vina niciodată pe instituţii pentru neîmplinirile mele personale. Neîmplinirile mele personale ţin de mine.

    Dacă eu pot să fac ceva, pot să fac acel lucru şi cu bani puţini şi cu mulţi, şi ajutat şi neajutat.

    Dacă vreau să fac ceva atunci pot să îl fac într-un anume fel, la o anume scală.

    Să te plângi toată ziua că ceva nu merge nu mi se pare că eşti om angajat în ceva. Omul angajat în ceva este un om care se gândeşte tot timpul la ce trebuie să facă el şi nu la ce trebuie să facă toţi la un loc sau fiecare în parte.

  7. Pentru oamenii zilelor noastre „sfinţenia” stă în raţiune şi numai în ea. Idolul numit „specialistul” inundă minţile oamenilor.

    Dacă pe timpul comuniştilor se vorbea de omul multilateral dezvoltat acum acest deziderat nu a dispărut, ci s-a metamorfozat în omul robotizat, cu studii la Oxford, Harvard, etc. şi care lucrează într-o multinaţională ca geniu sau a inventat un program minune ce îţi taie răsuflarea.

    Oamenii fug de defecte pentru că viaţa lor este una seacă, fără asumarea sinelui.

    Aşa cum fug de durere luând o aspirină aşa mă afund în visul de a lucra la multinaţionala X pentru a avea un salariu Y.

    Nicăieri nu am auzit de evocarea unui sfânt ca cel ce a ajuns cu adevărat la împlinire, la desăvârşire, ci numai căutări bezmetice după o fericire lumească, dar supusă pieirii, morţii.

    Omul de astăzi nu mai este angajat în ceva, ci un plângăreţ după lumi utopice şi cunoaşteri de neatins.

  8. Chiar acum câteva zile am participat la o înmormântare şi am observat sentimentul de stânjenire pe care cei participanţi îl aveau faţă de acel moment.

    Omul de astăzi în faţa morţii este ca un copil de clasa a III-a care nu ştie tabla înmulţirii.

    Este uimit şi deranjat de cel răposat. Vrea ca totul, imediat să fie gata, mortul să fie îngropat repede ca nu cumva să piardă „meciul”.

    Fuga de sine, fuga de moarte, fuga de durere, simptome nevrotice ale omului contemporan se încadrează în acest proces de autosuficienţă şi autoadulare a propriului eu.

    Biserica este caducă în raport cu supermarketul din colţ pentru că îi vorbeşte prea mult de moarte, pentru că îi aminteşte de acest episod livid şi îndepărtat.

    Câhhhh….spune omul de azi când îi spun de moarte, aşa cum aş trece cu ceva urât mirositor prin preajma lui etc.

    De la un astfel de om nu prea avem ce să cerem.
    Din păcate mulţi dintre noi gândim aşa, la nivel subconştient, chiar dacă nu recunoaştem.

  9. Din păcate şi ortodoxul nostru, cel de azi, românaşul nostru se încadrează cam în aceeaşi tipologie.
    Nu e departe de cel prezentat mai sus.

    Mulţi,poate îşi pun întrebarea, de ce bisericile noastre sunt pline duminica şi de sărbători dar în rest nimic.

    Simplu, pentru că ortodoxul nostru este superficial, vrea să fie şi cu Dumnezeu şi cu dracul, ca să profite de la amândoi.

    Asta e o mentalitate, poate este dură, dar la nivelul subconştient aşa se manifestă, poate să mă contrazică cineva?

    Preotul e bun numai atunci când îi rezolvă problema ca firma de deratizat din colţ, „smooth and easy”.

  10. Ori toate astea nu se pot defini ca angajante pentru noi cei de azi.

    Atitudinea asta schizoidă nu poate ridica persoana deasupra condiţiei sale, dincolo.

    A vrea mai mult implică asumare a ceea ce eşti, ce ai ajuns şi o nădejde spre Cineva.

    Dar acest lucru nu poate fi împlinit decât prin raportarea sinceră la tot şi la toate.

    Venirea în sine nu este suficientă dacă nu e coordonată, nu e îndreptată spre Dumnezeu.
    Lumea de astăzi este perfidă şi siluitoare, iar o gândire de tipul „o pot rezolva şi singur” nu ajută.

    Trebuie mers numai la Hristos, numai în Biserică, pentru că acolo se găsesc instrumentele necesare depăşirii condiţiei fără scăpare în care ne găsim.

  11. Aţi atins probleme spinoase…superficialitatea, dezangajarea, lehamitea de moarte…

    Însă superficialitatea este reflexul omului dezangajat, a omului care nu are nicio speranţă reală, deşi trăieşte dintr-un salariu care îl ajută să supravieţuiască.

    E observabil că atunci când avem o perspectivă mai mare decât sistemul în care lucrăm, indispunem pe cei aşezaţi în lentoare, în toropeala de a nu dori nimic mai mult.

    Superficialitatea, din punctul meu de vedere, nu e o realitatea a omului neerudit, a omului neşcolit, ci a omului care nu mai are nădejde că poate face ceva cu viaţa lui.

    Sunt atâţia oameni cu potenţial care deznădăjduiesc, care capitulează în faţa sistemului sau al unor piedici, şi nu mai vor să îşi urmărească visurile, aspiraţiile profunde.

    Şi devin superficiali nu pentru că nu pot mai mult, ci pentru că nu mai cred în împlinirea lui mai mult, atâta timp cât nu sunt elogiaţi pentru asta.

    Însă, se observă că cei care vor să fie capabili în ceva numai pentru a fi elogiaţi…nu au performaneţele reale de care sunt în stare.

  12. Cei mai mulţi oameni superificiali pe care i-am cunoscut nu erau ţărani ci oameni cu studii medii sau superioare, care citeau şi citesc în fiecare zi, care sunt oameni marcanţi…dar care nu mai cred în ei, nu mai cred în harul lui Dumnezeu cu ei, care nu mai au poftă de viaţa plină, reală, duhovnicească, ci de nihilism şi obtuzitate.

    Şi asta e cea mai mare ratare. E cea mai mare ratare personală să te plângi de ceea ce nu ai putut face, dar să nu faci nimic în prezent, pentru a repara ceea ce ţi se pare că nu ai făcut cândva.

    Superficialităţii îi e frică de moarte, pentru că numai împlinirea personală reală nu se teme de moarte.

    Omul care îşi face treaba zilnic, care este pe fiecare zi altul în viaţa sa de credinţă…nu mai vede în moarte o sperietoate şi nici un nefiresc.

    E un firesc moartea, un firesc nefiresc, pe care îl iei ca atare, pentru că face parte din traseul vieţii.

    Calritatea morţii este cea care îţi dă certitudinea vieţii. Când ştii că moartea e o certitudine spre care te îndrepţi cu toată fiinţa ta, dar e de fapt o poartă spre altceva, atunci nu moartea mai este ceva de groază, ci neiubirea lui Dumnezeu, care, după moarte, înseamnă Iad.

    Creştinii ortodocşi smeriţi, autentici nu se tem de moarte şi nici de Iad ci de a nu fi oameni ai iubirii şi ai milei, de a nu pierde în ei contactul cu harul milei lui Dumnezeu.

    Acest lucru este important: să înţelegi viaţa, cunoaşterea, bolile, bucuriile şi insatisfacţiile tale ca trepte către viaţa cu Dumnezeu.

  13. Care ar fi mobilul râsului?

    Eu zic că experienţa de viaţă, experienţa polivalentă şi îmbinarea, într-o logică tăioasă, a mai multe lucruri divergente.

    Sănătatea râsului e trăită când nu eşti implicat în râs, când nu consideri că eşti o victimă a sa.

    Am studiat cu atenţie umorul domului Toma Caragiu, pe care îl consider singurul creator de umor dramatic pe care l-am întâlnit vreodată.

    Dramatismul glumelor sale m-a umplut de cea mai mare atenţie, de stingenta atenţie la ceva unic, la ceva care se întâmplă numai în prezenţa lui.

    Nu pot să cred cum au scăpat, cum au scăpat atâtea ziceri prea inteligente, subversive, de cenzura timpului.

    Umorul său este unul revendicativ în mod esenţial. Revendică normalitatea râzând de anormalitate.

    Poate că tocmai acesta este esenţialul râsului, educativul său: că aduce drama în faţă, esenţialul, adâncimea şi te vindecă de frivolitate.

    Râsul autentic este o scăpare de frivolitate.

  14. Râsul şi veselia vin de la sine în suflet, atunci când te simţi împlinit cu ceea ce faci, când eşti cu Dumnezeu şi El te fericeşte, chiar dacă tu îţi plângi păcatele.

    Atunci simţi că râsul tău izvorăşte din interior, că nu poţi să îi pui stavilă, pentru că simţi că este o răcoare venită de la Dumnezeu, şi nu un râs omenesc, ironic sau batjocoritor.

    Veselia pur omenească este cel mai adesea josnică, pentru că se vrea a fi o defulare, o luare în derâdere a altora, o răzbunare pentru încordarea muncii fără pauze sau pentru umilinţele cotidiene.

    Omul îndură necazuri şi suferinţe de la alţii şi se descarcă, la rândul lui, asupra altor semeni, care i se par mai proşti, mai urâţi decât el sau pur şi simplu la îndemână pentru a-şi uşura stresul. Aceasta este adevărata intoleranţă pe care o întâlnim pretutindeni.

    Lipsa de veselie autentică ne umple de ură, de resentimente. Pentru că oamenii nu îşi mai întorc ochii inimii spre Dumnezeu, de la Care să aştepte să îi bucure cu harul Său, de aceea caută surogate de veselie în petreceri deşănţate, în glume urâte, în a privi la tv cum sunt bălăcăriţi mai marii zilei, pe care omul de rând îi urăşte, pentru că îi consideră responsabili de nefericirea sa.

    Umoriştii adevăraţi sunt cei care te fac să vezi ceea ce este urât şi vrednic de râs în realitate, dar nu te fac să urăşti oamenii.

  15. Dumnezeu ne cheamă la o viaţă plină de veselie, nu de tristeţe, chiar începând de pe acest pământ.

    Oamenii duhovniceşti, Sfinţii, sunt confundaţi de către cei din lume, care stau departe de Biserică, cu nişte oameni trişti. Ceea ce ni se reproşează cel mai adesea este că noi, oamenii credincioşi, renunţăm la „bucuriile” şi „plăcerile” lumii pentru a ne „închide” într-o viaţă de suferinţă, cu un „sadism” pe care omul din lumea secularizată îl detestă.

    Auzim adesea că Sfinţii pictaţi pe pereţii Bisericilor noastre sunt „trişti” şi „mohorâţi”. Că monahii şi monahiile ortodoxe ori sunt nişte „masochişti” care se auto-întemniţează în mănăstire dintr-o „frică psihotică” de pedeapsa lui Dumnezeu, ori se dedau acolo la orgii necunoscute de lume…şi aici oamenii inventează cât îi ţine imaginaţia.

    Acestea pentru că nu pot să îşi explice cum poate cineva să renunţe la plăcerile trupeşti de bună-voie. Ba chiar şi la orişice plăcere, cât de mică, la orice satisfacţie egoistă.

    Însă acest lucru nu îl vor putea înţelege niciodată, atâta timp cât nu au încercat niciodată experienţa de a gusta, măcar cât de puţin, din harul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte câtă bucurie nespusă vine chiar şi din cea mai mică mângâiere cu care El te poate cerceta.

    Lumea de azi e alergică la Dumnezeu. Necredincioşii îşi strigă alergia la Dumnezeu şi la Ortodoxie cu o voce din ce în ce mai ascuţită. Nu suportă să mai vadă nimic pe nicăieri care să le reamintească de Dumnezeu, de moartea lor, de Judecata lor.

    Am auzit pe cinvea de curând spunând că nu mai poate suferi icoanele pe pereţi, pentru că atunci când vede icoane, vede moarte. Sunt exact cuvintele persoanei respective. Părintele Dorin mi-a spus că descrierea este acurată, că nu încerca să jignească pe nimeni, ci aşa trăieşte sentimentul.

    Ceea ce pentru credincioşi este frumuseţe şi veselie nespusă, pentru necredincioşi este tristeţe şi moarte, nesuferită suferinţă, cum spun rugăciunile noastre.

    Dezlănţuirea patimilor în lumea de azi duce la sălbăticie şi la cruzime din ce în ce mai groaznică, la imoralitate, la ură şi la necomunicare între oameni, adică tocmai la opusul a ceea ce vrea şi se declară a fi lumea democrată.

    Libertatea deplină dată patimilor îi sălbăticeşte pe oameni, în loc să le aducă satisfacţii şi bucurii.

    Bucuria se naşte înlăuntrul omului şi este duhovnicească şi veşnică. Ea se naşte din dragoste de Dumnezeu şi de oameni, din blândeţe şi smerenie adâncă, din iubirea jertfelnică şi din inima sfâşiată de durere pentru toată lumea care zace în suferinţă.

  16. Personal, consider că singurul mare umorist al zilelor noastre, care pătrunde cu mare ascuţime de minte în cutele perverse, dar nesesizate de alţii, ale vieţii, este Doru Octavian Dumitru. El încearcă să facă o schimbare de mentalitate, să atragă atenţia cu multă subtilitate asupra multor aspecte din realitate, de care nu vrem să râdem, pentru că simţim că râdem de noi înşine.

    Râsul la care ne invită el e un râs în care ne conştientizăm prostia şi nesimţirea, lejeritatea de minte şi de caracter cu care ne comportăm în societate. E un umor stilizat, cu aparenţe simpliste, şi care, chiar dacă se pretinde importat din America, este 100% românesc, pentru că pe el îl doare de manipularea concetăţenilor săi şi vrea să îi facă mai sensibili, mai treji.

    În umorul practicat de Doru Octavian Dumitru apare subtitrarea patimilor noastre, de care râdem cam străpezit. Şi tocmai de aceea nu îl gustăm la fel de mult ca pe umorul politic al celor de la Divertis, la care putem să râdem în voie de batjocura grosolană la adresa celor care ne conduc.

    Divertis ne face să ne răcorim râzând de politicieni, dar nu ne lasă să ne vedem şi racilele proprii.

    Însă umorul de cel mai prost gust, care nici nu mai poate fi numit „umor”, pentru că este o bătaie de joc fără nicio morală, îl practică cei de la Vacanţa mare. Se pare că nimeni nu sesizează intoleranţa lor flagrantă, grosolănia exprimărilor, imoralitatea sau abundenţa aluziilor de cea mai joasă speţă, manifestate de această trupă, pe care n-o amendează şi n-o interzice niciun CNA.

    Nu le doresc răul şi nici nu vreau ca ei să nu mănânce o pâine din ceea ce s-au obişnuit să facă, dar trebuie să existe şi limite la acest gen de sub-educaţie pe care îl promovează liber unele televiziuni.

  17. Bolile mintale sunt generate cel mai adesea de lucruri cu care nu te poţi împăca sau nu te-ai împăcat.

    Vinovăţia interioară, personală, obsesiile, patimile nerezolvate sunt tot atâţia germeni reali ai bolilor mintale.

    În faţa bolilor psihicului, a erodării materiale a creierului stăm cu o mare strângere de inimă, cu durere.

    Am în minte ochii răi, reci a mai multor oameni bolnavi cu capul pe care i-am întâlnit în viaţa mea…cuvintele delirante ale altora, dublările de personalitate…

    Multă suferinţă, multă tăcere, o tăcere disperată…Pur şi simplu de multe ori sunt descumpănit, rămân fără glas, fără reacţii în faţa suferinţei umane, care e atât de vastă şi îţi sare în ochi la tot pasul.

