Despre singurătate

Singurătatea e un frig care ne pătrunde adânc în oase. Când e tânăr, omul caută companii şi tovărăşii multiple. La bătrâneţe însă, se vede fără să vrea strâns cu uşa vieţii, se simte constrâns să rămână singur cu conştiinţa sa, de gândul morţii apropiate.

Sărăcia, boala şi singurătatea sunt lucrurile de care ne temem cel mai tare. De multe ori se premerg una pe alta sau vin împreună. Ele ne amintesc cine suntem, ce suntem, cât suntem, în caz că am uitat.

Însă singurătatea veşnică ne-o hotărâm singuri, de aici, în funcţie de cât de mult dorim să fim cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi de cât dor de oameni avem.

Suntem singuri şi atunci când nu ne vedem păcatele care ne fac singuri. Iubirea care ne dez-însingurează nu e un sentiment omenesc, ci e un dar de la Dumnezeu. El se dăruieşte celor care iubesc, pe măsură ce sporesc în dragoste.

Omul care suferă împreună cu alţii nu este singur, însă cel care se iubeşte numai pe sine este foarte singur, chiar dacă are mulţi prieteni. Cei ce pot să sufere pentru păcatele lor şi pentru alţii nici nu ştiu cât sunt de fericiţi, cât sunt de dăruiţi de Dumnezeu, în timp ce aceia care sunt fericiţi în egoismul lor, nici nu ştiu cât sunt de nefericiţi.

Psa. Gianina