Spic de iarnă

A început să miroasă a iarnă, chiar dacă suntem la mijlocul lui octombrie. Sau cel puţin aşa am eu sentimentul. Iarna se apropie întotdeauna cu smerenie pe faţă, ne face să ne închidem vederilor trupul şi sufletul, să ne adâncim în noi. Nu punem doar şuba pe noi, dar punem şi – vrând-nevrând – bunul simţ, cuviinţa înapoi pe trupurile noastre, pe care le-am tot dezgolit o vară întreagă.

Fiecare anotimp are mireasma lui. Iarna miroase a smerenie. La noi în Teleorman, miroase a foc făcut în sobe, a lemne arse, a tăcere şi a frig care fac aerul curat, tăios de limpede. Ea pleacă capetele oamenilor în piept, le pune căciuli şi basmale groase. Le acoperă cu cuminţenie, cu sfielnicie.

Curând începe să miroasă a spic de zăpadă, cum zicem noi, să-l simţi în nări, chiar dacă în ultimii ani n-a prea nins. Când eram copil, simţeam că gerul mă tăia în două şi mă spăla de păcate, de gânduri în plus, mă făcea să plonjez în tăcere şi umilinţă.

În cărţile noastre ortodoxe, iarna şi viscolul sunt cel mai adesea simboluri ale ispitelor şi încercărilor grele. Ele au rolul să ne smerească. Dumnezeu a lăsat ca smerirea aceasta a iernii, care coboară odată cu frigul, să fie însoţită de culoarea albă a zăpezii, care îţi mai taie încă odată respiraţia, de frumuseţea pe care o emană.

E de luat aminte că în Sfânta Scriptură, nu s-a găsit nimic altceva pe pământ cu care să se compare curăţia şi sfinţenia Domnului şi a celor sfinţiţi de El, decât cu albul imaculat al zăpezii (Ps. 50, 8; Is. 1, 18; Dan. 7, 9; Mt. 28, 3; Mc. 9, 3; Apoc. 1, 14). Cel ce a zidit frumuseţea pământului (şi Care a zis: „frumuseţea pământului cu Mine este” – Ps. 49, 12), ştie de ce a lăsat să fie aşa.

Să ne pregătim şi noi pentru zăpada Postului şi a Sărbătorilor Sfinte pe care avem să le întâmpinăm!

Psa. Gianina Picioruş