Zi: 13 octombrie 2007

Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,

duminica de astăzi, căzând în aceeaşi zi cu pomenirea de peste an a Sfintei Prea Cuvioase Parascheva, dar situându-se şi în perioada în care se fac însămânţările de toamnă, ne vorbeşte în acelaşi timp de rodirea de viaţă duhovnicească, a cuvântului lui Dumnezeu în inima noastră, în paralel cu rodirea de viaţă a grâului, sub pământ, pentru noua pâine a anului viitor. Suntem într-o zi a bucuriei, a sărbătorii duhovniceşti, pentru că tot astăzi, sărbătorim şi pomenirea Sfinţilor Părinţi sinodali de la al VII-lea Sinod Ecumenic al întregii Biserici, unde s-a restabilit cultul Sfintelor Icoane şi al Sfintelor Moaşte, al Sfintei Cruci şi al cuviinţei în Biserica lui Dumnezeu.

Nimic nu se face fără cuviinţă şi ascultare în Biserica lui Dumnezeu! Există semănători ai cuvântului lui Dumnezeu şi pământuri unde se seamănă, adică inimile credincioşilor, şi aceste inimi, după cum spune Domnul, sunt mai degajate de patimi sau cu multe patimi, încât nu poate rodi cuvântul lui Dumnezeu în ele. Dacă toţi am fi preoţi şi învăţători pe cine am mai învăţa? Dacă nu ar exista slujitori ai lui Dumnezeu şi oameni care trebuie slujiţi cu dragoste, cum ar mai exista rânduială şi creştere în sfinţenie în Biserica lui Dumnezeu?

Însă, în pilda Semănătorului, se observă că unii au sămânţa cuvântului de la Dumnezeu în inima lor iar alţii sunt ogoare care se lasă semănate de către semănătorii lui Dumnezeu. Dar, ca să existe această lucrare divino-umană în Biserică, lucrare de învăţare, sfinţire şi conducere a credincioşilor spre mântuire, unii trebuie să slujească, să fie preoţi, iar alţii să fie poporul lui Dumnezeu, care se lasă condus şi slujit de către robii lui Dumnezeu, preoţii Bisericii.

De aceea, dacă se încurcă slujirile, dacă se confundă în Biserică preoţii cu credincioşii sau credincioşii cred că sunt preoţi s-a dus cu slujirea şi cu liniştea, cuviinţa este în pericol iar mântuirea la fel. Pentru că nu poţi să te mântui fără să fii cuviincios, smerit, ascultător faţă de cei care te conduc.

Problema vieţii personale a preoţilor e una falsă, când e supralicitată de către cei credincioşi. Prin mâinile preoţilor curge apa vieţii a cuvântului lui Dumnezeu şi a harului, pentru că ei sunt conductele apei vieţii către cei credincioşi. Însă, dacă o conductă ruginită face ca apa să se strice, în ceea ce priveşte harul lui Dumnezeu care se lucrează prin mâinile preoţilor, nu se strică din cauza păcatelor lor, pentru că e viaţa lui Dumnezeu, ci atinge viaţa credincioşilor prin slujbele pe care le fac aceşti preoţi, chiar dacă ei , preoţii, nu au o viaţă de Sfinţi. Nici cei care se sfinţesc prin ei nu sunt Sfinţi, şi, cu toate acestea, ei primesc harul lui Dumnezeu.

În faţa lui Dumnezeu toţi suntem sfințiți de către El. Numai că unii sunt puşi de către Sfântul Duh să fie preoţi, să conducă turma Bisericii lui Dumnezeu iar alţii sunt puşi să asculte de conducătorii Bisericii şi să se supună lor ca Domnului, ca unii care priveghează la mântuirea lor. Şi, în acest fel, dacă tu, ca mirean, crezi că nu trebuie să asculţi de ierarhia Bisericii sau eu, ca preot, la fel, să nu mă supun ierarhilor Bisericii, înseamnă că nu ştim niciunul ce suntem ca ortodocşi, nu ne cunoaştem lungul nasului.

Numai dacă nu ieşim din starea noastră fiecare, ci ne facem datoriile care ne revin, ştim unde suntem, ce suntem şi stăm cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste în Biserica lui Dumnezeu, slujind în treapta rânduită nouă. Adică ierarhul este ierarh, preotul e preot, diaconul e diacon, monahul e monah, cântăreţul bisericesc e cântăreţ bisericesc, clopotarul e clopotar, lumânărarul vinde lumânări, femeia e mamă sau fecioară, bărbatul mirean e tată sau celib. Dacă fiecare ştim cine suntem şi ce rol avem în Biserică nu ne sărim treapta. Nu gândim şi nici nu vorbim ca şi când am fi mai mari sau mai mici decât suntem în Biserică.

Semănătorul [ ὁ σπείρων] Hristos a ieşit de la Tatăl ca să semene sămânţa Lui [τοῦ σπεῖραι τὸν σπόρον αὐτοῦ, v. 5]. Fiecare preot hirotonit legal al Bisericii iese de la Tatăl şi seamănă sămânţa cuvântului Fiului întru puterea Sfântului Duh în ogorul simţit al Bisericii. Acest sporon (τὸν σπόρον) [de unde spor, sporire, care e sămânţa, ca şi drojdia din făină] este puterea de viaţă făcătoare a harului lui Dumnezeu.

Cuvântătorii de Dumnezeu se cunosc după sporul cuvântului, după impactul sămânţei cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioşilor. A predica cu putere dumnezeiască înseamnă a lovi inimile oamenilor, a răni cugetele lor cu dragostea de Dumnezeu.

Şi este observabil aici că semănătorul [ὁ σπείρων] se defineşte în Biserică prin aceea că este una cu cuvântul rostit de către el. În măsura în care semănătorul se indentifică cu sămânţa cuvântului lui Dumnezu avem cuvântătorul înfăptuitor al cuvântului lui Dumnezeu, însămânţătorul care s-a lăsat şi se lasă schimbat de către cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu poţi vorbi credibil despre schimbări în fiinţa oamenilor, dacă tu însuţi nu ai trecut printr-un proces radical de schimbare interioară.

Vorbitorul autentic este un ascultător autentic. Căci cum poate vorbi cuvântul lui Dumnezeu cineva, dacă nu l-a receptat, dacă nu l-a auzit cu fidelitate în inima lui, dacă nu s-a lăsat brăzdat de cuvintele lui Dumnezeu până într-acolo, că a devenit el însuşi un pământ mănos, productiv, producător de virtuţi şi de pace dumnezeiască?

Însă cuvintele lui Dumnezeu, care izvorăsc din inima noastră, cad în pământuri diferite şi rodesc paradoxal de diferit. Unele cad παρὰ τὴν ὁδόν [lângă cale], lângă oameni care nu au inima cu totul lipită de dorul curăţirii de patimi sau cad în inimile unor oameni care cred în mod rătăcit în Dumnezeu. A fi lângă cale, paralel cu calea înseamnă a fi al Bisericii dar a nu trăi ca Biserica sau a sta lângă Biserică, tăiat de ea prin erezie, şi mândrindu-te în nebunia ta că eşti al lui Dumnezeu.

Cuvântul propovăduirii Bisericii cade şi lângă cale, nu numai pe cale. Dar dacă cade lângă cale, cuvântul credinţei şi al făptuirii e călcat în picioare [κατεπατήθη], este socotit ceva prostesc sau vin păsările Iadului şi ne mănâncă sămânţa lui Dumnezeu din inimi [τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ κατέφαγεν αὐτό]. De ce am tălmăcit păsările cerului [τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ] prin demoni? Pentru că Scriptura numeşte adesea văzduhul unde locuiesc demonii şi de unde ne războiesc pe noi drept cer. Ei sunt păsările care înfulecă foarte repede grâul lui Dumnezeu din inima noastră, prin gânduri eretice şi prin nepăzirea lucrării pocăinţei.

Cuvântul cade însă şi pe piatră, pe inimi de piatră [ἐπὶ τὴν πέτραν, v. 6]. Dacă ai inimă de piatră, haină, de animal răpitor, de om nemilos, crud, auzi cuvântul, răsare ceva din el, dar piere repede pentru că nu ai umezeala [ἰκμάδα] lacrimilor, ca să faci să rodească cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că în troparul Cuvioşilor Părinţi, stă scris, cu litere adânci, că numai prin „curgerile lacrimilor” poţi să faci să rodească nerodirea pustiului sufletului tău. Ca să sădeşti oază în pustiu, ca să faci pustiul inimii tale să rodească pomi cu virtuţi alese, trebuie să uzi cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, să împlineşti poruncile lui Dumnezeu jelindu-te ca pe un mort, ca Dumnezeu să se milostivească de tine şi să facă să fii mănos, să îţi dea să rodeşti vlăstare de viaţă.

Vă aduceţi aminte, probabil, de ucenicii care erau puşi să ude un lemn mort, pentru ca ascultarea lor să rodească viaţă. A uda tot timpul un băţ mort, ca el să rodească, să învie, înseamnă să crezi că imposibilul se va întâmpla, că minunea vieţii este darul lui Dumnezeu, care se dă celui ce ascultă şi perseverează în fapta pocăinţei. A te ruga pentru soţul tău sau pentru părinţii tăi, ca Dumnezeu să se milostivească de ei şi să vină la pocăinţă înseamnă să uzi lemne moarte, în nădejdea că ele vor învia! Înseamnă să te baţi cu evidenţa, să nu te uiţi la evidenţă, ci la Dumnezeu, Care face să cadă turnurile Ierihonului, acele turnuri ale vrăjmăşiei cu Dumnezeu, deşi ele par de neclintit.

Multe lucruri par de neclintit, dar nu sunt de neclintit! Multe lucruri par incredibile până nu se petrec. Multe lucruri nu au sens până nu te laşi prefăcut de Dumnezeu, până nu devii din lup un miel, din răpitor un om blând şi smerit cu inima.

Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, cea a tot sfântă cade lângă drum, cade pe piatră, cade în mijlocul spinilor [ἐν μέσῳ τῶν ἀκανθῶν, v. 7], a mărăcinilor, a bălăriilor de tot felul. Ea cade ca ploaia: şi peste locuri fericite şi peste locuri blestemate, şi acolo unde trebuie şi acolo unde nu e aşteptată. Tocmai de aici se vede milostivirea dumnezeiască, cea care nu caută la faţa omului: că vine şi acolo unde e dorită ascultarea lui Dumnezeu şi acolo unde clopotele Bisericii îi enervează pe oamenii care vor să doarmă în zi de sărbătoare.

Mărăcinii care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu sunt toate grijile noastre deşarte, toate fricile noastre pentru viitor, toate grijile noastre irealiste, utopice. Pentru că ne gândim la o mie şi una de nopţi de chin, pierdem din vedere că viaţa noastră se poate scurta chiar în noaptea aceasta. Planificările, grijile erodante, panicile, relaxările uitătoare de noi înşine…sunt spinii care ne înăbuşă, sunt neghina şi pălămida care ne sufocă cugetarea la Dumnezeu şi pocăinţa inimii noastre.

Dar dacă ea cade pe unde nu e primită, ea cade şi acolo unde e primită, în pământul cel bun [τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν] şi aici ea creşte şi face rod însutit [καὶ φυὲν ἐποίησεν καρπὸν ἑκατονταπλασίονα, v.8]. Paradoxal, nu?! Acolo unde sunt drăcuiţi toţi dumnezeii şi toţi Sfinţii cuvântul lui Dumnezeu nu e prea breaz, nu dă roade, iar acolo unde e pământul inimii lucrat prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, orice cuvânt al Său este urmat de o sporire uluitoare, de o creştere de vegetaţie harică înspăimântător de abundentă.

Deci nu cuvântul lui Dumnezeu s-a perimat, ci inima noastră s-a umplut de tot felul de reptile, de beton, de pălămidă, de tentaţii sinucigaşe şi cuvântul lui Dumnezeu este ca omul cu pieptul dezgolit în faţa a multe gloanţe. Cum să ferim, să ocrotim cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa lui Dumnezeu în inima noastră, ca ea să rodească însutit? Asta da întrebare! E o întrebare teologică. Păi ca să rodim trebuie să fim pe cale şi nu în afară de cale. Adică să fim în Biserica lui Dumnezeu, să avem cugetul Bisericii drept cugetul nostru, să ne zdrobim inimile cu post şi cu plâns pentru păcatele noastre şi cu rugăciune, să nu ne îngrijim de multe, ci de mântuirea noastră şi celelalte se vor adăuga nouă.

Vegetaţia cea mare a curăţiei, virtuţile cele multe vin din ascultare de Biserică, din zdrobirea inimii şi din negrija de multe. Dacă te pierzi în multe te legi de multe, te legi de timp şi nu mai poţi să zbori spre veşnicie. Dacă te îngreunezi la inimă cu poftele şi cu grija acestei vieţi te faci un ciment neroditor. Iar dacă nu cauţi să fii cu totul al Bisericii, ci ai tendinţa de a ieşi afară, de a da mai mult loc dubitaţiilor personale sau patimilor, atunci vin şi te iau în ghiare graurii Iadului şi te poartă cum vor ei.

În versetele 11-15 Domnul le tâlcuieşte cuvintele Sale Sfinţilor Apostoli, şi le spune ce este sămânţa, cine sunt cei întru care nu rodeşte cuvântul lui Dumnezeu, cine este cel care rodeşte din plin…şi tălmăcirea Sa e una ce prinde unele aspecte, aspectele principale ale parabolei. Însă cuvintele Sale, ale Cuvântului au multiple semnificaţii teologice şi personale şi nu se reduc doar la tălmăcirea pe care El a făcut-o în acel moment Sfinţilor Apostoli. Tocmai de aceea, prin El putem vedea multiple înţelesuri ale cuvintelor Sale.

În acest fel, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut şi văd multiple înţelesuri dumnezeieşti ale unor cuvinte ce nu par să spună prea multe unora. Însă ele sunt pline de semnificaţii dumnezeieşti pentru viaţa noastră, şi Dumnezeu ne poate lumina ca să înţelegem care este semnificaţia teologică şi experenţială care nouă ne trebuie acum, astăzi.

De aceea trebuie să rodim întru răbdare [καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ, v. 15] cuvintele lui Dumnezeu, să le împlinim îndelung pentru ca să le cunoaştem roadele din noi înşine. Dacă împlinim porunca curăţiei, a postului, a iertării, a rugăciunii pentru vrăjmaşi, a smereniei, a dragostei…ştim să vorbim despre ele însele din noi înşine. Ele nu mai sunt atunci din cărţi, ci din noi. Aceasta înseamnă să rodeşti în răbdare, în nevoinţă: să devii cel întru care au odrăslit poruncile lui Dumnezeu!

Vă dorim tuturor să vă bucuraţi în această zi şi în această nouă săptămână care stă la uşă, chiar dacă vremea de afară este posomorâtă şi chiar dacă întreţinerea o să fie cam mare în iarna asta. Să ne bucurăm pentru că suntem ai lui Dumnezeu şi El lucrează întru noi, după credinţa noastră, pe cele ale Sale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin Picioruş