Câteva consideraţii la finalul Colocviului internaţional al comentariului decent [15 sept-15. oct. 2007]

Motto:

„Ca să vezi cum e să dialoghezi…trebuie să ieşi din hibernarea de a nu gândi serios la lucruri foarte serioase!

Mai înainte de orice apreciere, să începem cu punctul iniţial al acestui proiect. Prima pagină, pagina de invitaţie apărea pe data de 15 septembrie 2007 pe foaia web a blogului nostru. Ca o reacţie la spiritul polemic de care ne îmbâcsisem până peste poate şi care nu era şi nu este reprezentativ pentru noi, proiectul de faţă se dorea o masă de discuţie la nivel planetar, pe subiecte la alegere.

Invitaţiile noastre s-au îndreptat spre multe puncte de pe glob, fapt pentru care denumirea colocviului de Colocviu internaţional era astfel extrem de motivată. Însă, ca în parabola chemării la nuntă, nu au venit invitaţii, ci au venit oameni nechemaţi, dar, care, în puţinele lor prezenţe au avut diverse reacţii personale. De fapt acesta era şi scopul: împărtăşirea de reacţii personale pe diverse teme, împărtăşirea de sentimente, de trăiri, de crezuri personale.

Paginile colocviului vă stau la dispoziţie în 7 pagini distincte:

1. Zilele 1-3

2. Zilele 4-6

3. Zilele 7-9

4. Zilele 10-13

5. Zilele 14-16

6. Zilele 17-20

7. Zilele 21-30.

Vom lăsa aceste pagini la vedere, sperând, că viitorul ne va face mai proprii dialogului, mult mai puţin egoişti şi ne va scoate din auto-ghettoizarea în care ne ascundem tot felul de remuşcări, fobii, excese temperamentale, neputinţe şi neajunsuri. E normal să credem şi să spunem asta, atâta timp cât chemările noastre la dialog au fost extrem de oneste şi de repetate iar colocviul nu a avut subiecte bătute în cuie…

De ce au venit neinvitaţii şi invitaţii au stat pe tuşă? Din multiple motive, care nu îşi mai au rostul să le disecăm. Această ne-venire la dialog, la împărtăşire de experienţă ne-a învăţat, pe noi personal, ceva cu miros urât. Şi anume, că nu mai are rost să iniţiem proiecte interactive de proporţii sau să cerem ceva cititorilor noştri, atâta timp cât nu avem un grup de oameni, deja pregătit, antrenat pentru aşa ceva. Adică, trebuie să ai gaşca ta şi apoi să vii pe net pentru proiecte de anvergură şi nu să cauţi să atragi oameni la dialog, care nu te cunosc şi nu au nimic cu tine în comun, pentru că e pierdere de timp şi de nervi. Adică, ce faci, fă în familie, fă în grupul tău, că în rest…bate vântul!

Însă, plierea pe membrii pe care te poţi baza nu înseamnă dialog ci înseamnă discuţii de cuşetă, discuţii deja aproximate, discuţii de complezenţă. Sunt pline blogurile noastre de discuţii aranjate, între prieteni, între membrii familiei, pe subiecte deja cunoscute. Noi nu am vrut să facem discuţii deja ştiute, deja pregătite, deja memorate…ci discuţii cu flux imediat, în ritmul omului care gândeşte şi scrie acum, pe loc, fără răgaz. Acest lucru înseamnă dialog: să fii acum în cuvinte, cum poţi şi cum eşti tu! Să fii acum!

În greaca veche, pentru descurajare, deznădejde, există substantivul ὀλιγοψυχία [oligopsihia]. Însă, din punct de vedere morfematic, al compoziţiei lui, starea de a fi descurajat într-o situaţie, de o anumită situaţie de fapt, de viaţă, se traduce prin: micime de suflet. În Ieş. 6, 9, Sfântul Moise spune că poporul lui Israel era în această stare, de micime de suflet din cauza opresiunii egiptene, încât nu mai credea că cineva sau Domnul, îi va scoate din robie.

Demonii ne suflă la ureche că ar trebui să fim trişti, descurajaţi de cuantumul foarte scăzut de eleganţă, decenţă şi delicateţe în relaţiile şi discuţiile dintre fraţii noştri ortodocşi şi în lumea de astăzi, la scară globală. Micimea de suflet este o problemă letală, fiindcă pasivitatea nu naşte niciodată minuni.

Însă nu îmi permit să fiu trist într-o astfel de zi zâmbitoare, ci numai îngrijorat, în mod legitim, faţă de acest soi de indiferenţă orgolioasă sau de indiferenţă geloasă cu care ne tratăm reciproc.

În ceea ce ne priveşte, bucuria de a comunica cu oameni foarte diverşi ne-a îmbogăţit şi ne-a făcut să ne exprimăm lăuntrul în diverse moduri şi referitor la multiple subiecte. Fiecare comentariul al nostru putea şi poate să fie un articol de sine stătător, ţinând seama de cât de puţin şi de nepersonal se scrie pe bloguri.

Noi nu am pierdut timpul ci l-am câştigat. Nu am numărat comentariile, nici măcar nu mai ştiu ce am spus, ce am scris de-a lungul acestei luni [şi nici nu am timp să le mai revăd] dar ceva e sigur: el a reprezentat o altă etapă importantă a prezenţei noastre online şi o invitaţie la reflecţie permanentă, la auto-reflecţie şi experienţă.

Mulţumim tuturor celor care au participat lacunar sau zi de zi la colocviul nostru şi, fără doar şi poate, certificăm faptul că nicio luare de poziţie nu a fost aranjată, tocmită să sune astfel, ci lucrurile scrise de către mine şi de către soţia mea au venit pe loc, atunci, fără să stăm la discuţii…Cei care ni s-au alăturat, ni s-au alăturat pentru că şi-au dorit acest lucru şi nu a fost constrânşi sau plătiţi ca să gândească şi să simtă frumos.

Însă, după cum spuneam mai sus, pozitivitatea acestui demers, ne-a lăsat cu o urmă, stresantă pentru noi, de reticenţă faţă de proiecte în care să angajăm un public. Se pare că nu avem un public care doreşte să se implice matur în dialog şi cooperare. De aceea, amânăm dorinţele cele mai frumoase pentru zile cu mai multă maturitate.

Pr. Dorin Picioruş