http://grupareaaproape.files.wordpress.com/2007/01/mihail-neamtu-small.JPG

Uneori nu e bine să laşi să treacă timpul… şi nici să acoperi oamenii, dacă ei nu acoperă păcatele nimănui. Articolul de ieri a pus capac răbdării noastre publice, vizavi de repetatele ieşiri în decor ale colegului Mihail Neamţu, din ce în ce mai mediatizat ca reper teologic şi vocaţional, dar care manifestă asidue ranchiuni anti-ierarhice şi anti-eclesiale.

Dacă lăsăm timpul să ascundă unele vorbe, unele manifestări clare de condiţionare ideatică non-eclesială, mai pe şleau spus, de manifestări făcute cu cap pentru a parveni, pe fondul râderii generale de Biserică şi de ierarhie cu toată forţa, îl facem pe colegul Mihail să creadă că poate să înjure şi să râdă de oricine…că tot o să fie preot şi mare teolog al României. Însă, dacă vrei să fii nesimţit în mod repetat, dacă vrei să împroşti cu insulte, salutate de către alţii, pe ai Bisericii, trebuie să îţi asumi şi buna-zicere directă către tine sau dezicerea noastră de astfel de comportamente huliganice vizavi de ierarhia Bisericii, taxate drept curaj în a deparazita Biserica Ortodoxă Română de trecutul comunist.

Prea multe ieşiri în decor ale colegului Mihail, ca să fie puţine! Articolul de ieri nu este un unicat. Este un excessum de fidelitate, o persistare într-o luptă de gherilă…cu ce nu îţi place ţie din Biserica ta, pentru că nu înţelegi de ce s-au petrecut lucrurile astfel. Mai pe direct, sunt manifestări juvenile, repetate, de exhibiţionism mârlănesc, duplicitar, de resentimente fără fond. Adică ce mare dreptate avem noi, faţă de cei care au trăit pe timpul fostului regim? De ce suntem mai breji sau ce am făcut noi mai mult pentru Biserica noastră, de ne permitem să punem scaunul judecăţii de Apoi în anul 2007?

Când am citit pp. 9-36, introducerea din Gramatica Ortodoxiei [Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate, Cuvânt înainte de Mihai Şora, Ed. Polirom, 2007, 308p. ] a colegului Mihail, m-am înspăimântat. Nu pentru că erau lucruri geniale…ci pentru atmosfera execrabilă a scriiturii sale, pentru aplombul fals-superiorist al discursului său, pentru excesul de luciferism pe care îl emană poziţiile sale criticoide.

Când am citit cartea, am scris un articol pe blog intitulat Duplicitate juvenilă, dar personajul nu a fost numit. Aş fi vrut, ca şi atunci, ca să nu scriu aceste cuvinte, că abia mă liniştisem cu apologismul de cartier, care nu are sprâncene, nu e fardat, ci e numai cu râtul prin toate cele care nu se preumblă…prin stele.

Însă, să aducem discuţia spre articolul de ieri, prin nişte sintagme din cartea cu un prea pompos nume: Gramatica Ortodoxiei. După cum o să cităm [vă invit să o citiţi!] nu e o introducere în evlavie faţă de Biserică şi Tradiţie, ci o introducere în şaradă, în demolarea utopică a feţei ne-sociale şi anti-intelectuale a Bisericii.

Începem citările. A existat/există o asimetrie între agenda publică a Bisericii şi cărturarii români [p.9], cercurile pravoslavnice manifestă rezervă şi complexul marginalităţii [p. 10]…Nu mai tai cuvintele, ci le subliniez, ca să se vadă simpatia şi înţelegerea autorului faţă de Biserica unde vrea să slujească ca preot în curând.

Continuăm citaţiile: Avem o Ortodoxie ancestrală, bulversată de geometriile variabile ale spiritului modern, timidă în faţa stilisticii culturale apusene, incapabilă de ironie şi autodistanţare, de relativizare a autorităţii sale. Biserica e nedumerită în faţa statului laic iluminist [p. 10]. Ea este nostalgică pentru vârsta de aur a Bizanţului, imaginată ca un paradis intrauterin. Ortodocşii sunt vânaţi de efectul unui nombrilism sentimental [adică de excesul de sentimente; sperăm să nu greşim], ei au numai instanţieri empirice, reculul teologilor ortodocşi faţă de timpul occidental nu a avut temeliile unei înţelegeri înalte [p- 10-11].

Apologeţii Ortodoxiei, care s-au manifestat vizavi de modernizarea anticreştină a României, au suferit de o miopie completă. Această Ortodoxie românească de secol 20 a fost structural antimodernă, primejduită de marele risc al ideologizării ei. Ortodoxia românească este o cutumă religioasă impersonală [p.11].

Poziţiile ierarhilor români sunt confortabil-soporifice [ adică sunt comfortabil-somnolente, pentru că episcopii, în viziunea domnului Mihail, sunt…sedaţi?!; adj. soporific, venit din fr. soporifique = somnifer]; Biserica Ortodoxă Română a avut şi are o reacţie şi o legătură romantică cu Universitatea şi şcoala în general; BOR nu ştie să îşi asume dimensiunea vieţii publice, care nu înseamnă numai misionarism şi filantropie; nu ştie să converseze cu scientia seculară; nu încurajează pasiunea cunoaşterii; nu are logica competiţiei; nu mizează pe pariul publicităţii [p. 12].

