pr-staniloae.jpg

Când ajungem la Sf. Mănăstire Cernica, împreună cu doamna preoteasă, avem două locuri unde ne odihnim: la mormântul Fericitului Dumitru Stăniloae, Părintele nostru şi al Binecuvântatei sale soţii, Maria şi apoi pe băncile, cele două, din faţa Bisericii din cimitir şi undeva în pădure, în pădurea din faţa porţii Mănăstirii, într-un loc unde stăm câteva clipe, cu faţa în sus, pe iarbă, privind cerul.

De la cimitir în pădure e ca şi când ai trece de la liniştea amintirii la moarte şi la rugăciunea în faţa Sfinţilor Cernicăi, la isihia din pădure, la isihia în mijlocul gâzelor şi al mirosului puternic de pământ, iarbă şi copac verde. Uitasem cu totul că astăzi e ziua sa de pomenire, şi colegii de la Război întru Cuvânt mi-au amintit acest lucru prin articolele lor dedicate Teologului prin excelenţă al românilor ortodocşi.

Nu l-am văzut niciodată pe viu pe Fericitul Dumitru dar citirea inimii şi a cărţilor sale, legătura cu el prin rugăciune, m-a făcut ca, în viaţa mea şi a familiei mele el să fie nu doar Părintele Dumitru Stăniloae ci Fericitul nostru Părinte Dumitru Stăniloae, împreună cu Binecuvântata sa prezbiteră Maria. Adică în rugăciunile noastre îi pomenim ca pe nişte Sfinţi, din cauza multiplelor lucruri pe care ni le-au lucrat dumnezeieşte în viaţa noastră.

Nu cred că am vorbit cuiva până acum despre aceste lucruri sau poate am uitat. Însă Fericitul Dumitru a fost cel prin ale cărui rugăciuni, m-a făcut să am aplecare pentru traduceri şi pentru limbi străine. Într-o zi m-am pomenit rugându-mă lui şi am trăit o mare deschidere a minţii, care m-a făcut să simt că pot să citesc adâncurile unui text, nu doar sensul cuvintelor. Acest lucru a fost copleşitor pentru mine, pentru că nici nu îmi dorisem acest lucru şi nici nu credeam că trebuie să îl fac.

Însă, aşa cum multe s-au întâmplat în viaţa mea împotriva voinţei mele, fără să le doresc, şi acesta a venit pe nepusă masă. Însă, pentru că pe fiecare zi am văzut că lucrurile nu sunt de glumă, ci acest har chiar se lucrează întru mine, a început să mă înspăimânte copleşitoarea sarcină pe care o am în faţă.

Dar, primul om care mi-a atras atenţia asupra posterităţii reale a marelui nostru Teolog, a fost un Părinte, pe atunci Ierodiacon, care mi-a spus că anumiţi monahi ai Cernicăi şi anumiţi credincioşi văd în unele momente Îngeri care îi străjuiesc mormântul. Acest lucru mi-a intrat la inimă din primul moment, nu mi s-a părut deloc nefiresc, ţinând cont de imensa sa luciditate sfântă şi adâncime de cuget pe care o emană toate cărţile şi studiile sale teologice.

Deşi nu mă bucură faptul că am spus ce am spus despre cum am început să am apetenţă pentru limbile străine, trebuia să evoc cumva prezenţa sa în viaţa noastră. Însă, când am început să văd în el pe Sfântul Bisericii, lucrurile au luat o turnură spectaculoasă, înmulţindu-se certitudinile sfinţeniei sale în viaţa noastră.

Deşi, la prima vedere, înlănţuirea unor momente discrete, diferite ca timp, nu ar avea, poate, legătură interioară pentru unii, pentru noi, acest puzzle de întâmplări răsfirate a creat o cinstire pe care nu a forţat-o nimeni, ci a crescut, de la sine, din harul lui Dumnezeu.

Am întâlnit apoi alţi oameni care l-au cunoscut direct, care l-au audiat, care i-au fost prieteni sau ucenici. Cei care nu l-au stimat mi-au dat multe alternative ca să mă îndoiesc de sfinţenia lui. Cei care l-au iubit pentru că l-au înţeles şi au crescut din măreţia lui, mi-au dat atâtea motive să cred în sfinţenia lui, încât numărul celor care îmi spun că nu este Sfânt nu ajung să schimbe certitudinea din inima mea.

Acum, cel mai greu de explicat, este prezenţa lui cu noi, în casa noastră, în călătoriile noastre, când slujim sau predicăm, ca şi prezenţa altor Sfinţi care ne sunt atât de prieteni fiinţei noastre, încât cei de lângă noi, din familie sau rude ni se par prea departe.

Cineva care crede în stăfii, vârcolaci, spirite…ar crede că ne întreţinem cu el sau cu ei, cu Sfinţii, ca şi cu nişte spectre care ar umbla prin jurul nostru ca fulgii de nea sau ca puful de păpădie. Alţii, care nu cred în Sfinţi, ar putea să creadă că îmi închipui că ei sunt cu noi, că am nişte păreri, că fabulez despre nişte lumi care nu există şi că îmi place să trăiesc în năluciri. Nu i-aş putea convinge pe niciun dintre ei că spun sau nu spun adevărul.

Însă, aşa cum nu pot să spun: Alo, băiatu, acesta e harul, e ceea ce ne sfinţeşte pe noi!, tot la fel nu pot să spun cum simt prezenţa lor lângă mine deşi nu îi văd sau cum sunt ei cu mine deşi eu sunt un foarte mare păcătos pe lângă slava şi măreţia lor. Ceea ce scriu eu acum pare un non sens şi poate că este un non sens pentru mulţi.

Însă, ceea ce este de neînţeles pentru unii pentru mine e o certitudine care mă ajută, care mă umple de har, care mă umple de bucurie, care mă face să văd transparent, să văd prin lucruri şi mai ales să-mi văd păcatele mele, distanţa enormă între mintea mea plină de patimi şi de înşelări multiple şi … curăţia sfinţeniei lor.

Demersul meu evocator este unul periculos, pentru că ce poate înţelege unul şi se poate întări din ce am spus eu, pentru altul este o sminteală enormă şi pericol de cădere. Însă, de fiecare dată, adevărul experienţei este paradoxal şi experienţa ca atare nu are termeni de comparaţie într-o logică umană, care nu a luat contact direct cu realităţi de acest fel.

Însă, pentru mine ca om care mă iniţiez în Teologie mereu şi ca preot, ca familist şi ca teolog, ca român şi ca om al Bisericii, prezenţa sa în istoria şi viaţa noastră, a Dumnezeiescului Dumitru este o continuă invitaţie la a depozita în tine cât mai mult, cât mai multe, pentru o sinteză personalizată.

Cărţile sale sunt sinteze ale sintezelor personale. Predicile sale sunt elaborări una cu viaţa lui. Comprimarea în sine a unei istorii, unde el a fost mai mare cu trei capete decât istoria în care a trăit, asta înseamnă şi măreţie dar şi o neclintire, o vânjoasă neclintire din viaţa teologică a Ortodoxiei.

Privind în urmă, mi se pare incredibilă viaţa sa istorică, asumarea sa teologică, asumarea neamului din care face parte, echilibrul său suprauman de multe ori, candoarea cuvintelor sale, preluările teologice surprinzătoare, adâncirile sale patristice monumentale, suferinţele sale neînţelese, grijile sale sfinte ca să ne dea o exprimare teologică apriată, corectă, de secol XX, unde?, într-o cenzură iritantă mereu şi debusolantă pentru mulţi.

Să aduci Filocalia într-o limbă modernă cu multe fragilităţi, să faci studii de Teologie Dogmatică de o fineţe şi exactitate dogmatică înspăimântătoare când cugeţi la ea, să te intimizezi cu Sfinţii pe care îi traduci până când trăieşti ca şi ei, să predici, să predai, să slujeşti, să educi, să faci ucenici cu grija şi răspunderea pe care el a făcut-o înseamnă să fii incredibilul acela pentru oameni, unul dintre cei de care lumea nu este vrednică.

Pentru mine personal, Fericitul Dumitru, Părintele nostru, face parte din stirpea de oameni prea rari ai Bisericii, din neamul coloşilor lui Dumnezeu, la care trebuie să te raportezi cu reverenţă maximă. A face Teologie după el, fără să ţii cont de el şi fără să continui munca lui de străluminare a sensurilor teologice ale credinţei ortodoxe înseamnă să lupţi împotriva voii lui Dumnezeu, Care a lucrat într-un mod perplexant în acest om dumnezeiesc.

El, la timpul prezent, este omul, unul dintre oamenii, care mă fac să gândesc cu seriozitate maximă la ceea ce înseamnă a fi Teolog şi Preot, şi înţeleg pe fiecare zi că aceste lucruri sunt înmărmuritoare când încerci să le atingi. Dacă vrei să te joci de-a teologia şi preoţia, o poţi face, pentru că nu ştii cu ce te joci. Dar dacă Dumnezeu îţi picură un gram de frică de Dumnezeu şi de conştiinţă, nu mai ai chef de mândrie câtă veşnicie ai în faţă.

Lucurile serioase, lucrurile făcute cu Dumnezeu şi oamenii care sunt în Dumnezeu, în Acel Dumnezeu care te cutemură prin măreţia slavei şi a iubirii Sale sunt lucruri şi oameni cu care nu trebuie să te joci, pe care nu trebuie să îi contrazici nici în vis.

Cinstirea dată Sfinţilor trebuie înţeleasă nu doar că te închini lor şi le ceri ajutorul sau ai două Icoane în casă cu chipul lor. Nu! E ceva mult mai mult să cinsteşti pe cineva, pe un Sfânt.Cinstirea adusă Sfinţilor este această cutremurare plină de dragoste în faţa măreţiei vieţii lor istorice dar mai ales a simţirii slavei pe care o au ei acum, în cer, stând în faţa lui Dumnezeu.

În viaţa unui Sfânt, îmi amintesc acum, stă scris că acesta a avut vedenia unui Drept al Vechiului Tetament, că a văzut, din voia lui Dumnezeu, în slava lui Dumnezeu, pe unul dintre Drepţii Vechiului Testament, pe unul dintre Sfinţii de care Scriptura spune doar câteva cuvinte, de cineva de până în Sfântul Noe mi se pare.

Şi când l-a văzut Sfântul în viaţă pe Sfântul Vechiului Testament a crezut că a venit tot cerul sau soarele la el şi a simţit că nu poate să facă faţă măreţiei a ceea ce vedea şi credea că o să moară de atâta bucurie. Însă Sfântul din Vechiul Testament i-a vorbit Sfântului încă în viaţă şi i-a spus că nu e Domnul, ci e Sfântul cutare şi că nu trebuie să se teamă, pentru că aşa dă Dumnezeu slava Sa celor care îl iubesc pe El şi fac voia Lui.

Concluzia: dacă un Sfânt a văzut în vedenie pe un al Sfânt şi a crezut că vede tot cerul deopotrivă, ce se va întâmpla când va veni Domnul în slava Sa, împreună cu toţi Sfinţii şi Îngerii Săi sau ce văd Sfinţii în extazele lor, din veşnicia Împărăţie a lui Dumnezeu, încă fiind ei în trup?

E înspăimântător de frumos! E copleşitor cu totul! Posteritatea actuală a Fericitului Dumitru, pentru mine personal, e frumoasă la culme! El e mai viu decât oricând, e mai aproape ca niciodată şi este mai dulce inimii noastre mai presus decât oricât de multe cuvinte sau necuvinte am spune.

Astăzi am ales să spun cuvinte…Puteam să spun şi necuvinte, dar, cu siguranţă, că tăcerea mea nu v-ar fi spus detaliile pe care vi le-am spus. Iar dacă vi le-am spus nu trebuie să mă idealizaţi sau nu am vrut să vă şochez. Ci vi le-am spus ca să îndrăzniţi în credinţa şi dragostea dv. faţă de Domnul, de Maica lui Dumnezeu, de Sfinţi şi Îngeri, pentru ca Ei să vă vorbească în inima şi în viaţa dv.!

Tocmai pentru că vă reţineţi dragostea, cuvintele de dragoste faţă de Dumnezeu şi de Sfinţi, relaţia dv. cu Dumnezeu şi cu Sfinţii este una oficioasă. Dacă vă lăsaţi dragostea să vorbească sau să cânte, dacă vă lăsaţi inima să spună adevărul din conştiinţa dv., atunci inima dv. va fi un paradis unde vă veţi întreţine cu Sfinţii şi cu Îngerii lui Dumnezeu şi unde Împăratului cerului şi al pământului îi place să privească şi să locuiască.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: