Nu te uita înapoi!

Noi nu ne mai vedem prea bine trecutul. Poţi să spui ce vrei pe marginea unei clipe, dar trecutul nu îl poţi şti ca-n palmă. Şi poate că e bine, într-un fel, să fie aşa. E bine câteodată să nu îţi mai aminteşti, pentru ca să nu te mai poţi teme de el. Dacă ţi-e frică de trecut, ai obsesii.

Memoria noastră, felul în care ne amintim trecutul, nu este acelaşi lucru cu trecutul însuşi. Memoria este mai puţin sau mai mult decât evenimentul întâmplat. Ea poate să fie opacă sau poate să fie împlinită de înţelepţiri ulterioare.

Alteori trecutul vrea să te ţină în loc sau să te facă să îl adori, mai mult decât se cuvine, astfel încât să ignori prezentul.

Însă ceea ce harul actualizează în noi nu e memoria noastră naturală, nu e doar atât, ci e mai presus de puterea ei.

Sufletul nostru nu mai este cel de acum 5 ani sau de acum 2 zile, nici cel ce era cu o clipă în urmă, şi nici nu îşi poate da seama cum mai era pe atunci. Noi suntem pe fiecare zi şi pe fiecare clipă alţii. Gândim altfel şi simţim altfel. Ne schimbăm foarte repede, ne smerim sau ne împietrim.

Trecutul nostru e o permanentă convertire la prezent. El devine ce am devenit noi. De aceea nu prea avem trecut, pentru că timpul fiinţei este prezentul veşnic.

Psa. Gianina Picioruş

Despre singurătate

singur

Singurătatea e un frig care ne pătrunde adânc în oase. Când e tânăr, omul caută companii şi tovărăşii multiple. La bătrâneţe însă, se vede fără să vrea strâns cu uşa vieţii, se simte constrâns să rămână singur cu conştiinţa sa, de gândul morţii apropiate.

Sărăcia, boala şi singurătatea sunt lucrurile de care ne temem cel mai tare. De multe ori se premerg una pe alta sau vin împreună. Ele ne amintesc cine suntem, ce suntem, cât suntem, în caz că am uitat.

Însă singurătatea veşnică ne-o hotărâm singuri, de aici, în funcţie de cât de mult dorim să fim cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi de cât dor de oameni avem.

Suntem singuri şi atunci când nu ne vedem păcatele care ne fac singuri. Iubirea care ne dez-însingurează nu e un sentiment omenesc, ci e un dar de la Dumnezeu. El se dăruieşte celor care iubesc, pe măsură ce sporesc în dragoste.

Omul care suferă împreună cu alţii nu este singur, însă cel care se iubeşte numai pe sine este foarte singur, chiar dacă are mulţi prieteni. Cei ce pot să sufere pentru păcatele lor şi pentru alţii nici nu ştiu cât sunt de fericiţi, cât sunt de dăruiţi de Dumnezeu, în timp ce aceia care sunt fericiţi în egoismul lor, nici nu ştiu cât sunt de nefericiţi.

Psa. Gianina

Di-simularea opiniei

The image “http://www.artline.ro/admin/_files/newsannounce/monet_Camille_Monet_la_fereastra.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Claude Monet: „Camille Monet la fereastră”

Un om fără Dumnezeu e un om egoist. Aşa cred. Am întâlnit multe persoane care pretindeau că ele nu cred în Dumnezeu, dar au o morală superioară. Însă mi se pare un paradox, un non-sens, să afirmi o concepţie evoluţionistă, amalgamată cu sinteze filosofice fistichii şi în acelaşi timp să susţii că ai o morală puternică, temeinic argumentată. Descinderea din copaci şi morala socială mi se par ireconciliabile.

Dar important în zilele noastre este nu ce spui, ci pe ce pari că te bazezi. Eşti un om „bazat”, adică ai fundamente intelectuale sau contabile, adică, care contează, în ochii altora. A devenit caracteristic şi societăţii româneşti obiceiul de a te prezenta evaziv, de a-ţi realiza un autoportret impresionist, evanescent, care să arunce în ochii celorlalţi petele de culoare ale personalităţii care vrei să fii.

Ba chiar încercăm să ne prezentăm ca obicte de muzeu, ca obiecte de artă, din care însă nu se poate extrage decât o impresie edulcorată. Faptul că vrem să devenim mai puţin oameni şi mai mult artefacte, obiecte într-un muzeu în aer liber al civilizaţiei postmoderne, vine din iluzia că putem ignora veşnicia, Judecata, că putem uita să fim oameni.

Accesul la civilizaţie şi la cultură e liber. Asta nu înseamnă că oricine aglomerează un cumul de informaţii sau de cutume pseudo-civilizatorii este şi un om care a integrat deplin şi armonic în personalitatea sa toate datele culturale. În lumea noastră hiper-civilizată şi hiper-tehnologizată, fenomenul acesta al abuzului de semidoctism, al paradei impresioniste de intelectualism facil, este o realitate care merită circumstanţe agravante, nu atenuante.

În mod trist, extrem de trist, mulţi au înţeles că s-a dat liber la informaţie, fără restricţii şi fără rezerve, că îşi pot procura diverse date fără prea mari eforturi şi că li se cuvin. Însă nu au înţeles că ele, informaţiile, trebuie tratate ca nişte medicamente ale neştiinţei noastre, nu ca jucării la îndemână, că ele sunt calorii spirituale care nu sunt destinate să ne prefacă în oameni cu CV-uri obeze sau cu mândrie supraponderală, ori cu obrazul gros.

Odată deveniţi obezi informaţional, burduşiţi cu informaţii nemestecate, ni se pare că putem pretinde că suntem oricine vrem, dacă aruncăm în aer câteva cuvinte alambicate, vreo câteva enunţuri filosofico-criptice, în care ermetismul ţine mai mult de lipsa unei logici interioare decât de prea multa profunzime.

Din nefericire, generaţiile tinere încep să se obişnuiască din ce în ce mai mult cu această mentalitate nesăţioasă, care tratează informaţiile foarte la îndemână, mai ales cele electronice, drept hamburgheri şi apoi se cred îndreptăţiţi la opinie, pentru că ştiu. Ei ştiu, cunosc. De pe undeva de pe internet, cel mai adesea, poate şi de prin cărţi. Dar nu au trăit, nu au experiat, nu au înţeles lucrurile în adâncul lor. Aceste argumente par însă derizorii pentru oamenii secularizaţi, periferizaţi psihic şi spiritual, care nici nu mai simt şi nu mai cred că au un adânc.

Tocmai de aceea apelul la dezbatere şi la confruntarea de idei şi de argumente în mediile publice sună adeseori pedant, prea pretenţios pentru ceea ce se întâmplă de fapt, pentru că ceea ce se confruntă sunt orgoliile şi spălarea de aparenţe. Se practică amestecul de disertaţii, sincretismele cele mai deşucheate, religioase, filosofice, morale sau politice. Glasul adevăratei raţiuni sau al bunului simţ este repede astupat de o retorică ce bate monedă pe discrepanţa logică, în loc să se sfiască de ea.

Este o lume căreia nu îi sunt pe plac oamenii care au un singur Dumnezeu şi o singură credinţă, o singură morală şi o gândire unitară, ci care se întemeiază pe judecăţi dispersate, juxtapuse aleatoriu. Care aliniază maimuţa şi morala, care joacă table cu dogmele religioase şi cu doctrinele de tot felul şi preferă să creadă în ce iese la zar. Şi i se pare normal şi nu suportă să o contrazici în normalitatea ei.

Este…

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina