Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Eminescu şi idealul feminin

Site memorial Mihai Eminescu

Eminescu este un poet care şi-a pus nădejdea în forţa mântuitoare a iubirii. Deznădejdea care l-a luat în stăpânire, când i s-au ruinat speranţele de împlinire a visului de iubire pe acest pământ şi de întânire a femeii ideale, s-a transformat într-un fluviu de sentimente dureroase, un adevărat tăvălug de suferinţă, de o mare putere spirituală însă, care l-a rupt treptat de fantezie, l-a spălat şi l-a curăţit atât de iluzia iubirii împlinite la modul absolut pe pământ, cât şi de iluzia artei.

În poezia sa, exprimarea acestei deznădejdi a pierderii iubirii, capătă vii tonalităţi de smerenie şi pocăinţă. Versurile au evidente sonorităţi psalmodice, iar retorica şi recuzita termonologică aparţin fără de niciun dubiu palierului omiletic şi filocalic ortodox.

Rugăciunile ortodoxe, ca şi omiliile bizantine şi cărţile de cult ale Bisericii au fost, chiar şi într-un mod paradoxal, modele pentru primii poeţi români, şi mă refer inclusiv la cei denumiţi neo-anacreontici – mai pe larg vom discuta altădată.

Ecourile ortodoxe şi filocalic-isihaste nu sunt necunoscute sau străine, cu atât mai mult, de poezia lui Eminescu, mai ales când acesta ajunge la tensiuni interioare aproape insuportabile şi lasă ca durerea lui să curgă fulminat în versuri. Astfel de versuri au un temperament ortodox al sufletului deznădăjduit de lume şi de nimicnicia omenească foarte bine conturat şi care nu poate fi confundat cu pesimismul şi mizantropia schopenhaueriane, întrucât pecetea ortodoxă este simplu de recunoscut atât în plan spiritual-afectiv, cât şi în planul stilistic şi imagistico-muzical al poemelor.

Îmi amintesc că la o conferinţă despre Eminescu, la Palatul Patriarhal, acum câţiva ani, Fericitul Constantin Galeriu reamintea afirmația lui Călinescu, anume că Eminescu nu iubea atât femeia, cât mai degrabă iubea iubirea.

Idealul său de femeie era o icoană de femeie, o icoană de lumină (Singurătate), femeie între stele şi stea între femei (Din valurile vremii…), care să se apropie cât mai mult, prin bunătate şi frumuseţe interioară, de arhetipul fminin, pe care Dumnezeu l-a arătat în Preacurata Sa Maică. El a aşteptat să întâlnească în viaţă femeia pe care mie / Dumnezeu Sântul o-a destinat (Din lyra spartă…).

În schimb, a cunoscut că: Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială (Scrisoarea II). Neaflarea acestui ideal în lume l-a făcut profund nefericit, a declanşat în el, cum spuneam, o revărsare sentimentală zdrobitoare, care are în versuri inconfundabile tonalităţi psalmodice şi religioase.

În momentele de rememorare postumă (a clipelor în care a iubit şi era iubit), iubita este chemată să răsară din valurile vremii, de unde a fost înghiţită de marea acestei lumi viclene şi înşelătoare: Din valurile vremii, iubita mea, răsai… // Cum oare din noianul de neguri să te rump, / Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump… (Din valurile vremii…).

În Sonete există numeroase aluzii la textele fundamentale ale Ortodoxiei. Un Sonet începe astfel cu următoarele versuri: Când însuşi glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii. Şi continuă: Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? / Din neguri reci plutind te vei desface?

Chemarea iubitei din neguri şi din valuri seamănă foarte mult cu o implorare a scoaterii ei din Iad. Căci atunci când mori în inima cuiva care te iubeşte cu adevărat, nu mai ai loc decât în Iad. Într-o variantă a poemului Din valurile vremii, poetul îşi arată dorinţa de a o mântui: O, nu fugi, iubito, plutind astfel înnot / Răpită de nimicul vieţii şi de tot / Ca frunzele când toamna, pe lume-şi mână vântu-i… / Din valurile vremii mă lasă să te mântui. (Cf. M. Eminescu, Opere, III, ed. critică de Perpessicius, Ed. Fundaţia Regele MihaiI, Bucureşti, 1944, p. 220).

Referinţa din sonet la glasul gândurilor care tace, la tăcerea gândurilor sau a minţii, nu ne poate conduce decât la o singură concluzie: poetul cunoştea textele isihaste şi filocalice, însă nu ştiu dacă se şi ruga cu rugăciunea inimii. Ceea ce nu e imposibil. Deşi folosite într-un context care nu e religios, asemenea aluzii ne certifică influenţa covârşitoare pe care au avut-o asupra lui scrierile ortodoxe, şi care iese la suprafaţă din sufletul lui, în momentele de maximă tensiune, de mare încordare spirituală.

Imaginea angelică a iubitei confirmă şi ea un recurs la Ortodoxie, la felul în care este percepută femeia în Biserica noastră, la cum trebuie să fie desăvârşirea ei: femeia curată şi sfântă, urmând modelul Maicii Domnului şi al Sfintelor. De aceea, ea este purtătoare de pace şi aducătoare de linişte în suflet: Puterea nopţii blând însenina-vei / Cu ochii mari şi purtători de pace? / Răsai din umbra vremilor încoace, / Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii ! Iar într-un alt Sonet: Tu nici nu ştii a ta apropiere / Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, / Ca răsărirea stelei în tăcere.

Imaginea femeii-stea apare şi în Luceafărul: O, vin’, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele.

Iubirea este visul de lumină (Atât de fragedă), momentul întâlnirii e ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm (Sonetul „Sunt ani la mijloc….”), iar poetul speră cu disperare că iubirea îi va sfinţi pe amândoi: Ş-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi Verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană – / Unde te duci? Când o să vii ? (Atât de fragedă…)

Imaginea iubirii sfinţite prin statornicie apare în mai multe locuri în creaţia sa, ca de exemplu în poemul Pe lângă plopii fără soţ : Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.

Regretul sfâşietor al lui Eminescu este Că nu mai vrei să te arăţi / Lumină de-ndeparte, / Cu ochii tăi întunecaţi / Renăscători din moarte! (…) // Prea mult un înger mi-ai părut / Şi prea puţin femeie, / Ca fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie. (…) // Şi poate nici nu este loc / Pe-o lume de mizerii / Pentr-un atât de sfânt noroc / Străbătător durerii! (S-a dus amorul…).

Suferinţa poetului era cu atât mai insuportabilă, cu cât simţea în conştiinţa şi în inima sa că iubirea e veşnică, că nu este un sentiment perisabil, că ea nu se poate stinge, aşa după cum şi persoana iubită este destinată veşniciei. Gândul extincţiei însemna o profundă măcinare şi erodare interioară, întrucât era un non-sens pentru el.

Semnificative sunt versurile poemului Când amintirile…, din care răzbate logica imbatabilă a poetului: dacă universul (creat de Dumnezeu din iubire) rămâne mereu acelaşi, plin de aceeaşi splendoare, de ce nu poate să rămână şi minunea iubirii nealterată? Cum ar putea cosmosul să fie mai „neperisabil” decât iubirea, când din iubire a fost creat? Răspunsul nu poate fi decât acela că lipsa iubirii e o aberaţie, o lipsă de sens, o nebunie care nu poate fi acceptată de un om cu mintea întreagă.

Poetul dorea ca şi iubirea sa să fi fost la fel de statornică şi de neclintită, ca şi frumuseţea şi neclintirea cosmică, pe care o contempla întotdeauna: Deasupra casei tale ies / Şi azi aceleaşi stele, / Ce-au luminat atât de des / Înduioşării mele. // Putut-au oare atâta dor / În nopate să se stângă, / Când valurile de izvor / N-au încetat să plângă, // Când luna trece prin stejari / Urmând mereu în cale-şi, / Când ochii tăi, tot încă mari, / Se uită dulci şi galeşi?

Eminescu insistă destul de mult, după cum s-a putut observa şi din exemplele noastre, pe imaginea şi conceptul de răsărire şi de renaştere a iubitei din neguri şi din valuri . Aceşti termeni sunt foarte familiari oricărei conştiinţe ortodoxe, în faţa căreia ei denumesc „întreitele valuri” ale patimilor care năvălesc peste oameni şi „marea ce amară” a vieţii acesteia şi a lumii care trăieşte în păcate. În timp ce noianul de neguri are şi el o semnificaţie similară, find o referire la scufundarea „ei” în adâncul uitării şi al piericiunii, care este Iadul şi în care poetul nu suportă să o ştie.

Verbele a răsări şi a renaşte au conotaţii anastasice, redemptorii, cu atât mai mult cu cât sunt aşezate în acelaşi context cu marea învolburată şi aspră (Mai am un singur dor) a lumii acesteia şi cu noianul de neguri din care trebuie să iasă, să se înalţe, înviind, iubita sa: Din noaptea vecinicei uitări / În care toate curg, /A vieţii noastre desmierdări / Şi raze din amurg, // De unde nu mai străbătu /Nimic din ce-au apus – / Aş vrea odată-n viaţă tu / Să te înalţi în sus. (Din noaptea)

Iubirea este cea care vrea să îl învieze, să-l renască, înălţându-l din mormânt şi din Iad pe cel iubit, să-l ridice deasupra neputinţelor şi a defectelor proprii, să-l aşeze în lumina care desăvârşeşte, în icoana Împărăţiei Cerurilor, unde nu mai poate fi atins de durere sau de stricăciune.

Eminescu ajunge în cele din urmă la constatarea experiată a faptului că persoana umană este o realitate veşnică, care devine veşnică prin naşterea sa în această lume, şi că iubirea se perpetuează dincolo de prezenţa ei şi de contactul fizic, iar îndepărtarea şi înstrăinarea de fiinţa iubită provoacă o suferinţă cruntă, o durere insuportabilă: icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e. // Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă. (La steaua)

Simbolistica ortodoxă, pe temeiuri evanghelice, care aseamănă pe Sfinţi cu stelele, pentru că ei sunt aştrii care luminează în Împărăţia cea de sus, este şi temeiul şi motivaţia pentru care Eminescu foloseşte verbul a răsări cu conotaţii pascale, precum şi comparaţii iconografice şi iluminatorii / fotianice. O dovadă în plus este şi poemul-rugăciune către Preacurata Stăpână, Răsai asupra mea… :

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odonioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Eminescu nu crede, prin urmare, în puterea gestului orfic sau dantesc de a te coborî tu, om simplu, în Iad, ci crede ortodox în puterea rugăciunii şi a iubirii care imploră pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică, să dăruiască mântuirea, înălţarea din adâncul Iadului.

Concluzia este că Eminescu a utilizat poetic de mărturia dogmatică a Bisericii Ortodoxe, ilustrând prin viaţa şi experienţa sa, adevărurile pe care învăţătura ortodoxă le propovăduieşte despre fiinţa umană şi rostul ei în lume.

Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

Dă un leu pentru byte-ul tau… de Ortodoxie!

Next

Dumnezeu ne loveşte… prin minuni

3 Comments

  1. Mulțumim foarte mult, prietene!

    Ne-ai făcut o mare surpriză astăzi prin acest dar de suflet!

    Am downloadat pachetul…și ne bucurăm pentru el.

    Faci o treabă excelentă pe Patrologia…și îți mulțumim frumos!

  2. Aceasta tema este pur si simplu fara pereche, este foarte interesantă pentru mine.

    Bravo!!!

    Vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén