Despre cei care cunosc faldurile vieţii

Sfinţii Împăraţi şi Întocmai cu Sfinţii Apostoli, Constantin şi mama sa Elena

Ne plac oamenii care ştiu să ne facă o pictură a vieţii foarte vastă, foarte cuprinzătoare, care ştiu să pătrundă în toate colţurile şi cotloanele realităţii. Oamenii care, fără a fi vagabonzi ai străzilor, intră cu autoritatea luminii din inima şi mintea lor, în locurile cele mai întunecoase şi mai abjecte ale realităţii fizice şi psihice. Chiar şi acolo unde pasul multora nu bate sau unde amintirea nu îndrăzneşte să mai calce, pentru că se umple de durere.

Ne plac oamenii care ştiu să ne vorbească din adâncul durerilor despre adâncul durerilor. Sau, de pe piscul virtuţilor despre piscul virtuţilor. Să ne vorbească despre Everest cei care l-au mirosit şi despre Polul Nord cei care i-au experiat briza glacială.

Ne plac experienţele extreme, fericirile şi durerile extreme, dar povestite de către cei care le-au trăit, iar nouă, ortodocşilor, ne plac cei care nu doar le-au trăit, dar care au şi tras concluziile cele mai sfinte şi mai dumnezeieşti din ele.

De aceea, oamenii care pătrund în toate cotloanele vieţii, de la cele mai sfinte până la cele mai pestilenţiale şi care ies cu pantofii curaţi şi cu minte întreagă, sunt cu atât mai căutaţi şi mai preţioşi, cu cât sunt foarte rari.

Iar aceştia, care vorbesc despre umbrele şi luminile inimii, mai incitant decât dacă ar vorbi un savant despre umbrele şi luminile soarelui sau ale lunii, aceştia ştiu să iasă în faţă din cuvinte, oricum ar vorbi.

Ei pot fi sofisticaţi sau pot fi simpli în cuvânt, dar adevărul lor iese la lumină, mai presus decât nuanţele lingvistice sau decât paleativele culturale.

Filosofia şi cultura pretind că diagnostichează experienţa umană general valabilă, că ştiu să coboare în subteranele suferinţei şi ale psihologiei umane. Însă rezultatul investigaţiilor lor nu atinge esenţialul suferinţei şi al bucuriei umane, ci doar elemente tangenţiale, care rămân să îngheţe în construcţii de cleştar, rezervate elitelor, rezervate celor care se autopropun demnitari ai artei, filosofiei şi culturii, dar sunt, în fapt, doar posesorii unor urme congelate de viaţă.

Singurii care pot şi au rămas să experieze adâncul fericirii şi al nefericirii umane şi care pot desfăşura cortina nesfârşită a vieţii, sunt oamenii Bisericii. Ai Bisericii Ortodoxe. Aceeaşi. Cea din totdeauna.

Psa. Gianina.

*

Mergeţi la articolul despre celulele stem şi la update-ul de pe Creştin ortodox ro din WordPress RO