Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cum se naşte râsul? [I]

http://www.gruporizont.ro/IMAGES/Mustar%20borcan1.JPG

Muştar dulce, potrivit zicerii: Citeşte şi să nu-ţi sară muştarul!

„Se naşte în…grabă. După ce faci vreo 3 doctorate la Oxford râsul se naşte în grabă…şi apoi trebuie să te hiperspecializezi ca să îl destăinui”, zise Grămadă. Dar cum poţi să îl ei în consideraţie pe Grămadă, pe acest naşparlian zis-Grămadă, când el nu ştie cum arată uşa la Oxford? Poate că a văzut-o la televizor şi a zis că e un fel de uşa misterelor, pe unde intri om şi eşti nevăstuică.

Râsul, domnilor şi doamnelor, ca un neprevăzut…nu este animal! Râsul este inteligent sau nu e. Râsul neinteligent, bocciu este un fel de cules căpşuni în Spania. Râsul de România nu e ca râsul de Oxford, asta e sigur. Râsul de Oxford e îngâmfat şi perfid. Râsul de România este şăgalnic, ca şăgalnicul Pepelea. Râsul de România îţi mai dă o pită, te mai pune la masă, îţi dă un loc de muncă…Pe când râsul de Oxford te crede prost, pe tine, care râzi de fraieri.

Când vii în râsul de România parcă vii acasă. Când pleci să cauţi râs de România în America atunci eşti urmărit rasial, în Italia ţi se jupoaie carnea de pe tine, în Spania te apleci de atâţia căpşuni iar în Germania le miroşi tricourile aruncate pe stradă ca să vezi cum mai miroase detergentul.

Că se gândea Guşter, fratele lui Grămadă: De ce, vere, nu avem bloguri mai bune? Şi eu cred că din lipsă de apetenţă. Se gândeşte omu: Băi, mâncaţi-aş…Dacă eu scriu mai bine astăzi, trebuie să scriu şi mâine, nu?! Da pă mine nu mă duce, frati-miu, capu!…Şi, dacă nu mă duce, trebuie să mai scriu mai rar, să mai pun poze, d-alea, d-alealalte…

Imprecisele dileme ale punerii în pagină! Mai faci o şcoală ca să dea bine la CV, te umbli numai cu ăia care ştii că o -ţi dea, nu?, te faci că nu vezi când cei care nu văd te văd, pari mai mitocan, te dai de guler, de bolovan…vorba proverbului…până treci pârleazul. Că pârleazul, odată trecut, te face să nu mai vezi că diploma are ochiuri, că eficienţa muncii e în stagnare, că degeaba ai ecuson că îţi trebuie baston, nu de alta, ci să îţi oblojeşti…intelectualismele.

Borcan, fiul lui Gogu Afumatu, are întotdeauna probleme cu intelectualii…Pe el îl enervează ăia pedanţii/perdanţii, care se dau mari, vere, că ştiu, că dreg, dar sunt …muci. / Cum, mă muci? Şi te priveşte cu ochi amărui, afumaţi, ca tacsu şi îţi spune: Bă, eşti prost de nota 10. Pă tu nu vezi mă că ăştia decât se dilesc în cuvinte şi cam asta e tot. Ce dileala asta în cuvinte ne aduce nouă prosperitate? Prosperitatea o aduce domn Băsescu, că de aia e preşedinte…nu?

Borcan e dement rău cu politica. Îl elogiază pe preşedintele Băsescu şi în culcare şi în sculare. Dar Gogoşica, nevastă-sa, îl cam drăcuie de îi merg fulgii pe preşedinte, că aşa e ea, mai simandicoasă. Şi este interesant să vezi că Borcan vorbeşte de rău pe intelectuali şi se dă cu ăia ca el, adică mai din popor, dar Gogoşica, care e educatoare, se dă cu elitiştii, că de, elita e ca plita: încălzeşte România până-i crapă pălăria.

Râsul ofticat… e un râs nociv, resentimentar, domnilor şi doamnelor. Râsul treaz este ghilotinant: te străpunge la inimă. Râsul insipid e grobian. Râsul bun, da, râsul bun este cel de bonne disposition, de bonne tonalité. Adică nici cu tonalităţi joase ca Ohanesian dar nici cu altitudini ameţitoare ca Pavarotti. Râsul care nu se naşte din borcan, nici din clămpări, nici din şuşanele, ci din…tăioase deazaprobări ale unor nefaste lucruri este râsul de…reculegere.

Dar de ce reculegere?! Căci, câteodată, te bagi în atâtea culegeri de informaţii şi nu mai ştii care sunt antagonicii şi care sunt amiabilii. Câteodată, ai surpriza de a ţi se fi râs de oftică în nas tocmai pentru că râsul, care nu cuvântă, e mai uşor ca dispoziţia de a executa în cuvinte pe adversar. Căci, chiar aşa, de ce ai nevoie de râs dacă ai nevoie doar de cuvinte examinatoare sau dezaprobatoare şi nu de săltări din umeri?

Da, vasăzică, care este iepuraşul şi care este…hipopotamul care sare…topoganul? / Nu aţi găsit altă rimă, da… cunoaştem./Noi cunoaştem tot: ce ai supt de la măta, ce nu ai supt, de câte ori, cu cine te întâlneşti, cât de des, ce bagi pe gură, ce scoţi pe aceeaşi parte…Înţelegi?! / Noi ştim tot…/

Înălţările din umeri au dat naştere…umeraşelor. Sunt umeri cu umeraşe şi coloane fără umeraşe. Cele fără umeraşe se numesc papagali, în termen latinofon. Cei cu fără coloană se numesc hipopotami. De ce, hipopotami?! Pentru că hipopotamii merg pe sub apă, că aia înseamnă hipopotam: ăla care merge sub apă, care e mare şi merge pe sub apă, reţineţi!, pe sub apă…şi te pomeneşti cu el peste celălalt mal, ca un castravete cu 100% apă, cotiledonat, uscat de emoţie, adică…candidat.

Şi la ce candidează mon chery? La foncţie…Care foncţie? La cumul de foncţii…Păi ce, banca ţiriac îţi dă cumul de foncţii împreună cu asigurare ante-factum?

Fatalmente, eminamente, excrescente, amicul Borcan, că mi-e amic chiar dacă zice de rău pe intelectuali, îmi spune, fără dadaism în voce, că într-o bună dimineaţă a avut un vis …ameţitor. Se făcea că nu mai există hipopotami şi nici servilismul adiacent, ci oamenii aveau bunul simţ la ei. Bunul simţ, ca un fel de prăjitură, un fel de suflé, aromea întreaga zonă dimprejur…şi se împlinea codul din Zambaccian.

Adică, literă cu literă,

codul se împlinea,

devenea metaforă,

striga şi corbul englez,

croncănea,

Oxfordul se discredita,

preşedintele ţării nu mai ridiculiza,

presa nu mai miorlăia,

ci pe Bădica Traian îl aştepta…

Ce faci, mă, ai plecat cu sorcova?! Te-ai dilimandit?!! Cu tine nu e de vorbit, fratele meu de culoare neidentificată! Tu o ţii pe a ta, aşa, într-o ureche. Aceasta a fost vocea din off a lui Duzină. Duzină nu vrea să te lase să respiri. El îţi aminteşte de ce ţ-e ţie mai rău şi mai rău. El îţi aminteşte că eşti nesimţit rău, că eşti un şarlatan, că eşti un fofilant persiflant…

În faţa gurii lumii, domnilor şi doamnelor, nu e bine să te aperi. Trebuie să laşi gura lumii să te spurce, pentru că, dacă nu te dai la gura lumii, tot ea se amurezează de tine şi te iartă. Căci farsorii, ca şi câinii vagabonţi, sunt iertaţi pentru că prea sunt de oaie.

Aha! Zile domnu, Geo! Zile, domnu Geo!… Sinucidere curată libertatea de a zice despre râs…lucruri de plâns. Că dacă eu ridic ştacheta, vorba bloggărului, nu mai e comăntarii.

– Că ce vrei, frate , să comenteze omu la tine?!… Că tu scrii numai despre ce îţi zboară ţie prin creieri. Nu scrii şi tu despre d-astea omeneşti, nu te răfuieşti, nu îţi dai în petec ca noi, ăştialalţii…

-Da, fratele meu Borcan, tu cum ai face tată?!

– Păi eu aş fi cu picioarele în treişepe luntre, moşule…Că se schimbă guvernul şi e mangleală, frate, dacă nu o dai la întors. Ce, te crezi dreptu lu peşte? Ce, te crezi mai dăştăpt decât noi? Că noi putem să îţi punem beţe în roate cum vrem noi, ştiai?! Vrei să te dăm în judecată, mâine, la prima oră, că pe mine Borcan, m-am simţit lezat în demnitatea me de om de către tine?!!!!!

-Băi, frate Borcan, ţie îţi sar damblalele din mers, mă?! Cine te-a instigat la enervare pe tine, mă?! Bă, eu sunt frate cu tine, tu eşti fratele meu, am mâncat împreună, am jucat fotbal…am trăit o viaţă de om, o viaţă, bă!

-Păi aşa, mă, acu vii de-acasă. Nu mai mă lua pe mine cu intelectualisme d-astea că eu fac spume când le aud. Mie îmi place vorba-vorbă. Că eu d-aia îi înjur toată ziua pe ăştia care se dau că Oxford, că doctorate, că vorba vine…Eu nu sunt frustrat, mă, auzi?! Eu sunt om ca toţi oamenii şi nu vreau să fiu persiflat/perspirat de către toţi moftangiii.

Între trivialitate şi bonomitate lucrurile nu sunt apropiate. După cum nici între prăvălie şi supermarket nu există apropiere ci doar…depărtare. Şi, ca-n cântec: depărtare, depărtare, rău mă chinuieşti… nu poţi să ceri să-ţi cânt ridică-mă la cer, dacă nu e rating. Că dacă nu e rating, degeaba eşti pe net şi degeaba eşti de la Oxford sau de la Adamclisi, că tot nu poţi să cânţi: Te iubesc la disperare!

Asta cu disperarea truismului trebuia să fie în alt articol, dar a scăpat acum, printre drevele frazelor. E cert, că mitocănia intelectualistă e mult mai abjectă ca cea post-comunistă. Că nu vrei să zici nu ştiu, nu pot, nu e de mine, ci tu te dai de prezent şi acolo unde nu îţi merge oala. Dar, de ce să nu îţi meargă oala, dacă nu îţi vine boala?

Dar, despre expresii de acest gen, în partea… a doua…

Semnat: Prietenul lui Borcan.

Did you like this? Share it:

Previous

Despre un nou început şi…experienţa morţilor succesive

Next

Ce sunt celulele stem? Care sunt bolile ce se pot trata cu ajutorul lor?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén