Despre monstruozitate şi dorul de Dumnezeu

Monstrii cu fata umana apar cand oamenii vor sa isi construiasca fata umana. Doar umana. Lipsiti de transcendenta si de dorinta inaltarii lor pe verticala, oamenii se cantaresc numai in raport cu societatea in care traiesc, cu oamenii din jurul lor care ii apreciaza si care sunt unica lor oglinda.

Oglinda dumnezeiasca nu are importanta pentru ei sau are o importanta mai mica. Omul lipsit de dor pentru Dumnezeu este o cumplita infirmitate ontologica, un chin in miscare, pentru el si petru cei din jurul sau. Lipsa de dor ne face demoni.

Cand nu dorim ceea ce ne intrece neputinta omeneasca, cand nu ne intr-aripam spre Dumnezeu, atunci dorim nimicul, nefiinta, putreziciunea celor care pier. Semanam cu demonii si devenim ca ei, mancatori de pamant. Iubirea de sine ne face monstri. Traim in lume si nu iubim pe nimeni, suntem intr-o singuratate care urla in jurul nostru si din noi insine.

Numai Dumnezeu poate sa umple aceasta singuratate, prin pocainta noastra, numai el ne poate vindeca ranile cumplite, plagine infioratoare ale sufletului nostru. De multe ori vedem trupuri schilodite sau desfigurate de boli care ne ingrozesc, dar daca am putea sa ne vedem sufletele, in loc de trupurile cele sanatoase, noi care traim pe pamant, cred ca am vedea o grozavenie misunand pe strazi, numai resturi de oameni umpland orasele, ca dupa un cumplit razboi nuclear din care nimeni n-a mai ramas cu nici un madular intreg. Si doar cativa Sfinti ai lui Dumnezeu, singurii intregi si stralucind de frumusete…

Drd. Piciorus Gianina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.