Despre cei care cunosc faldurile vieţii
Sfinţii Împăraţi şi Întocmai cu Sfinţii Apostoli, Constantin şi mama sa Elena
Ne plac oamenii care ştiu să ne facă o pictură a vieţii foarte vastă, foarte cuprinzătoare, care ştiu să pătrundă în toate colţurile şi cotloanele realităţii. Oamenii care, fără a fi vagabonzi ai străzilor, intră cu autoritatea luminii din inima şi mintea lor, în locurile cele mai întunecoase şi mai abjecte ale realităţii fizice şi psihice. Chiar şi acolo unde pasul multora nu bate sau unde amintirea nu îndrăzneşte să mai calce, pentru că se umple de durere.
Ne plac oamenii care ştiu să ne vorbească din adâncul durerilor despre adâncul durerilor. Sau, de pe piscul virtuţilor despre piscul virtuţilor. Să ne vorbească despre Everest cei care l-au mirosit şi despre Polul Nord cei care i-au experiat briza glacială.
Ne plac experienţele extreme, fericirile şi durerile extreme, dar povestite de către cei care le-au trăit, iar nouă, ortodocşilor, ne plac cei care nu doar le-au trăit, dar care au şi tras concluziile cele mai sfinte şi mai dumnezeieşti din ele.
De aceea, oamenii care pătrund în toate cotloanele vieţii, de la cele mai sfinte până la cele mai pestilenţiale şi care ies cu pantofii curaţi şi cu minte întreagă, sunt cu atât mai căutaţi şi mai preţioşi, cu cât sunt foarte rari.
Iar aceştia, care vorbesc despre umbrele şi luminile inimii, mai incitant decât dacă ar vorbi un savant despre umbrele şi luminile soarelui sau ale lunii, aceştia ştiu să iasă în faţă din cuvinte, oricum ar vorbi.
Ei pot fi sofisticaţi sau pot fi simpli în cuvânt, dar adevărul lor iese la lumină, mai presus decât nuanţele lingvistice sau decât paleativele culturale.
Filosofia şi cultura pretind că diagnostichează experienţa umană general valabilă, că ştiu să coboare în subteranele suferinţei şi ale psihologiei umane. Însă rezultatul investigaţiilor lor nu atinge esenţialul suferinţei şi al bucuriei umane, ci doar elemente tangenţiale, care rămân să îngheţe în construcţii de cleştar, rezervate elitelor, rezervate celor care se autopropun demnitari ai artei, filosofiei şi culturii, dar sunt, în fapt, doar posesorii unor urme congelate de viaţă.
Singurii care pot şi au rămas să experieze adâncul fericirii şi al nefericirii umane şi care pot desfăşura cortina nesfârşită a vieţii, sunt oamenii Bisericii. Ai Bisericii Ortodoxe. Aceeaşi. Cea din totdeauna.
Psa. Gianina.
*
Mergeţi la articolul despre celulele stem şi la update-ul de pe Creştin ortodox ro din WordPress RO
„Filosofia şi cultura pretind că diagnostichează experienţa umană general valabilă”. Nu ştiu despre filosofi cât de bine fac acest diagnostic, filosofia însă, prin definiţie, chiar asta e: „Formă a conştiinţei sociale, constituind un sistem coerent de noţiuni şi idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală despre lume şi viaţă”.
O altă mică observaţie. Biserica, de orice fel ar fi ea, creştină sau nu, dialectică sau metafizică, este întâi de toate un sistem filosofic, bazată pe un sistem doctrinar (DOCTRÍNĂ, doctrine, s.f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios etc.)
Aş mai face un foarte mic comentariu însoţit de parfum aparte al cuvintelor. Cuvântul diagnostic conţine în el particula „gnostic”, adică adept al unui curent filozofic-religios, apărut undeva prin secolul al II-lea, care caută să îmbine teologia creştină cu filozofia elenistică greacă şi cu unele religii orientale, susţinând posibilitatea unei cunoaşteri mistice. „Dia” vine din latină, via greacă, şi înseamnă „prin intermediul”. Deja dia-gnostic începe să aibă un sens ceva mai profund.
Iubesc Oamenii dar şi oamenii. Sunt Ortodox şi îmi iubesc aproapele. Sau îmi iubesc aproapele şi sunt Ortodox… nici nu mai ştiu.