Imperativul ortodocşilor de acum, spune domnul Mihail Neamţu, trebuie să fie ieşirea din minoratul mimetic, adică din imitaţia de joasă speţă şi din sfera nevredniciei decerebrate, adică din nevrednicia lipsei de minte [Ibidem].

În afara scrierilor lui Teodor M. Popescu, Stăniloae şi Scrima…cărturarii români nu au putut să suporte învecinarea cu neliniştile disciplinelor umaniste, nu au fost capabili de mari sinteze, au fost obsedaţi de românismul îngust, de captivitatea balcanică a civismului local, au dat dezastruoase soluţii teologico-politice, în spaţiul vernacularităţii noastre nu am avut oameni cu o conştiinţă istorică lărgită ca Pavel Florensky şi Serghie Bulgakov iar magisterul Bisericii s-a rupt de mediile de reflecţie profunde [ a se citi de intelectuali: marea miză utopică a confratelui nostru!] [p. 13].

Există un vacuum de reflecţie asupra multor teme democratice din partea Bisericii şi nu numai [p. 13], PFP Justinian a promovat un trist mariaj între apostolatul social şi propaganda marxistă [p. 15], preoţimea ortodoxă are un discurs autist, teologii ortodocşi români vorbesc într-o limbă de rumeguş comunistic [p. 21] iar noi ne scuzăm incompetenţa şi pripeala pe premisa evlaviei [p. 23].

„Discursul neopăşunist [al BOR, adică mioriţic, fără racordare la Tradiţie n.n.] are vădite tonalităţi melodramatice, cu origini într-un decelabil complex al persecuţiei. Ortodoxismul emite doar interjecţii inapte [fără a fi în stare n.n.] să-şi articuleze ideea. Un eseist combate homosexualitatea pe criteriul umorilor sale personale, fără să asimileze logica vastă a tradiţiei; altul îşi condamnă congenarii cu argumente de gustibus non disputandum. Nu critica premiselor ontologice care subântind o anume construcţie a subiectivităţii contează, ci inculparea ţâfnoasă, în numele unei idiosincrasii personale” [p. 23-24].

Răbdarea de a cita atâtea porniri juvenile ale colegului Mihail, sper să nu fie tratată ca o idiosincrasie personală, adică drept o reacţie adversă, din motive de invidie fraternală. Puteţi să citiţi întreaga carte şi toate articolele colegului nostru, unde există foarte multe lucruri sclipitoare, dar şi astfel de derapaje nefireşti pentru un teolog, pentru că sunt probleme nerezolvate, de culise, ale autorului lor.

Articolul de ieri, în care colegul Mihail poartă şmechereşte, la nivel lingvistic şi nu faptic, întreaga dramă a ierarhiei BOR în spate, ca un adevărat Hercule al tranziţiei, nu e decât o piatră de scandalis…pentru câtva mărunţiş. Adică o vindere pe doi cârnaţi a unei conştiinţe de teolog într-o continuă ratare, într-o ratare sagace, într-o depărtare plină de animozitate faţă de Biserica unde el a fost zămislit cu minte ageră. Nu Cotidianul şi nici Oxfordul nu a făcut din Mihail Neamţu un om cu capul pe umeri, ci Biserica maltratată verbal de către el!

Asist cu strângere de inimă, i-am spus-o de mai multe ori în particular şi o să i-o mai repet, la căderea lui pe panta revendicatismelor de tot felul, în loc să se ocupe de studii de Teologie patristică, cum spune că face şi vrea să facă şi de sfinţirea vieţii lui. Pentru astfel de atitudini repetate…eu unul nu voi striga, în inima mea: Vrednic este! la viitoarea sa hirotonie. Dacă Biserica în care tu eşti e retrogradă, e proastă, e incultă, e barbară, e grobiană, e o târâtură…şi tu eşti singurul cal alb, care nu ai avut nimic cu comunismul, dar ai răbdat vitejeşte ororile sale şi nu ai făcut nimic pentru Biserica ta, decât să o înjuri pe la spate, şmechereşte…atunci ce fel de teologie să aştept de la colegul Mihail, dacă într-o mână are mistria predicării şi într-o mână pichamărul demolării?

Am mai făcut odată pogorământul să şterg un alt articol, cu referire la colegul Mihail, de pe blog, la cererea sa…în care îi spuneam cam aceleaşi lucruri, mai pe scurt. Acum nu se va mai repeta acest lucru. Dacă îi este ruşine cu ceea ce a scris şi nu vrea să se scrie ceva rău despre el [adică adevărat], să dea la topit cele două cărţi deja publicate în care a insinuat numai astfel de caracterizări frumoase la adresa Bisericii sale. Îl rugăm să se disculpe public, ca pastorul Ţon de ieri, că tot a remarcat gestul acestuia, cât mai are conştiinţă lucidă, dar, mai ales, să se îndrepte, dacă vrea, ca în viitor, pe al nu ştiu câtelea număr, după Dumitru Stăniloae, într-o citare a reperelor secolului 21, să scrie şi…Mihail Neamţu.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: