Despre Biserica ce ne mântuie

Cf. sursa

Motto:

„The Church should exist to save us,

not us to save the Church”.

Father Stephen Freeman

Mottoul nostru, cuvintele părintelui Ştefan Americanul, cum îi spunem în casa noastră, rezumă întreaga relaţie dintre eclesiologie şi soteriologie: „Biserica ne mântuie pe noi şi nu noi mântuim Biserica”. În Biserică ne mântuim, prin harul Sfintelor Taine, care curge din veşnicia Preacuratei Treimi. Discuţiile despre eclesiologie trebuie să conştientizeze faptul că Biserica lui Dumnezeu este instituţia pe care Dumnezeu a sădit-o în oameni, la Cincizecime şi că ea nu este o realitate ce se pierde în istorie, ci una care ridică istoria şi oamenii la viaţa veşnică.

Cum sunt eu în Biserică? Ce simt eu că e viaţa Bisericii? Viaţa Bisericii trebuie să devină viaţa mea, să simt curăţia şi sfinţenia Treimii care lucrează în toate Tainele şi slujbele Bisericii, să simt aerul Bisericii care este harul. Dacă văd numai clădiri, numai preoţi care au păcate, numai ierarhi care nu îmi plac sunt un om cu o eclesialitate bolnavă, denaturată. Însă, vindecare ne-o dă Biserica! Ea ne învaţă cine suntem noi şi ce putem fi noi în interiorul ei, care este spaţiul mântuirii noastre.

În viaţa ortodoxă, Biserica e cea care are toată învăţătura mântuitoare şi toate mijloacele actuale de îndumnezeire ale omului. În ea sunt Tainele Bisericii, este Scriptura, sunt Sfinţii, în primul rând Maica lui Dumnezeu, sunt Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte, Sfânta Cruce, un mod de viaţă autentic uman şi dumnezeiesc în acelaşi timp, adică modul de pregătire pentru veşnicie.

De aici şi concizia părintelui Ştefan Freeman în a vorbi despre Biserică. Noi suntem mădulare ale Bisericii şi nu cei care judecăm Biserica. În Biserică, singurul Judecător, este Capul Bisericii, Iisus Hristos, Dumnezeul-om, şi, în acelaşi timp El este Cel care ne mântuie pe noi în mod actual, la timpul prezent şi nu la timpul trecut.

Mântuirea care ne vine în Biserică e mântuirea pe care Mântuitorul lumii ne-o infuzează în noi prin Sfintele Taine ale Bisericii. Acolo unde darul lui Dumnezeu îl umbreşte pe om sau acolo unde harul lui Dumnezeu curăţeşte, luminează, sfinţeşte, desăvârşeşte pe om, fără doar şi poate, există credinţa una şi nealterată a Bisericii care vine de la Hristos.

Însă, pentru ca să vorbim despre credinţa ortodoxă, despre credinţa Bisericii trebuie să vorbim despre o realitate paradoxală, despre o realitate care înglobează toată existenţa reală şi istoria dar şi întreaga veşnicie. Credinţa Bisericii învaţă despre Dumnezeu că este un Dumnezeu treimic şi că Acesta a creat lumea, pe oameni şi pe Îngeri din nimic, arătând, împărtăşind tuturor dragostea Sa. Din nimic, adică nu au existat înainte ca să existe în fapt.

Existenţa, timpul şi spaţiul, sufletul, mişcarea, anotimpurile, diversitatea materiei sunt expresia voinţei lui Dumnezeu. Nu există materie veşnică, nu există transmigraţie a sufletelor, nu există apariţie a vieţii autonomă, nu există un loc de mijloc între Rai şi Iad, ci viaţa veşnică a oamenilor este bună sau rea, potrivit cu alegerea personală şi cu faptele din timpul vieţii.

Credinţa ortodoxă îşi asumă astfel viaţa Treimii de dinainte de creaţie, creaţia, mântuirea prin Hristos în Biserica Sa, învierea morţilor şi Judecata finală, şi cele două feluri de eternităţi personale: Raiul sau Iadul.

Fiecare lucru afirmat în Biserică de-a lungul timpului şi care a primit girul conştiinţei universale a Bisericii se păstrează în Biserică. La începutul Bisericii viaţa cultică era mult mai simplă iar îmbogăţirea ei treptată a fost rodul evlaviei a mulţi Sfinţi, care s-au manifestat în diferite moduri în Biserică.

Au exista mai multe Sfinte Liturghii în istorie, scrise de Sfinţi Apostoli, de Ierarhi diferiţi, multe stiluri de a picta Sfinte Icoane, veşminte clericale diferite, obiceiuri personalizate după spaţiul unde exista o anume comunitate de credincioşi etc. Însă, dincolo de această diversitate tulburătoare a Bisericii Ortodoxe în istorie a existat întotdeauna o înţelegere unitară a credinţei, a actelor liturgice şi a modului de a fi în Biserică.

Chiar dacă Sfânta Liturghie se făcea pe mormintele Sfinţilor la început, apoi pe Sfântul Antimis şi pe Sfânta Masă, în Biserici spaţioase sau mici, toţi preoţii ortodocşi ştiau şi ştiu că se împărtăşesc cu Sfintele Taine ale Domnului după sfinţirea lor, după invocarea Sfântului Duh peste ele, când acestea sunt sfinţite.

Pregătirile pentru Botez, pentru botezurile multiple, care aveau loc la Paşti sau în alte mari sărbători, erau precedate de catehizări de multe zile şi de exorcizări ale catehumenilor. Când numărul adulţilor care se converteau la Ortodoxie a scăzut, pentru că mai toţi erau creştini şi se botezau din pruncie, s-a renunţat la catehizare, cât şi la exorcizări, şi exorcizările s-au unit cu Botezul iar catehizările au rămas, ca şi astăzi, de domeniul voinţei personale cel mai adesea.

Rolul catehezelor, al iniţierii în credinţa ortodoxă, apare astăzi ca o nevoie stringentă. Cei care înţeleg că trebuie să repete, pentru fiecare generaţie, tezaurul credinţei, se nevoiesc în a catehiza pe credincioşii pe care îi păstoresc. Şi este foarte tulburătoare semnificaţia cuvântului în limba greacă, pentru că, a catehiza înseamnă în esenţă a aşeza în om seminţele credinţei, explicate pe înţelesul său, la puterea sa de înţelegere, ca acestea să poată să rodească însutit.

De multe ori uităm să vorbim simplu. Îmi dau seama de foarte multe ori că omul din faţa mea nu mă înţelege pentru că nu mă cobor la nivelul lui, la cât ştie el, ca să mă poată pricepe. Însă, ca să fac asta, trebuie să ştiu cine este. Dar de unde să aflu eu cine este, dacă nu prea vorbim despre cât ştim sau nu ştim din credinţa ortodoxă?

O comunicare reală, autentică între noi, ne-ar scuti de multele eforturi de a presupune ce e nevoie pentru cei cărora le vorbim. E nevoie să comunicăm esenţial, direct, imediat, repede, pentru ca lucrurile să se schimbe imediat. Barajul non-comunicării într-o epocă a comunicării pare neverosimil. Însă e o realitate catastrofală.

Dorim să ne mântuim în Biserică, dar nu ne comunicăm unii altora nici bucuriile şi nici durerile noastre. Ne pregătim pentru un Rai care este comunicare fiinţială, totală, plenară, în slava lui Dumnezeu dar nu ştim să comunicăm nici cu inima şi nici cu cuvântul pe pământ, aici, unde ne pregătim să mergem la casa noastră din cer.

Mă bucur că părintele Ştefan a scris şi scrie lucruri personalizate despre credinţa noastră şi îl considerăm singurul autor de blog ortodox autentic, original, pe care îl cunoaştem. După 17 ani de viaţă ca pastor anglican, acum, ca preot ortodox şi specialist în Teologia Icoanei, părintele Stephen Freeman este un om cu o experienţă uluitoare, pe care i-o descoperim pe zi ce trece, exprimată atât de modest şi de tandru în fiecare zi.

Exults me that father Stephen wrote and writes the things so that personalized about our faith and consider that he is the most authentic and genuine author of orthodox blog, which now it. After 17 years of life as the anglican priest, now, as orthodox priest and performer in The Theology of the Icon, the Father Stephen Freeman is a man with deep experience, which bare it on what day passes, expressed so modest and of tender in each day.

Pr. Dorin Picioruş