  18. Am văzut pe net, de vreo două zile, reizbucnirea isteriei juvenile împotriva construirii Catedralei mântuirii neamului.

    Probabil, după aceşti copii la minte, nu ar fi trebuit să facem nicio clădire mare în oraş.

    Însă catedrala este o necesitate cultică pentru noi. Cea actuală e redusă ca spaţiu. La Paşti oamenii stau pe afară. La fel la marile praznice.

    Înghesuială prea multă la slujbe…şi asta o ştiu numai cei credicioşi, care vin la slujbă şi nu cei care nu vin.

    Aşa cum ne trebuie supermarketuri şi mai mari, tot la fel ne trebuie şi o catedrală enormă ortodoxă în Bucureşti, pentru ca să putem respira în voie. Şi la fel Biserici mari…care sunt enorm de scumpe.

  19. Una din constatările dureroase ale colocviului de faţă este aceea că nu ştim să ne asumăm o opinie.

    Ne place bârfa, cancanul, dar nu şi discuţia generoasă, corectă, cu bun simţ.

    Cred că nu suntem încă pregătiţi pentru sinceritate.

    Lipsa de participanţi la acest colocviu, dincolo de orice asperităţi sau invidii, ţine de lipsa de formare a unor opinii, a unor crezuri şi de onestitatea de a ţi le prezenta.

    Nu am crezut, spun sincer, că o să găsesc atâta lipsă de personalitate online, atâta lipsă de răspundere pentru ceea ce suntem şi credem.

  20. Până unde duce nesimţirea cuiva, pe care tu îl bagi în seamă şi el ţi se urcă în cap?

    În loc să ne comportăm cu smerenie faţă de cei care ne invită în viaţa lor, preferăm să fim prost-crescuţi acolo unde nu ni se dă cu bâta în cap.

    De ce se supune omul numai de frică? De ce nu avem şi vocaţia prieteniei, a imensităţii de inimă?

    Pentru că nu avem verticalitate. Un om care nu are verticalitate interioară, atunci când e băgat în seamă de către un om superior lui, nu înţelege prietenia acestuia ca o umilinţă ci pe ca un drept la îngâmfare.

    Linguşeala ia locul, în acest caz, vorbei bune şi adularea interioară e socotită drept gândire personală.

    Nu mai ştim să preţuim pe cel din faţa noastră pentru că nu mai ştim să gândim smerit, iubitor.

  21. Igiena minţii se vede până şi în ce fel de gunoi ducem la tomberon. Acolo unde masa e gurmandă…resturile sunt aruncate cu maldărul.

    Însă, unde există cuviinţă… şi gunoiul este cu o asceză a lui, este reţinut. Împachetarea gunoiului ţine de decenţă.

    Tomberonul este ca batista pentru nas. Dacă tomberonul nu este la locul lui nici batista nu e ceea ce trebuie să fie.

    Decenţa minţii se vede şi în decenţa în lucruri, în vorbe, în gesturi, în atitudini.

    Dacă ştii că e decent să fii binevoitor cu oamenii, ştii, ca în ascunsul inimii tale, să te rogi pentru ei.

    Omul decent ştie să râdă puţin, să pună întrebări puţine…să vadă puţine din multe lucruri.

  22. Ce înseamnă a elogia pe cineva? Înseamnă a vedea în el adânca lui virtute, personalitate, smerenie…unicitatea lui.

    Ca să elogiezi trebuie să ştii cine este cel pe care îl elogiezi. Şi ca să îl cunoşti trebuie să ai puterea duhovnicească de a vedea adâncul oamenilor.

    Nu poţi elogia decât pe omul pe care îl cunoşti. Acolo unde nu se cunoaşte personalitatea celui căruia i se aduc laude…şi totuşi i se aduc…se numeşte complezenţă.

    Complezenţa însă e de prost gust, pentru că este o minciună poleită cu atenţie.

  23. „Am inimă grea”…adică mă doare durerea din inimă. Nu mă doare inima la modul fizic, ci duhul meu e îndurerat.

    Şi când eşti îndurerat duhovniceşte…atunci simţi durerea ca pe o oboseală devastatoare…durerea unei întregi lumi.

    „Durerea ta mă doare”. Durerea celui de lângă tine, pe care îl compătimeşti, ţi se pare mai grea decât a ta. Pentru că te doare de tine şi te doare şi de el, te doare de amândoi în acelaşi timp.

    E mai uşor să te doară doar pentru tine. E mai greu să te doară pentru durerea multora.

    Asta este epuizant, este o durere epuizantă!

  24. Nefericirea oamenilor este înspăimântătoare. Nefericirea duhovnicească e o bucurie tristă sau o tristeţe zâmbitoare suav.

    E mai uşor să fii bucuros decât să fii trist.Să fii trist este însingurant.

    Sunt şi bucurii copleşitoare, bucurii care te răpun…

    Ne trebuie mult har, şi îl avem, de la Dumnezeu, ca să nu murim nici de atâta suferinţă şi nici de atâta durere câtă suportăm într-o viaţă de om.

  25. Diferenţa dintre un dialog sincer şi unul simulat stă în primul rând în atitudinea partenerilor de discuţie.

    Nu poţi vorbi de dialog în momentul în care nu există sinceritate şi încredere reciprocă. Într-o astfel de situaţie dialogul se transformă într-un simulacru.

    Oamenii de astăzi nu privesc dialogul sincer, pentru că nu mai au încredere unul în altul. Această încredere implică smerenie reciprocă şi atitudine atentă din partea participanţilor.

    A nu fi atent cu partenerul de dialog se poate transforma foarte uşor într-un afront la adresa lui.

    Eu cred că un dialog real se bazează în primul rând pe egalitate la nivelul atitudinii din partea participanţilor.

    Nu poţi realiza un dialog când te apleci spre celălalt, ci numai atunci când îl priveşti pe acesta ca fratele tău, ca egalul tău în acel context.

  26. Am observat acest lucru la mai mulţi convertiţi la Ortodoxie pe care i-am cunoscut: începeau să se umanizeze, să iasă dintr-o colţuroasă prezentare socială şi dintr-un halou din umbră pe măsură ce înţelegeau şi mai mult din viaţa ortodoxă.

    Deşi veniţi din mediul catolic, protestant sau anglican, pe măsură ce redeveneau ortodcşi redeveneau normali, cu o faţă normală.

    Erezia schimbă radical omul, îi schimbă fizionomia, modul de a gândi, de a se comporta, pentru că e vorba nu doar de un gând, ci de o manifestare plenară, integrală a omului, în afara normalităţii sale.

    Pentru că omul este făcut să fie ortodox, să fie al Bisericii lui Dumnezeu dintotdeauna, orice ieşire în afară sau cădere în păcat înseamnă o subţiere a normalităţii sale interioare.

  27. Omul care e căzut în erezie sau într-un păcat mare şi nu poate să mai vadă în mod normal adevărul, să mai simtă în mod natural în inima lui harul lui Dumnezeu se luptă cu adevărurile Bisericii lui Dumnezeu.

    Şi de aceea se luptă cu Maica lui Dumnezeu adică cu fecioria, cu Sfânta Cruce adică cu puterea care înspăimântă pe diavol, cu Sfintele Taine ale Bisericii, adică cu mijloacele prin care vine mântuirea celor credincioşi, cu preoţia, ca cea prin care Dumnezeu lucrează toată mântuirea dreptcredincioşilor.

    Răfuiala ereticilor şi a păgânilor cu Biserica este răfuiala cu ce nu sunt ei, cu ceea ce nu simt că îi reprezintă pe ei, care sunt despărţiţi de Biserica lui Dumnezeu.

    Chiar în Biserică fiind, dacă începi să păcătuieşti şi să crezi tot felul de erezii drept lucruri bune începei să nu mai simţi sfinţenia Bisericii şi să lupţi cu monahismul, cu căsătoria, cu preoţia şi cu sfinţenia, pentru că tu nu mai eşti propriu sesizării sfinţeniei,a normalităţii.

    De aceea eu înţeleg dureros de adânc lupta lor, lupta prin care ei se rănesc şi mai adânc în interiorul fiinţei lor. Ereticii şi demonii fac acelaşi lucru: ei îşi agonisesc pe fiecare zi o răutate şi mai mare, şi mai grea, şi mai dureroasă, luptând cu Biserica lui Dumnezeu, cu Biserica Ortodoxă.

    Încercând să atragă şi pe alţii de partea lor, ei îşi socotesc aceste convertiri drept câştiguri. Însă ele nu sunt decât noi blesteme pe capul lor, care îi aruncă în răutăţi şi mai mari.

    Erezia nu este un moft, ci modul cel mai dureros de contorsionare al fiiinţei interioare, de întunecare continuă a umanităţii noastre.

  28. Cei mai mulţi îşi pun problema înţelegerii de sine în mod greşit. Ei nu ştiu că cunoaşterea de sine se înţelege prin curăţirea de patimi şi prin cunoaşterea cărţilor Sfinţilor Părinţi care au scris despre curăţirea de patimi şi din acest motiv apelează la hipnoză, psihanaliză, terapie psihiatrică.

    Ştiinţele pshilogice au aportul lor la înţelegerea de sine a omului, dar nu rolul central. Rolul central îl are cunoaşterea amănunţită a cărţilor patristice care vorbesc despre vindecarea de patimi.

    Pentru cel care nu cunoaşte o altă limbă străină, Filocalia Românească, ediţia Stăniloae şi alte cărţi editate de Ed. Deisis, spre exemplu, sunt bibliografia care îi poate ajuta să se cunoască pe ei înşişi, prin lupta lor cu patimile din ei.

    Cunoaşterea fundamentelor patristice ale despătimirii reprezintă adevărata cale a vindecării interioare şi, implicit, a cunoaşterii de sine.

    Vindecarea de patimi reprezintă adevărata înţelegere a cunoaşterii de sine.

    Cunoaşterea de sine nu este una autonomă, ci cunoaşterea de sine se face împreună cu Dumnezeu.

    Când înţelegem împreună cu El cine suntem noi, atunci ajungem la o cunoaştere teologică şi ontologică a persoanei noastre.

  29. Paradoxal, cunoaşterea de sine în Ortodoxie înseamnă să ajungi la înţelegerea că eşti un om păcătos, foarte păcătos, foarte căzut şi că nu poţi trăi decât într-o dependenţă totală de Dumnezeu.

    Cunoaşterea de sine înseamnă o cunoaştere a propriilor patimi şi a propriilor posibilităţi interioare de manifestare, în aşa fel încât să ştii deopotrivă ce nu eşti şi ce poţi face.

    Această înţelegere justă a propriei persoane, te face să nu te auto-idealizezi dar nici să te auto-decepţionezi.

    Începi un lucru ştiind că îl vei face cu Dumnezeu şi îl începi ştiind că eşti în stare să îl faci împreună cu El.

    De aceea rugăciunea se împleteşte cu munca şi însemnarea cu Sfânta Cruce cu atenţia la ceea ce faci.

    Ne cunoaştem din ceea ce facem împreună cu El, ne cunoaştem retroactiv, adică privind în urmă la cele pe care le-am făcut cu harul lui Dumnezeu şi înţelegem ajutorul Său faţă de noi.

  30. Cred că unul din lucrurile fundamentale în viaţa ortodoxă este acela de a nu te lăsa smintit de ceea ce se întâmplă în jurul tău.

    Să nu te sminteşti de ceea ce vezi şi să nu cauţi să investighezi toate murdăriile lumii în care trăieşti cu scopul de a le osândi şi tu, pentru că te vei molipsi de ele.

    E bine să vezi, să cunoşti, dar să te fereşti să judeci pe altul pentru ceea ce face.

    Judecata altora şi lenea sunt cele două calamităţi care ne omoară, care ne duc la mari căderi.

    Dacă te abţii de la a judeca şi dacă munceşti pe măsura ta, vei privi senin lumea şi oamenii.

Comments are closed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort