Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 18 octombrie 2007

Ce mă bucur că sunt prost!

http://www.oldengine.org/members/rotigel/Im_Stupid/Im_stupid.jpg

Am aşa o bucurie că sunt prost…de nu vă pot spune! Dacă aş fi fost puţin mai răsărit, s-ar fi cerut mai multe de la mine…Dar dacă sunt prost, sunt frasin de prost, nu pot să am vreo speranţă de ameliorare, nu?! Apropo: am uitat să mă şi prezint. Dar ce contează până la urmă un nume? O biografie se poate rescrie la nervi, se poate asambla la zâmbet…şi poate fi fidelă cu cele mai bune vise ale tale. Dar tu…să nu fi deloc …tu.

Adică eu…Da, sunt teribil de prost. Nu ştiu ce să mă fac, pentru că sunt prost de bubui, de claxonez. Tot ce vreau să fac…nu le mai fac. De ce nu le mai fac? Pentru că îmi trece cheful repede de ele. Le las aşa…în coadă de morcov şi nu le mai fac.

Se supără cineva că nu le mai fac?! Se supără cineva că mor prost?!! Şi dacă aş muri genial, ce? Chiar aşa?!!! Tot o varză…Mai bine să rămân aşa cum sunt eu, cum m-am creat eu. Să nu mi se ceară nimic în plus, să fiu nesimţit, tocsun, tembel…drăcos…Că atunci când eşti prost…eşti prost şi gata…Nu îţi trebuie şcoală să fii prost.

Am auzit că numai când eşti mai deştept ţi se cere să fii competitiv. Dar dacă eşti prost, poţi să fii şi surd, şi mut, şi dulău…Pe cine interesează că tu eşti dulău, nu?! Ţi se spune că nu ştii să mănânci, că nu ştii să te exprimi, că nu ai niciun Dumnezeu, că eşti un nemernic… Şi ce dacă sunt prost?! Dacă am bani…şi sunt prost, nu merge?

Eu cred că merge…Iar am uitat să mă pronunţ. Adică să-mi pronunţ numele. Şi dacă mi l-aş spune ce ar fi? Că dacă sunt prost, şi am şi bani, şi arăt şi bine…ce mai contează numele? Şi dacă am vreun nume contează? Eu cred că nu contează să ai vreun nume…ci să fii prost…dar şmecher.

Adică să nu ai studii, să fii prost…dar să ai bani. Şi dacă ai bani…nu poţi fi prost? Dar de ce tot mă fac prost…pe mine care sunt şmecher?! Eu nu sufăr de complexul de autoeducare ca alţii. Eu sunt aşa cum sunt eu, cum au fost şi părinţii mei…şi eu nu vreau să mă schimb. Am oroare de schimbare, de faptul de a mă schimba…

Eu nu vreau să fiu genial. Eu vreau să fiu prost!

Nu se poate să mă lăsaţi aşa?!

Nu se poate să mă lăsaţi…?!!

Nu se poate?!!!

Eu cred, totuşi, că e mai bine să fii prost…Consumi mai puţină energie, nu mai râde lumea de tine că nu ştii ultimele studii în materie, că nu ştii să vorbeşti de 30 de ori mai multe limbi străine de cât cunoşti, că nu poţi să…zbori. Eu zic că e mai bine prost…La revedere…şi hai, pa!

Anonimu, fraiere!

Despre Dali, care m-a învăţat că Dali e numai unul

Ca pictor şi ca om, ca om al atenţiei, în adolescenţa mea am învăţat din cutezanţa lui, din francheţea lui, din egolatria lui, din excesele lui de tot felul, din ostilităţile lui multiple cu Dumnezeu şi cu Biserica Catolică. Salvador a fost într-un anume moment al vieţii mele o respiraţie personală. M-am comportat şi am gândit ca el, cu orgoliul lui, cu demonismul lui…cu vulnerabilitatea lui.

Acum, dincolo de cariera mea literaro-artistică, frântă cu totul de darul pocăinţei lui Dumnezeu, Dali mi se pare un om pe care îl iubesc mult…dar cu care sunt ireconciliabil. Raportarea mea la el, ca şi la Shakespeare, la Byron, la Hafiz, la Picasso, la Beethoven…oameni cu care trăiam în sculare şi în culcare acum vreo 10 ani, cu care mă desfătam, umblând de la comedie la dramă, de la absurd la tragedie, de la vodevil la simfonie, de la gazel la haiku…e o raportare ca la nişte umbre din trecut, la nişte siluete din trecut, care îmi sunt dragi pentru că le cunosc şi adâncul de bine din ei, dar cu care nu mai pot să am atingeri sufleteşti adânci.

Însă, câteodată, ca în această seară…mă apucă melancolia de ei, de vechii mei prieteni. Tablourile lui Dali de sub aceste rânduri sunt pentru mine un fel de plâns, că nu pot împărtăşi cu el, cu ei, cu toţi aceşti oameni extraordinari…şi bucuria pocăinţei mele şi bucuria harului lui Dumnezeu din inima mea.

Există iubiri ireconciliabile pentru că există oameni care aleg diferit.

The Transparent Simulacrum of the Feigned Image, 1938

Invisible Afghan with the Apparition on the Beach of the Face of

Princess Arthchil Gourielli (Helena Rubinstein), 1943

One Second Before Awakening from a Dream Caused by the Flight of a Bee Around a Pomegranate, 1944


Christ of Saint John of the Cross, 1951

Raphaelesque Head Exploding, 1951

Sorcery - The Seven Arts, 1957

Hyperxiological Sky, 1960

In Search of the Fourth Dimension, 1979

Pentru o viziune totalizatoare asupra vieţii şi operei lui Salvador Dali

intraţi aici.

Pr. Dorin.

Atenţie…se informează! [ 18 oct. 2007]

Mergem spre hard-diskul de 4000 G / Sunt israelini cei care fac un mall lângă catedrala Sf. Iosif catolică/Ce înseamnă blog?/

Get fast facts with just one click

The Reference Toolbar

Click here for the FREE Reference Toolbar

Free and simple install.
No spyware. No malware.

Clicking on GET REFERENCE TOOLBAR will begin the download of the Starware Reference Toolbar. You agree to install the toolbar, understand the features and accept our terms of use.

Enciclopedia catolică [în engleză]

New Advent

Home Encyclopedia Summa Fathers Bible Library

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Enciclopedia celtică [în limba italiană şi engleză]

Mallorcapedia [wikipedia în spaniolă]

Enciclopedia Cosmos [o enciclopedie de astronomie]

Enciclopedia filosofică de la Univ. din Standford

Enciclopedia sănătăţii sexuale

Un blog spaniol extrem de interesant; în blogspot/ Muzeul online Salvador Dali/ Virtual Dali; extraordinar de multe fotografii cu pictorul suprarealist spaniol/

Pr. Dorin.

Sufletul după moarte, Hristologie, Sfinţii ortodocşi ai vechii Galii

The image “http://www.ortodoxiabrasil.com/img/serafimrose2.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Fericitul Serafim Rose: sau muzica lui Dumnezeu care cutremură muzica oamenilor.

În „The Orthodox Word”, nr. 77, noiembrie-decembrie, 1977, $ 1, 25

Cartea Fericitului Serafim: Sufletul după moarte ( o altă parte), p. 261-271, în nr 77 pe 1977, al aceleiaşi reviste binecuvântate de pe tărâm american. Experienţele strânse de Dr. Moody, a cărui carte mi se pare că a fost tradusă şi în româneşte. A văzut o „lumină strălucitoare”, p. 261, după moarte. Cineva plutea într-un cristal pur, fiind cu totul lumină.[1] Un suflet care ieşea din corp îşi vedea propriul trup pământesc, stând pe masa de operaţie.

În primele momente s-a simţit rău şi apoi a fost înconjurat de lumină.[2] Sfântul Ignatie Briancianinov combate undeva filosofia lui Descartes, referitoare la „spiritului pur”.[3] Sfinţii Îngeri apar sub diferite forme ca să fie văzuţi, dar nu apar exact cum sunt ei, spune Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica sa.[4] A existat o dispută între Sfântul Teofan Zăvorâtul şi Sfântul Ignatie Briancianinov pe baza Sfinţilor Îngeri; a explicaţiei „trupurilor” Îngerilor în termenii ştiinţifici ai secolului al 19-lea. Sfântul Teofan susţinea că trebuie să arătăm care e natura Sfinţilor Îngeri. [5]

Sfântul Faust de Lerin vorbea de relativa „materialitate” a sufletului[6] (sec V). Viaţa Sfântului Ciprian pentru apariţii drăceşti, apoi la Sfântul Ioan Cassian, în „Convorbiri duhovniceşti”.

***

„Sobornost”, The Journal of the Fellowship of St. Alban and St. Sergius, nr 5 pe 1977, Londra:

„The Christian understanding of man” by Philip Sherrard, p. 329-343: „Antropologia creştină depinde de hristologie.”[7]

Autorul observă o reevidenţiere a ereziei nestoriene în societatea de azi, unde Hristos e numai Om, un Om superior, cu toate că este un Om cu o intensă conştiinţă de Dumnezeu.[8] „Creştinismul ca religie stă sau cade ( nu are nici un fundament n.n. ) prin această recunoaştere a divino-umanităţii lui Hristos, a complexităţii divino-umane a Lui. Fără această recunoaştere, creştinismul este fără sens. Însă această divino-umanitate este norma / tiparul / etalonul omului.”.[9]

„Adevărurile dumnezeieşti sunt subiectele proprii ale teologiei şi nu evenimentele istorice”.[10] Ideea că omul poate fi om separat de Dumnezeu e o falsă idee (p. 330) şi nu înseamnă decât o reîntoarcere la nestorianism pe de altă parte. Adevăratul om implică o relaţie, legătura directă cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate evita / scăpa de relaţia Lui cu omul, fiindcă aceasta este scrisă în natura omului: relaţia, comuniunea. Tocmai de aceea Hristos este modelul umanităţii noastre. Şi de aceea omul trebuie să înţeleagă cine este Hristos, într-o perspectivă creştină (Ibidem).

Ca imagine a lui Dumnezeu, omul este în mod esenţial şi în mod evident diferit de arhetipul său. Se evidenţiază legătura omului cu Dumnezeu în VT şi apoi în NT. Fericitul Augustin a luptat împotriva pelagianismului (p. 331) iar pelagianismul este o tendinţă de a merge la extrema, în care să afirmi că existenţa oamenilor este o realitate externă şi independentă faţă de Dumnezeu, un fel de parteneriat egal în relaţia Dumnezeu – om, investiţi cu suficienţă de sine, prin care întâlnirile şi interacţiunile cu Dumnezeu se fac după placul omului şi pe acelaşi plan cu Dumnezeu. ( Ibidem.)

Pentru Fericitul Augustin doctrina lui Pelagiu a fost considerată ca o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi care este foarte caracteristică umanismului non-religios a timpurilor moderne: ideea că sfârşitul omului e determinat de sine însuşi şi că nu are nevoie de Dumnezeu, ideea omului care se divinizează pe sine. Fericitul Augustin insistă asupra transcendenţei divine. (Ibidem). (…)

Harul nu este ceva extrinsec – ca să spunem aşa – nu este ceva adăugat naturii umane, ci el e inerent în condiţia naşterii noastre. Nu putem vorbi de o adevărată prăpastie între Dumnezeu şi creatura Sa, căci totala transcendenţă a lui Dumnezeu şi care ar constitui această prăpastie, au fost transcese deopotrivă prin actul creării lumii.

Unirea celor două naturi – divină şi umană – se petrece în Hristos, în aşa fel încât cele două naturi sunt inseparabile, în sensul că elementul uman, trupul, este indisolubil unul cu natura veşnică a lui Dumnezeu.( p. 333) Aici nu e vorba doar de o penetrare divină a realităţii umane şi nici de o penetrare umană a naturii divine. Ci unirea celor două naturi în Hristos este o umanizare a lui Dumnezeu, care e în mod simultan o îndumnezeire a omului.

În Hristos dumnezeirea este umanizată şi umanitatea este îndumnezeită. ( Ibidem). Omul poate trăi plinătatea comuniunii numai cu Dumnezeu. Unirea ipostatică se bazează pe o certă polaritate între dumnezeire şi umanitate. Înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului sunt condiţii reciproce ( mutuale) a uneia faţă de cealaltă, pentru simplul fapt că ele exprimă o tendinţă inerentă între cele două naturi şi care poate fi realizată numai printr-o reciprocă dăruire de sine, a ceea ce este una celeilalte, însă dăruirea de sine nu trebuie interpretată ca o amestecare a identităţii, ci două naturi şi calităţile lor sunt ţinute întru unitate, p. 333-334.

Perihoreza este un cuvânt ce exprimă co-penetrarea dinamică dintre necreat şi creat, dintre dumnezeire şi umanitate. (p. 334). În mod fundamental Întruparea este o perihoreză, o sinteză a două naturi sau substanţe, ambele cu calităţi proprii sub forma unui unei singure Persoane sau Ipostas şi care sunt perfecte amândouă. Ceea ce se formează în această uniune este, desigur, nu o nouă natură, ci mai degrabă un nou mod de activare al celor două naturi. În virtutea acestei uniri, s-a constituit un nou mod de activare, cel divino-uman sau modul theantropic. Acest mod, în care actele lui Dumnezeu se fac într-o manieră umană şi în care actele omului sunt făcute într-o manieră dumnezeiască; în care energia divină este umanizată şi energia umană este îndumnezeită. (p. 334)

Însă această nouă energie teandrică sau activitate / lucrare teandrică nu este totuşi o amestecare, o mixtură a celor două moduri proprii de activitate a celor două elemente. Identitatea celor două elemente rămâne intactă. Dumnezeu transcende propria Sa transcendenţă şi devine imanent în creaţia Sa. Persoana lui Hristos este unică. Ipostasul lui Hristos este unic. Pentru că Hristos este în două naturi, omul poate fi înfiat, prin participare. Aceasta este imaginea în care omul este creat. Omul este o creatură, creată pentru a fi fiul lui Dumnezeu.

El este născut, omul, pentru a fi liber de influenţa morţii şi a stricăciunii. Moartea şi stricăciunea sunt profund străine de natura omului; ele sunt profund a-naturale pentru el. Ceea ce este natural pentru el este în mod sigur viaţa veşnică, care este prin participare la Dumnezeu. (p. 334) Hristos este Omul perfect, Omul complet, întregul Om. Dar Hristos este de asemenea şi Dumnezeu. Şi acesta este paradoxul pe care îl susţinem, că numai Dumnezeu este şi Omul perfect. Numai Dumnezeu este complet şi total Om. Umanismul nereligios contemporan are următorul rezultat, acela că dezumanizează atât pe om, cât şi formele sociale pe care le-a creat el însuşi.

În context creştin-ortodox omul e o creatură care trăieşte prin participare la Dumnezeu(p. 335). Unirea ipostatică nu e o realitate a două naturi juxtapuse, care există separat una de alta. Ele sunt distincte dar nu separate. Ideea de Dumnezeu include ideea de om şi de asemenea modul de a fi intim cu experienţa umană, ca o realitate personală. Ideea că Dumnezeu există separat de om este şi ea o falsă idee. Numai când Dumnezeu şi omul sunt văzuţi ca indivizibili, dar elemente distincte în realitatea divino-umană, numai atunci este posibil să …

Este ridicol să presupui că un om poate avea o experienţă, pe care el să nu aibă posibilitatea să o stăpânească. (p. 336) Şi tot la fel de ridicol este să presupui, că existenţa umană poate fi definită ca entitate exclusiv creată, în principiu despărţită de Dumnezeu şi absolut separată de El şi astfel orice relaţie a lui Dumnezeu cu omul să fie extrinsecă. Şi a susţine o relaţie non-interioară cu Dumnezeu, nu înseamnă decât a presupune că aici, poate fi cineva afară de a tot-îmbrăţişarea şi atot-umplerea realităţii lui Dumnezeu.

Subcapitolul numit „Nivelul conştiinţei umane” începe cu: „Suntem confruntaţi cu un fel de dualitate sau cu un dublu nivel al conştiinţei” (p. 336).

Avem conştiinţa că suntem originaţi de alţii, ( p. 336) dar că suntem un sine adânc, p. 337. „Eu, eu cel real, sunt altceva, ceva foarte adânc şi sursa nebăgată în seamă ( izvorul eliminat de multe ori din faţa ochilor atenţiei mele) a existenţei mele.”, p. 337.

E mare diferenţă între sinele interior şi sinele mincinos considerat ca propria ta identitate. Omul este într-un anume fel dublu în sine însuşi , fiind un Cain şi un Abel în acelaşi timp, în el însuşi. Şi Cain din el este ego-ul superficial şi în stare să ucidă sursa reală a existenţei sale, calea lui interioară şi anume pe Abel din el, p. 337.

Şi făcând un acest omor omul e cu adevărat un satan. Sinele unui om este foarte genuin, creativ şi unic, p . 337. Ceea ce este omul în sine însuşi nu este temporal sau relativ – pentru că tocmai aceea este ceea ce determină şi califică toate aspectele existenţei sale – ci etern şi absolut. Şi acest lucru există în sine însuşi, chiar dacă el este inconştient sau nu. Dacă omul poate să devină „Dumnezeu”, atunci trebuie să existe în el ceva, prin care să poată intra în comuniune cu Dumnezeu, p. 338.

Dar acel ceva prin care să intrăm în legătură cu Dumnezeu, în context filosofic, nu e raţiunea, p. 338. Raţiunea poate fi totuşi cea care formulează noţiuni şi propoziţii. Ea e facultatea sistematizării, a combinaţiilor mentale, cea care distinge, cea care clasifică după legi şi reguli proprii formele prin care înţelegem lucrurile externe. Şi atunci, dacă raţiunea ar fi singura modalitate de cunoaştere umană, atunci omul nu poate avea o cunoaştere directă şi imediată a ceea ce este absolut şi etern.

În cel mai bun dintre cazuri el ar accepta Revelaţia, prin care poate avea o exterioară şi indirectă recunoaştere a adevărurilor, fără o altă posibilitate directă şi imediată de participare la ele. Şi dacă ar respinge Revelaţia, atunci se mulţumeşte cu aspectele exterioare şi superficiale, care sunt relative şi temporale, p. 339.

Raţiunea nu este singurul organ sau facultate de cunoaştere umană. Ci omul posedă o capacitate supra-raţională de cunoaştere şi experiere, un intelect spiritual care compensează natura raţională. Acesta e o facultate dumnezeiască în om şi el a primit-o în momentul creaţiei sale. E vorba de ochii inimii. Ei sunt diferiţi de minte şi nu operează cu înţelegeri, delimitări şi analize şi se diferenţiază din nou de minte prin aceea, că ei nu îşi derivă sau îşi formează ideile prin lucruri care sunt externe, ci le capătă prin unire internă cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul, p. 339.

Intelectul spiritual cunoaşte toate lucrurile prin cunoaşterea propriei lor esenţe interioare, prin directa participare la ideile divine sau energiile divine, care aduc în el existenţa acelor idei şi energii, şi care sunt complet inaccesibile percepţiei raţionale. Intelectul spiritual este capabil de o intuiţie imediată şi o experienţă interioară, p. 339. Experienţele şi intuiţiile duhovniceşti nu sunt rodul conceptelor şi al discursurilor raţionale, p. 339.

După modelul unirii ipostatice a divinului cu umanul în Hristos, şi sufletul şi trupul nostru sunt susceptibile de procesul de perihoreză, acea penetrare a dumnezeiescului har în om şi a omului în Dumnezeu, p. 340.

Omul modern a eliminat cuvântul „suflet” din vocabularul său. Simpla punere a întrebării implică existenţa celui care întreabă şi astfel existenţa se afirmă de la sine. Cuvântul „suflet” are o poziţie ambiguă azi, pentru că poate fi folosit în sensul că include intelectul spiritual, „sufletul sufletului”, dar poate fi înţeles şi în sensul, că se distinge de intelectul spiritual, p. 340.

„Cuget deci exist”, e pentru autorul nostru un exemplu de posesie satanică a sufletului. Această independenţă, această autonomizare cu orice preţ a omului este un clar simptom a ceea ce noi numim cădere, căci sufletul nu se identifică în această situaţie cu sinele nostru, p. 340.

Sufletul nu este niciodată trupesc şi trupul nu poate fi niciodată fără suflet. Sufletul şi trupul aceleiaşi singure persoane sunt unite împreună de la începutul existenţei lor şi principiul acestei uniuni a sufletului cu trupul stă în Dumnezeu Însuşi, p. 341.

Trupul şi sufletul meu stau într-o indisolubilă coexistenţă. Fără unul sau altul, nici sufletul şi nici trupul nu poate fi complet. Ele se completează unul pe altul şi se determină unul pe altul. Suntem indisolubili şi după ceea ce noi suntem consideraţi morţi. Sufletul penetrează trupul iar trupul sufletul şi acest schimb reciproc, această transmigrare a unuia către altul, este un proces fără sfârşit. O astfel de intimă şi reciprocă relaţie este între divinitate şi omenitate întru Hristos, căci sufletul şi trupul în om sunt permanent unite, p. 341.

Omul stă între Dumnezeu şi lumea materială, între cer şi pământ, p. 342. Toate lucrurile creaţiei îşi găsesc locul de întâlnire în om. Caracterul mecanicist al ştiinţei moderne este marcat de dorinţa de a domina, de a stăpâni şi a poseda şi a exploata natura, dar nu să o transforme sau să o sfinţească. Ei presupun că pământul ţine de om, că îi aparţine lui şi nu că omul e din pământ, că aparţine prin trup de compoziţia pământului sau că e, prin trup, pământ. Oamenii au pierdut sensul lor şi armonia şi reciprocitatea cu natura, p. 342.

Dar omul e mai mult decât un simplu microcosmos cum dorea Platon, ci e un macrocosm. Despărţit de Hristos omul nu are un loc real în lume şi nici lumea în el. El este doar o dureroasă umbră a sinelui său şi unul care face o crimă împotriva naturii sale, dacă refuză cunoaşterea lui Dumnezeu, p. 343.

Un articol plin de conţinut şi de intuiţii şi soluţii foarte benefice.

***

„The assumption of our Lady” ( trad. Adormirea Maicii Domnului), by John Saward, p: 343- 357. Un articol despre eretica „dogmă” catolică a „imaculatei concepţii”. Detalii: La 1 noiembrie 1950 papa Pius al XII-lea, prin constituţia „Munificentissimus Deus” ( MD), a declarat ca „dogmă revelată”, eretica supoziţie a „imaculatei concepţii”, p. 343. Pentru monofiziţi Învierea lui Hristos era învierea lui Dumnezeu. Însă mariologia trebuie văzută în context hristologic, p. 344. Autorul e, probabil, un catolic englez . E de partea ereziei.

În interiorul nostru ne reînnoim zilnic, eshatologia este inaugurată şi posibilitatea transfigurării este reală, p. 349. Puterea învierii este deja prezentă în contemporaneitatea noastră iar învierea e un bun comun, p. 349.

Învierea Sfinţilor adormiţi din timpul morţii Mântuitorului Hristos e un semn că moartea şi puterea Iadului au fost învinse de Hristos Dumnezeu. Aşa credeau printre alţi Sfinţi Părinţi, Sfântul Irineu şi Sfântul Efrem Sirul. Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, Domnul a coborât în Iad singur, dar a ieşit împreună cu Sine, cu o mare mulţime de oameni. El a înviat pe mulţi Sfinţi, p. 349. ( cf. Cateheze 14, 18; PG 33, 843C. / cf. p. 356 a articolului recenzat) Acest lucru se vede şi din Sfânta Icoană a Învierii Domnului, unde ţine de mâini pe Sfinţii Adam şi Eva şi în spatele Lui sunt mulţi Sfinţi ai Vechiului Testament. Pentru autor Maica Domnului e un tip al Bisericii, al umanităţii mântuite, p. 351. Assumption este echivalentul – aşa spune autorul – al sintagmei Adormirii Maicii Domnului, p. 353, deşi tot el spune, că ortodocşii cred că nu e tot una Asumpţia şi Adormirea.

Pe când catolicii văd o ridicare prin sine a Prea Curatei la cer, noi vedem o ridicare a Ei la cer făcută din voia lui Dumnezeu şi în asta constă diferenţa între minciună şi adevăr. Aşa am înţeles citind cărţile noastre ortodoxe. E o realitate pe care trebuie să o aprofundez şi mai bine.

Autorul spune că Adormirea Prea Curatei nu e discutată până la Sfântul Ambrozie şi Sfântul Epifanie, p. 355, dar eu nu cred acest lucru. Despre ea vorbeşte şi Sfântul Dionisie Areopagitul.

***

„The Holy Spirit and chrismation”, by Nicolas Zernov, p. 357 – 363.

Biserica este o comunitate euharistică şi harismatică. Taina Sfintei Mirungeri e acest „chrismation”. Omul primeşte în Ortodoxie o singură dată această Sfântă Taină, dar dacă se întoarce din apostazie o mai primeşte odată, p. 358.

Bulgakov numea mirungerea o Cincizecime personală, p. 359. A pecetlui pe cineva cu Sfântul Mir înseamnă a face un semn al aparţinerii sale de Dumnezeu. Şi astfel orice persoană miruită e proprietatea Sfântului Duh, p. 360. Dar a pecetlui, în al doilea rând înseamnă şi autoritate iar Duhul Sfânt e Cel ce îţi aduce darurile mari şi noi ale răscumpărării prin Hristos.

Prin pecetluirea noastră de către Duhul Sfânt, nu înseamnă că noi am devenit obiecte pasive ale puterii Sale, ci noi am devenit colaboratori, organe ale Sfântului Duh şi de aceea mirungerea înseamnă o specială responsabilitate faţă de folosirea propriului nostru trup, p. 360. Orice mică impuritate este un mare păcat împotriva Sfintei Mirungeri, p. 360.

Subcapitolul „Rolul laicilor” : fiecare suntem unşi cu Sfântul şi Mare Mir. Biserica este în mod fundamental un trup ierarhic şi prin mirungere devenim de fapt mireni. Biserica e un fel de armată. Nu poţi să fii membru al armatei fără să deţii un rang anume. Toţi suntem co-celebranţi în toate Sfintele Taine ale Sfintei Biserici, p. 361.

Biserica Ortodoxă învaţă că păzitorul adevărului este întregul trup al celor credincioşi, p. 361. Suntem chemaţi nu numai să ascultăm adevărul dumnezeiesc, ci şi să-l facem cunoscut, să-l predicăm celor care nu îl cunosc. Nu crede – şi are dreptate – că în disputa dintre un mirean şi un episcop despre adevărul credinţei, episcopul ar fi avantajat pentru că e episcop iar mireanul ar fi dezavantajat pentru că e doar mirean, p. 361. Şi dacă la hirotonire, un preot sau un episcop mărturisesc adevărul, nu înseamnă că ei vor păstra mai bine credinţa decât un mirean sau decât unul inferior lor. Şi acest lucru e foarte corect. Papa Paul al VI-lea a pupat piciorul mitropolitului grec, p. 363.

***

„Trinity and Incarnation in Anglican Theology from the sixteenth century until today” , by A. M. Allchin, p. 363-376. ( lecturat la Institutul Teologic din Bucureşti, la 18 ianuarie 1976): Pentru David Jenkins, Sfânta Treime este un simbol pentru pelerinii, care nu cunosc limite în nădejdea îndurării, a descoperirii şi a bucuriei lor, p. 364. Thomas Crammer, primul arhiepiscop reformator de Canterbury a fost un liturgist şi nu un dogmatician. Şi el a făcut „Cartea comună de rugăciuni”, p. 364. Vechea tradiţie latină liturgică a fost transplantată în Anglia, slujbele scurtate şi adaptate oamenilor de aici, alături de elemente scripturale şi didactice, p. 364. Contemporani cu Luther şi Calvin, în Anglia erau Richard Hooker ( 1554-1600) şi episcopul Lancelot Andrewes (1555-1626). Aici supremaţia Scripturii e interpretată în diferite moduri. Se primesc şi mărturiile Sfintei Tradiţii. Pt Hooker, Hristos este în Biserică, după cum Eva era în Adam, p. 366. În sec 17, anglicanismul avea o teologie a Întrupării, a Bisericii şi a Sacramentelor, p. 368. Când vorbim de persoană, vorbim de omul în comuniune, p. 371.

***

Marina Ţvetaeva ( poetă) spunea: „Ce putem să spunem noi despre Dumnezeu? Nimic. Ce putem să spunem noi lui Dumnezeu? Totul”. Maica şi poeta Maria Skobtsova ( 1891-1945) a făcut şi o antologie de Vieţi de Sfinţi. Abune Yohannes a fost un etiopian monofizit foarte aparte, socotit de ei „sfânt”, deşi, şi monofiziţii se cred „ortodocşi”.

***

Minuni după adormirea sa, din „The Orthodox Word”, nr. 108-109 pe 1983, ( pe copertă e Fericitul Serafim Rose) p. 9-24: Viaţa pe scurt a Fericitului Serafim Rose a scris-o Maica Brigid.

Părintele Herman l-a văzut în vis pe Fericitul Serafim înainte de a sluji Sfânta Liturghie, îmbrăcat în alb şi stând întins. Era la 6 zile după adormirea sa, p. 15.

Fericitul Serafim a vindecat de cancer la gât pe Susan Matushka, fiica părintelui Alexey Young, în 1982, p. 19-20. Cu părintele Alexey, Fericitul Serafim a avut o lungă corespondenţă, publicată de Ştefan şi Danion în limba română. În 14 / 27 octombrie 1982 a fost văzut în vis de Bătrânul Nazarie de la Valaam. I-a spus acestuia: „Rămâi ferm în hotărârea ta sau pregăteşte-te pentru sfârşit”. După care l-a sărutat pe frunte şi acesta a fost foarte fericit, p. 21. Vindecă o hemoragie cerebrală a unei femei, p. 21-22.

De la p. 25 a aceluiaşi număr de revistă, sunt câteva date ale părintelui Damaschin Christensen faţă de viaţa Fericitului Serafim Rose. Fericitul Serafim a fost mai întâi metodist, apoi prezbiterian, p. 25. Studiază filosofia chineză, p. 25. Apoi budismul. Învaţă limba chineză veche la colegiul Pomona şi la universitatea californiană Berkley. E influenţat de profesorul Peter A. Boodberg, care era un emigrant rus, p. 26. Fericitul Serafim a tradus slujbele sfinte ortodoxe, în engleză, luminat de Duhul Sfânt. Teza sa de Master a fost „ Golul şi plinul la Lao-Ţî”, p. 27. Alan Watts a fost un alt profesor ce l-a influenţat. Studiază pe Rene Guenon. În 1956 şi 1957 scrie trei eseuri mari despre „Mentalităţi comparate”, p. 30. A scris o lucrare şi despre Jung, p. 31. L-a iubit şi admirat pe profesorul Ming Shem, un bătrân profesor chinez, total anti-comunist, p. 40. ( final).

***

Din Teologia Dogmatică a protoiereului Mihail Pomazansky, în „Cuvântul ortodox”, nr. 97 / 1981: Marele mister al evlaviei creştine este viaţa în Hristos, p. 73 ( din Prefaţa la ediţia englezească a Teologiei Dogmatice şi în continuare la fel). A dezbătut mai ales dogma eclesiologică şi în special catolicitatea Sfintei Biserici. A trăit peste 93 de ani. S-a născut pe 7 / 19 noiembrie 1888 în vestul Rusiei.

***

Sfântul Grigorie de Tours, „Vita Patrum”, capitolul 10, Sfântul Friardus cel Zăvorât, în „Cuvântul Ortodox”, nr. 97 / 1981, p. 88-93:

A trăit lângă insula Vindunitta, în teritoriul Nantes-ului, p. 89. Copilăria sa a fost dăruită lui Dumnezeu şi foarte castă. A trăit în rugăciune şi priveghere şi când a devenit în vârstă. Satana îi apare diaconului Secundellus şi îi spune că e „Hristos” şi că el a devenit „Sfânt” şi că trebuie să plece de pe insulă. Altă dată, după ce a pătimit multe prin faptul că l-a ascultat pe diavolul travestit şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a scăpat de falsul „Hristos”. Acest diacon a ajuns un Sfânt. Copacii sădiţi de Sfântul Friardus erau un mare miracol în ochii poporului şi în fiecare zi o imensă cioară trecea pe acolo. Şi-a prezis adormirea. A adormit în 577.

E uluitor de frumoasă cartea Sfântului Martin şi ar trebui tradusă. Parcă am auzit de aşa ceva. E un Pateric al Franţei. Cred că toţi, fiecare ţară are patericul ei, dar nu îl strângem cu toată cuviinţa, nu îl căutăm cu ardoare. Şi azi se pot scrie Paterice, numai că nu ne îngrijim de oamenii duhovniceşti pe care îi avem şi de experienţele lor minunate. Ajută-ne, Doamne, ca să cunoaştem pe Sfinţii Tăi, ca să ne mântuim prin ei!

***

În „Cuvântul ortodox”, nr. 74, pe 1977, am găsit despre Sfinţii Romanus şi Lupicinus dintre locuitorii deşertului Jurei ( p. 107-140): în secolele 4-5 apar multe mănăstiri în sudul Franţei. Insula Lerin e în Franţa. Sfântul Grigorie îşi începe lucrarea sa despre Sfinţii Părinţi, cu aceşti doi Sfinţi. Viaţa Sfântului Eugendus şi a celor doi a fost scrisă de un ucenic anonim pe la 520.

Această viaţă anonimă a dat nu numai mai multe detalii decât a dat Sfântul Grigorie de Tours, dar a furnizat şi informaţii despre învăţământul monastic al acestor Sfinţi Părinţi şi a vieţii monastice în general din secolul al 5-lea din Galia. Jura e un şir de munţi din partea estică a Franţei, lângă Swiss border, some hundred miles long and 20 sau 30 wide, p. 109. Sfântul Eugendus era născut nu departe de Izernore unde era un templu păgân închinat zeului Marte, care era parţial distrus şi ale cărui ruine se mai văd şi azi. Sfântul Romanus a fost fratele mai mare al Sfântului Lupicinus, p. 110 şi s-a născut în ultima decadă a secolului al 4-lea. Sfântul Eucherius va deveni episcop de Lyon în 434. Acesta a scris „Rugăciunile pustiei” înainte de 428. Cele mai citite cărţi erau Patericul egiptean şi Institutele Sfântului Ioan Cassian. Sfântul Ilarie de Arles era ucenic al Sfântului Honoratus de Lerin ( sec 5) şi în 444 călătoreşte spre Besancon. Sfântul Lupicinus nu a primit preoţia decât după adormirea Sfântului Romanus.

Fericita Maria Gatchina e o Sfântă ce a trăit sub comunism în Rusia. Ea spunea : „Depresia este o cruce duhovnicească”, p. 149.

Pr. Dorin.


[1] Ibidem.

[2] P. 262.

[3] P. 263-264.

[4] P. 266.

[5] P. 267.

[6] P. 268.

[7] P. 329.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Pagini de Teologie şi viaţă duhovnicească…căzute sub ochii mei

În acest tag vom pune note personale de lectură, mai vechi şi mai noi, note făcute în graba citirii dar cu atenţie maximă la conţinut. Considerăm că un om care citeşte, trebuie să îşi ia notiţe, să ştie să îşi ia notiţe, ca să ştie unde să se întoarcă.

Cărţile se duc, cărţile vin în viaţa noastră…dar notele rămân. Ar trebui să rămână. Dacă pentru cei experimentaţi, notele noastre de lectură nu cred că vor fi o noutate, speram ca pentru cei mai tineri, care acum încep să citească, grija de a-şi lua notiţe acurate, exacte şi de a ştii să facă comentarii directe în faţa textului…să le fie spre ajutor demersul nostru.

***

„The Orthodox Word”, nr. 147, pe lunile iulie -august 1989, $ 2,50. Revista începe cu convorbirea Sfântului Ioan de Kronstadt cu Sfânta Taisia. A se vedea trad. românească de la Ed. Ileana.

La p. 233-240, 249-254 găsim un articol al arhimandritului George, stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Sfântul Munte Athos, despre Fericitul Arhimandrit Cozma al Grigoriului, luminătorul Zairului. Voi face o traducere în mare a acestui articol.

P. 233: Într-o zi de vineri, pe 27 ianuarie 1989, după apusul soarelui, a adormit Fericitul Cozma. Călătoria sa către Louboubasi şi Kolouezi s-a terminat cu un fatal accident de maşină.

P. 235: Boteza populaţia neagră din Zair, direct în râu. El a botezat 15.000. de africani.

p. 234: Părinţii Fericitului Cozma au fost Demetrius şi Despina Aslanidis. Aceştia l-au învăţat de mic să citească Sfintele Scripturi, pentru că ei înşişi erau oameni ai evlaviei. Numele său de mirean era Ioan Aslanidis. A trăit în Tesalonic, a fost student în tinereţe al unei şcoli catehetice şi apoi catehet. Timp de 10 ani a stat pe lângă mitropolitul Augustin de Florina.

Şi-a continuat educaţia teologică la şcoala Rizarios. Vizitează Sfântul Munte şi pe Sfinţii Bătrâni de aici. Ajută la ridicarea unei noi Sfinte Biserici, a Sfântului Nicodim, din Sfântul Munte. Era o persoană dinamică, inspirată de flacăra dragostei pentru Hristos şi nu dorea să trăiască o oarecare viaţă creştină şi nici nu se limita doar la obişnuita slujbă eclezială. La 18 ani e chemat de Domnul la munca misionară iar în augustul anului 1975, la 33 de ani, a plecat în Zair, unde cu îndrumarea Părintelui misionar Amfilohie Tsoukos, a zidit 10 Sfinte Biserici în numai 40 de luni. Avea un temperament viu şi foarte multă cunoaştere şi abilitate în munca sa misionară. În decembrie 1977, el cheamă mănăstirile sale la primirea sfaturilor şi a discernământului Părinţilor Athoniţi evlavioşi.

p. 236: A fost tuns în schima mică primind numele de Cozma, de la Sfântul Cozma Etolul, patronul şi călăuzitorul vieţii sale. A fost făcut diacon şi preot de episcopul Hrisostom al Rodostolului. În luna iulie a anului 1988, a făcut ultima vizită a lui la Sfântul Munte şi era foarte extenuat. În 1980 a fost făcut arhimandrit de mitropolitul Timotei al Africii Centrale. El considera că rugăciunea lui Iisus este o armă de lupă împotriva demonilor care sunt în spatele vrăjitorilor africani. I-a învăţat muzică bizantină pe noii luminaţi prin Sfântul Botez, le făcea Sfânta Liturghie, privegheri şi mergeau după tipicul athonit. El cunoştea foarte bine limba swahili, ce se vorbeşte în Africa şi asta l-a ajutat mult.

p. 237: A primit multe milioane de drahme, dar le-a folosit pentru cei săraci. Când a venit ultima dată în Sfântul Munte a adus o carte a sa, numită „Cugetări despre munca misionară din experienţă”, publicată în periodicul misionar al „Misiunilor străine”, al frăţiei din Tesalonic: „Misiunile ortodoxe străine”.

De Boboteaza anului 1989, s-au botezat în Kolouezi 350 de africani şi au fost căsătorite 22 de cupluri. Aceste botezuri, ca şi celelalte acţiuni misionare, le-a filmat şi le-a trimis familiei lui, acestea fiind ultimele imagini cu el.

p. 238: În ultimele sale zile pe acest pământ el a vorbit frecvent despre pocăinţă şi moarte. Moartea sa a fost cinstită cu funeralii naţionale, începând de la mitropolitul Timotei ce îl făcuse arhimandrit, până la neobosiţii confraţi ai evanghelizării Africii şi autorităţile statale. Cinstitul şi mult prea obositul trup al Fericitului Cozma se odihneşte acum în pământul Africii, urmând Fericitului Hrisostom Papasarantopoulos. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne pe noi, robii Tăi!

***

Stau şi mă uit la aceste dumnezeieşti reviste şi înţeleg, cum o parte din ele, au fost tipărite şi trimise chiar de Fericitul Serafim bibliotecii noastre, ca un dar sfânt, dat nouă românilor. El însuşi…Daruri de la un Sfânt Părinte al Sfintei Biserici. Fericite Serafim, nu ne lăsa nici pe noi şi ne miluieşte!

A tradus şi pe Sfinţii Varsanufie şi Ioan (sec al VI-lea). Fericitul Cozma spunea despre africanii din Zair ( în cartea sa): „Să-i lăsăm să trăiască ca ortodocşi, cu culoarea pe care o au, cu credinţa, învăţătura şi arta lor. Să nu îi transformăm într-un câmp de luptă.”[1] El era de părere că nu trebuie să le impunem africanilor convertiţi mentalitatea noastră, ci să îi lăsăm în propriile lor cadre culturale şi sociale.

Finalul acestui număr al revistei îl constituie autobiografia Sfintei Taisia şi un portret uluitor de frumos al Sfântului Ioan de Kronstadt. Probabil unele din aceste imagini le vom xeroxa.

***

„The Orthodox Word”, nr. 83, noiembrie-decembrie 1978, $ 1, 25.

Fericitul Serafim Rose, „Sufletul după moarte”, p. 245-263: Pe copertă e o Sfântă icoană din secolul al 16-lea, de la Novgorod, cu cele 20 de vămi ale văzduhului, unde este câte un drac, la fiecare vamă, pe un drum ca un fir sau ca un intestin şerpuit. Mulţi neagă şi în România vămile văzduhului, afirmând că Fericitul Nicodim Măndiţă vorbeşte despre „basme”, fără substrat teologic. Fericitul Serafim se bazează cred eu, pe o carte a Sfântului Ignatie Briancianinov, unde sunt multe trimiteri patristice. Se trimite la Sfântul Pavel (Efeseni 6, 12), la Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaia Zăvorâtul (sec al 6-lea, din Filocalie), Sfântul Isihie din Ierusalim (sec 5), Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei etc. Multe texte patristice şi aghiografe.

Sfântul Grigorie Dialogul: „ Căci trebuie să ne gândim adânc, la cum va fi pentru noi înfricoşătoarea clipă a morţii, când sufletul va fi atunci înfricoşat, când îşi aduce aminte de toate relele făcute de el, când (conştientizează că am ) fost plini de nerecunoştinţă pentru fericirea trecută, când frica ( ne acaparează) şi (la fel), gândul la Judecată.” [2].

Mărturii imnografice. Mărturii: viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi Sfânta Teodora ( 26 martie), Sfântul soldat Taxiotes ( 28 martie), Sf. M. Mc Eustraţie (sec 4, dec 13), Sfântul Nifon al Constantianei ( sec 4, dec 23), Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos din Emesa ( sec 6 , 21 iulie), Sfântul Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei ( sec 7, 19 decembrie Proloage), Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat ( sec 7, 13 martie în Proloage), Sfântul Macarie cel Mare ( 19 ianuarie) şi Sfinţi Părinţi apuseni: Sfântul Columba, Sfântul Ioan al Scoţiei ( + 597), Sfântul Adamnan ( + 704), Sfântul Bonifatie ( sec 8, anglo-saxon, Apostolul germanilor) şi apoi morţi clinice contemporane: cineva a avut o moarte clinică de 36 de ore. O carte foarte documentată, foarte bună şi pe deplin ortodoxă.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 97, , din martie-aprilie 1981, $ 1, 50 am găsit, că protoiereul Mihail Polsky vorbea în 1976, în „Noii Mucenici ai Rusiei”, de un număr de 8000 de persoane[3], dar e vorba de nume verificate, căci Sfinţii sunt mult mai mulţi. Datele fac parte din articolul „Glorificarea noilor Martiri ai Rusiei”, al arhiepiscopului Antonie al Genevei şi al Europei Occidentale. În pagina 62, acesta spune: „ Respingerea Martirilor este o respingere a lui Hristos”.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 77, noiembrie-decembrie, 1977, $ 1, 25, găsim între p. 235-260: „Viaţa contesei Anna Orlova Chesmenskaya, tunsă în secret ca maica Agnia”. O viaţă rară, o viaţă de Sfântă, alături de alt Sfânt, Sfântul Fotie. Dar să dăm traducerea. Traducerea nu e totală, ci punctuală.

Tatăl Fericitei Ana se numea Alexis Grigorievici Orlov şi era faimosul erou al bătăliei de la Chesma, în care Rusia s-a bătut cu Turcia în 1770. A fost cinstit de Ecaterina a II-a , care i-a dat şi supranumele.

Fericita Ana se naşte pe 2 mai 1785 şi în anul următor a pierdut-o pe mama sa, contesa Evdochia [4] Nikolaevna, care a murit la Moscova, la vârsta de 25 de ani, pe când da naştere unui băiat, care va muri şi el în acelaşi an. În această situaţie, tatăl ei îşi concentrează întreaga atenţie asupra educaţiei şi vieţii prinţesei Ana, dar va muri şi el, după o scurtă boală, pe 24 decembrie 1808, la vârsta de 72 de ani.

Şi contesa Ana, care nu mai cunoscuse până atunci necazul sau durerea a fost overwhelmed/copleşită de moartea tatălui ei şi a leşinat. A rămas inconştientă 14 ore, fără vreun semn de viaţă. Dar, după ce s-a trezit, a îmbrăcat haina neagră a doliului şi în prezenţa celorlalţi, a venit spre Sfintele Icoane şi plecându-şi genunchii săi, uttered/ a rostit aceste cuvinte în sobs/hohote de plâns : „O, Doamne! Tu ai luat-o pe mama mea, pe care eu nu o ştiu şi acum ai binevoit să ei (şi) pe tatăl meu. Fie ca mama şi tatăl meu să fie acolo ( în cer) şi împreună cu toţi cei care, au plecat din viaţa mea”. Această rugăciune, uttered from the depts a unei inimi curate, cu întreaga credinţă şi nădejde în Dumnezeu, primind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate the remainder/cele lăsate în urmă ale vieţii sale. Tânăra prinţesă s-a liniştit în rugăciune şi prin cinstirea Sfinţilor din Lavra Peşterilor de la Kiev şi din Rostov.

La mormântul Sfântului Dimitrie al Rostovului ea a întâlnit pe ieromonahul Amfilohie, care a întărit credinţa şi ascetismul vieţii ei. El i-a schimbat viaţa vorbindu-i despre umilinţă, milă, deşertăciunea lucrurilor lumeşti, despre rugăciune, răbdare şi puterea credinţei. El i-a vorbit, ca întotdeauna, cu sincere lacrimi în ochi. Vorbind cu el, contesa felt more strongly a coldness toward wordly happiness, vanitatea şi amuzamentul pământesc şi the insolidity of everything that a man creates pentru sine şi pentru viaţa de aici.

De la el a înţeles, că viaţa de aici e o pregătire pentru viaţa veşnică, că bunurile de aici nu sunt decât calea prin care dobândim bunurile viitoare, că nici bogăţia, nici faima, nici măreţia nu ne pot da adevărata odihnă a duhului nostru şi că, numai credinţa vie şi dragostea de Dumnezeu, poate să ne dea pacea inimii în viaţa de aici şi o viaţă fericită în veşnicie. În timpul vieţii şi după moartea lui, contesa Ana a fost unită cu inima de Părintele Amfilohie.

Pentru că avea o mare bogăţie nu a ţinu-o numai pentru sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, făcând milostenii tuturor, atât în mod direct, cât şi în taină. A devenit de o mare umilinţă. Mare şi plăcută bucurie aveai, când o vedeai cu o înfăţişare extrem de prietenoasă, simplă în vorbire, modestă în cuvinte, cu un mod de a fi creştinesc în întâlnirile pe care le avea cu oamenii, fiind atentă la fiecare şi fără să facă categorisiri după origine, nume sau ani. N-a fost văzută enervată sau disagreable. Ajuta mult pe cei săraci şi mulţimile care îi înconjurau zilnic casa. Pe ea nu o interesa să afle nevoile lor, nu îi întreba ispititor, ci da oricui cerea, în numele Domnului. Accepta deopotrivă şi binele şi răul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate, căci vedea mâna minunată a providenţei, în tot ceea ce i se întâmpla. Avea aceiaşi răbdare mereu şi se ruga cu tărie, plecându-şi genunchii şi sta ore întregi în faţa Sfintelor Icoane. A cunoscut din experienţă cât de dificilă e calea desăvârşirii creştine. Episcopul Inochentie de Penza şi Saratov o trimite la ieromonahul Fotie din Petersburg.

Fericitul Fotie s-a născut la Peter Spassky, pe 7 ianuarie 1792, într-o aşezare din regiunea Novgorodului, fiind fiul unor părinţi săraci. A terminat seminarul la Novgorod, apoi a intrat la Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1814. O boală de piept ( care va fi mai târziu cauza morţii sale) l-a oprit să termine academia teologică, dar a fost făcut totuşi preot. Rectorul seminarului de la Sankt Petersburg, arhimandritul Inochentie (viitorul episcop de Penza) l-a primit sub ascultarea sa. Ca mirean se numea Petru. El a devenit ucenicul credincios al arhimandritului Inochentie. El a fost şi studentul arhimandritului Filaret ( mitropolitul Moscovei de mai târziu), care a fost rectorul academiei teologice. Pentru un an şi jumătate Petru a fost profesor în şcoala duhovnicească Sfântul Alexandru Nevsky. În 1817 va deveni profesor de Religie la academia militară şi tot atunci a fost tuns monah şi a fost făcut imediat ierodiacon şi ieromonah. El nu era numai profesor, ci mai degrabă un adevărat Părinte duhovnicesc pentru elevii săi, pe care aceştia l-au iubit foarte mult.

Fericita Ana l-a întâlnit pe el ca ieromonah, când capitala Rusiei era inundată de o „mistică” pseudo-creştină, plină de idei occidentale, împreună cu „luminata” filosofie pe care a produs-o Revoluţia Franceză. Lojile masonice şi alte societăţi secrete îşi desfăşurau activitatea din plin. Găseai cărţi cu conţinut gnostic şi fantasme milenariste ca cele ale lui Jacob Boehme, Jung – Stilling, Eckhart şi alte „misticisme” occidentale aduse în mod deliberat în Rusia şi publicate, pentru a fi citite în majoritatea oraşelor… Ţarul Alexandru, după victoria împotriva lui Napoleon favoriza noile curente religioase şi consulta „profeţiile” eretice şi alte religii entuziaste. Împărăteasa Ecaterina P. Tatarinova proclama cu voce tare, că a primit darul „profeţiei”, la scurt timp după ce a fost primită în Ortodoxie din protestantism, dar în particular ea ocupa „poziţia unui lider” harismatic, a întâlnirilor religioase care includeau cântece masonice şi imne sectare ( pe când se ţineau cu mâinile în cerc).[5] După cum e descris aici, era un fel de „penticostalism” incipient.

Fericitul Fotie a luptat, ca un glas solitar, împotriva acestui fals misticism. Contesa Ana a găsit în Fericitul Fotie nu numai un Părinte duhovnicesc, ci şi un ajutător în faptele sale de milostenie. Lucrul principal care a ataşat-o pe Fericita Ana de Fericitul Fotie a fost lupta lui precisă pentru Ortodoxie. Mai târziu ea avea să scrie: „ El mi-a atras atenţia prin curajul şi neînfricarea lui, cu care el, începând ca profesor de Religie la Academia Militară, ca tânăr monah, a început să acuze familia regală de erori în credinţă. Oricine era împotriva lui, începând cu Curtea. Iar lui nu îi era frică de această situaţie…Scrisorile sale mi s-au părut într-un mod asemănător cu Epistolele apostolice. Ajungând să-l cunosc mai bine, am devenit convinsă că el nu lupta ca toţi ceilalţi, pentru sine însuşi”.

Ea va deveni, pe deplin credincioasă şi supusă Fericitului Fotie, în lupta pentru curăţia / corectitudinea credinţei, dându-şi banii ei din belşug în acest scop şi servind prin exemplul său de umilinţă, adevăratei vieţuiri creştineşti, fiind la antipodul „harismaticei” Tatarinova şi a altor „profetese”.

Plecarea arhimandritului Inochentie la Petersburg, datorită alegerii sale ca episcop era în realitate un exil cauzat de căderea lui în afara favorurilor casei imperiale şi a reticenţilor sale faţă de noul curent „mistic” inoculat în spaţiul rusesc. Când va adormi episcopul Inochentie, Fericitul Fotie va fi foarte afectat de moartea sa şi va cere permisiunea să refacă mănăstirea Konevits din Lake Ladoga, din nordul Petersburgului.

Aici, pentru prima dată, îşi dă seama care viaţă monahală strictă e cea mai bună: cea cenobitică, cu toate lucrurile în comun, cu tipicul slujbelor ţinut foarte strict şi cu monahi trezi şi tăcuţi ( sober and silent). Aici s-a născut în inima lui viziunea de a se stabili într-o zi, el însuşi, într-o astfel de mănăstire. În 1821 Fericitul Fotie a devenit stareţ al mănăstirii Derevyanitsky din Novgorod, pe care, în scurt timp, cu ajutorul Fericitei Ana, l-a refăcut. Fericita Ana rămăsese contesă.

În 1822 e transferat la altă mănăstire din Novgorod, Skovorodsky, pe care a refăcut-o; pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an, să fie transferat la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Yuriev ( tot în Novgorod), unde devine arhimandrit. Această ultimă mănăstire datează din secolul al XI-lea şi atunci era într-un declin total. Aici şi-a petrecut cealaltă parte a vieţii sale, refăcând în totalitate mănăstirea de la Yuriev. Inima lui era legată de viaţa deşertului şi de Sfinţi Părinţi din vechime.

În splendida mănăstire de la Yuriev, el a trăit o viaţă retrasă ( de recluziune, de zăvorâre; a recluse), ce va spori tot mai mult, în anii următori. Pe parcursul Marelui Post (Great Lent) el nu vorbea cu nimeni. Postul său ( his fasting[6]) era extrem şi în ultimii ani el nu a mai cunoscut altă hrană decât prosphora ( Sfintele Taine probabil sau anafura) de la Biserică şi altceva simplu de felul terciului de ovăz ( porridge) şi nu bea decât apă. Era primul la Sfânta Biserică şi pleca ultimul. El însuşi ţinea întotdeauna candele aprinse, înaintea Sfintelor Icoane împărăteşti ( the main icons) a Mântuitorului şi a Prea Curatei. Avea o mică încăpere de rugăciune în mănăstire, unde la fiecare miez de noapte şi în fiecare zi îşi făcea ceasurile după rânduiala lor. Iar sufletul său era înălţat la cele cereşti şi inima lui ardea după viaţa veşnică.

Cu mare evlavie şi dor dumnezeiesc făcea slujbe sâmbăta şi duminica. Vorbea din inimă, iar cuvintele sale erau vii şi iubitoare, pline de tărie dumnezeiască. Şi cu toate acestea el era un neobosit combatant în lupta împotriva învăţăturilor Ortodoxiei, fapt pentru care a fost de mai multe ori chemat la Petersburg. Istoricii occidentali l-au caricaturizat în chip şi fel, făcându-l un „fanatic violent”, ce s-a unit cu „forţele întunecate ale reacţiunii” din Rusia.

Însă autobiografia sa, scrisă la rugămintea Fericitei Ana, ni-l arată a fi un zelos apărător al Ortodoxiei, cu idei corect expuse. Ca student şi profesor în Petersburg a cercetat din naturală curiozitate ideile eretice noi, care se vehiculau pe atunci. A citit „calea lui Hristos” de Iacob Boeme şi comentariul la Apocalipsă a lui Jung-Stilling. Mai târziu el va citi multe asemenea cărţi şi îşi va lua notiţe, pe care le va comenta şi va aduce şi punctul ortodox. Aceste pagini personale le va prezenta ţarului Alexandru.

A atacat în mod public lojile masonice şi societăţile secrete, după cum şi guvernul care sponsoriza Societatea Biblică, care nu îşi făcea tipăririle numai în Rusia şi care aducea un limbaj vag scripturistic în spaţiul ortodox, prin traducerile biblice care se făceau. El a declarat deschis, că „credinţa masonică este a Antihristului, şi tot ce scriu ei e de la diavolul”.

Activitatea sa publică a atras în mod natural atenţia ţarului Alexandru, care în ultimii săi ani de domnie a început să se întoarcă la faza „liberală” a tinereţii sale, şi a vrut să îl întâlnească în mod particular. Fericitul Fotie a avut două întâlniri cu ţarul şi a vorbit îndelung cu el, pe baza a numeroase documente. Influenţa Fericitului Fotie a fost decisivă în viaţa ţarului. După prima întâlnire, el avertizat pe ţar de societăţile secrete, care vor să submineze Biserica şi statul şi l-a chemat să fie apărător al Ortodoxiei şi să interzică funcţionarea societăţilor secrete. După câteva săptămâni ţarul a dat un decret, prin care a închis activitatea lojilor masonice şi a societăţilor similare. După a doua întâlnire cu Fericitul Fotie, acesta îl sfătuieşte pe ţar să facă paşii necesari, ca să se stopeze răspândirea cărţilor anti-ortodoxe şi să exileze pe autorii lor. El acceptă cererea Fericitului Fotie, cu care ocazie Fericitul Fotie i-a spus ţarului: „ Dumnezeu a învins pe Napoleon-ul cel văzut; însă tu poţi să învingi pe Napoleon-ul cel gândit”.

Alexandru I şi-a dat seama singur de greşeala pe care a făcut-o în tinereţea sa şi de drumul pe care îl alesese. Şi-a înscenat „moartea” într-un oraş retras din sudul Rusiei şi a trăit ultimii 39 de ani ai vieţii sale ca un singuratic ( a recluse-ascetic), sub numele de „Fyodor Kuzmich”. I-a urmat Nicolae la domnie, fratele şi succesorul său, care a apărat credinţa ortodoxă timp de 30 de ani de zile. Fericitul Fotie a devenit salvatorul Rusiei prin această minunată convertire. Nici un om din Rusia, cu siguranţă, nu a muncit mai mult ca Fericitul Fotie, împotriva domniei liberale a lui Alexandru I.

Trăind în Moscova sa natală, Fericita Ana se stabileşte la Petersburg şi mai apoi, din 1822 – devenind fiica sa duhovnicească – se mută lângă mănăstirea Yuriev. Va merge la Sfânta Biserică în fiecare zi. Era un exemplu de femeie cu viaţă evlavioasă şi ascetică, fiind o mare emulaţie pentru toţi vecinii săi şi făcând multe fapte bune. Va trăi şi mai strict decât până acum, dedicându-se în întregime, muncii şi vieţii evlavioase, fecioriei, postului, rugăciunii şi milosteniilor. Ea şi-a dăruit lui Dumnezeu bogăţia, sufletul şi trupul; în mod evident şi gradual, ajungând în cele din urmă, ca fericita sa moarte să ne reveleze cine este.

A trăit lângă Yuriev circa 25 de ani, şi zilnic, în ultimii ani, a participat la Vecernie şi Sfânta Liturghie în mult iubita Biserică închinată Prea Curatei, a adus o Litie în fiecare zi şi o panihidă de Sâmbătă ( cu excepţia zilelor de post), pentru părinţii ei şi după 1838 ( anul adormirii lui), pentru Fericitul Fotie. Ea îl considera pe el tatăl ei, fiindcă a fost îndrumată de el în viaţa duhovnicească.

În timpul Marelui Post, Fericita Ana era la toate slujbele dumnezeieşti, în Sfânta Biserică a Atotmilostivului Dumnezeu. În Postul cel Mare ea îşi petrecea cea mai mare parte a zilei în Biserică iar noaptea şi-o petrecea acasă, în rugăciune. În primele 6 săptămâni ale postului ea nu mânca nimic până sâmbătă, în afara Sfintei Împărtăşanie (prosphora) şi a puţinului vin cald ( warm wine) luate în Biserică, miercuri şi vineri, după Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite ( the Liturgy of the Presanctified Gifts) şi în Săptămâna Patimilor ( Passion Week) ea mânca mâncare numai în Marea Joi.

Ea se împărtăşea cu Sfintele Taine ( Holy Mysteries) în fiecare sâmbătă şi duminică şi în acele zile se trezea la ora două dimineaţa şi era prima în Biserică pentru Matins ( Utrenie) de la ora trei (dimineaţa). Ziua în care se împărtăşea era socotită de ea ca o zi fericită şi plină de dumnezeiască bucurie. Nu mânca în zilele de dulce carne sau lapte, ci numai peşte.

Creştea în viaţa duhovnicească, dar nu îşi întrerupsese contactele cu viaţa socială, ci se comporta potrivit rangului ei. De la 7 ani a fost doamnă de companie a familiei imperiale. În 1826 ea a însoţit pe împărăteasa Alexandra Fyodorovna la încoronarea lui Nicolae I la Moscova şi a rămas cu ea în tot timpul ceremoniilor. În 1828 a însoţit pe împărăteasă de la Odessa la Kiev şi mai târziu la Warsaw şi Berlin. Cei care o vedeau în viaţa socială, nu îşi imaginau că ea trăieşte cea mai mare parte a vieţii ei în rugăciune şi în trudă pentru viaţa evlavioasă.

Citea psalmii Sfântului David, ceasul I, III, VI şi IX, acatistul (akathist) Mântuitorului şi al Maici Domnului, al Sfintei Mare Muceniţe Varvara şi al altor Sfinţi şi canonul către Îngerul păzitor ( the Guardian Angel). În fiecare miez de noapte se ridica şi spunea de 12 ori : „Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu…”.

Ea nu dormea pe pat, ci într-un divan special aflat în camera sa de rugăciune, cu faţa spre „Maica Domnului” din Kazan şi alte Sfinte Icoane. În Biserica din mănăstirea Yuriev ea stătea întotdeauna în faţa icoanei Prea Curatei „The Unburnt Bush” ( Rugul aprins) şi iubea să facă metanii înaintea ei şi să sărute picioarele Sale. Şi la sfârşitul slujbelor ea obişnuia să cinstească toate Sfintele Icoane.

Fericita Ana, în zelul ei, vizita şi alte Biserici ale lui Dumnezeu, mănăstiri şi lavre. A mers de două ori la Lavra peşterilor din Kiev nu cu mult înaintea adormirii sale şi a stat aici lung timp, având mare evlavie pentru acest mare loc al Sfintei Ortodoxii şi al Ortodoxiei întregi. Pelerinajul său a înglobat şi vizitarea Fericiţilor Partenie şi Teofil. Fericita Ana avea mare respect pentru Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos şi nu a pus niciodată pe seama lui atributul de „nebunie” pur şi simplu, ci de „sfântă nebunie”. Contesa care apare în viaţa Sfântului Teofil (acum şi în română) e Fericita Ana. Fericitul Partenie e cel care a tuns-o pe ea în monahism.

Iubea să vorbească cu oameni care erau evlavioşi şi bogaţi în experienţă duhovnicească, despre nevoinţele Sfinţilor lui Dumnezeu, despre locurile lor de nevoinţă, despre locurile sfinte de la Ierusalim şi Sfântul Munte Athos. Şi-a dorit să meargă din totdeauna la Ierusalim. Cu căinţă în suflet ea vorbea despre locurile sfinţite de preacuratele picioare a le Domnului şi de locul unde a locuit Prea Curata Fecioară şi de răspândirea credinţei creştine.

Milosteniile Sfintei Ana sunt mult mai evidente, dacă pe lângă milosteniile ce le-a făcut în Rusia – şi a ştiut foarte bine să conducă, spre bine, averea sa – amintim şi de cele din afara ţării: a ajutat patriarhia ecumenică din Constantinopole, a trimis iconostase în Alexandria şi Damasc, Ţara Sfântă şi în Sfântul Munte s-au văzut binefacerile ei. Oriunde, numele ei răsuna ca al Sfintei Melania Romana. Se ştie că în toată viaţa ei, Sfânta Ana a dăruit circa 25 de milioane de ruble la Mănăstiri şi Biserici şi alte milioane la săraci şi alţi nevoiaşi. A lăsat după moartea sa, 5000 de ruble pentru toate cele 340 de mănăstiri, 3000 de ruble la 48 de catedrale, 6000 de ruble la celelalte dioceze din Rusia, pentru văduvele şi orfanii clerului.

La 64 de ani, aproape fără vreo boală, Fericita Ana a adormit în ziua de joi ( Tuesday), pe 5 octombrie 1848, în mănăstirea Yuriev. Şi-a pregătit dinainte locul pentru îngropare, aici, cu câţiva ani înaintea adormirii sale. Tot pe 5 octombrie repauzase şi tatăl său, contele Alexis. În ultima sa zi de viaţă a mers la Sfânta Liturghie dimineaţa, săvârşită de stareţul de la Yuriev, arhimandritul Manuel, care a împărtăşit-o. A făcut apoi o panihidă pentru tatăl ei. S-a întors de la mormântul tatălui ei la mănăstirea sa, s-a închinat la sfintele Icoane, al mormântul Fericitului Fotie şi unde era şi mormântul ei şi s-a rugat îndelung. A adormit cu Sfânta Icoană a Prea Curatei alături, pe sofaua arhimandritului Manuel, la care se dusese. Ieromonahul Vladimir i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. Astfel, la 6 fără un sfert seara, a adormit Fericita Ana. Rusia întreagă a plâns pentru ea. Cinci zile la rând s-au făcut slujbe de numeroşi clerici, ca episcopul Leonid, vicarul Novgorodului, arhimandritul Manuel, şi de alţi stareţi ai mănăstirilor ruseşti.

Duminica de 10 octombrie a fost ziua prohodirii sale. În loc de plângere, a început să se spună: „Iată-ne, iartă-ne, Mama şi Binefăcătoarea noastră!” După adormirea sa, a fost găsit un larg Altar-Gospel în camera sa de rugăciune. Aici, pe ultima pagină a Sfintei Evanghelii s-a găsit o notă revelatoare: „ Să binecuvinteze Hristos, sufletul sorei întru Hristos Einga, ca să citească această carte şi pe care să o înţeleagă cu voinţa lui Dumnezeu şi să cunoască tainele ei cele de neuitat cu inima sa. Roagă-te pentru mine şi primeşte acest sfânt odor din mâinile Maicii Domnului, de la Doamna noastră, Stareţa Peşterilor Kievului, deopotrivă pentru mine şi ei. Schimonahul Partenie. 1845, luna august, ziua a 22-a. Aliluia”. (fine).

***


[1] P. 256.

[2] P. 252.

[3] P. 61-62.

[4] Astfel am tradus americanul : Avdotia.

[5] Neoprotestanţii, la rugăciunile de la masă, se ţin de mâini în cerc. Bivolaru şi curentele yoga fac acelaşi lucru.

[6] Pe când la noi „fastul” e luxul, e abundenţa, la americani „fastul” e postul, renunţarea.

Pr. Dorin.

Despre Sfânta Euharistie în viaţa noastră

The image “http://www.nistea.com/invierea-domnului-lavie.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

„În virtutea calităţii lui de trup, Trupul lui Hristos hrăneşte, iar în virtutea curăţiei lui prin unirea Lui cu firea dumnezeiască curăţeşte şi sfinţeşte, şi aşa ne oferă îndeajuns hrană duhovnicească, din care hrănindu-ne suntem aduşi frumos la curăţia şi sănătatea duhovnicească din care ne-a scos odinioară mâncarea din cele oprite”[ Cf. Patriarhul Ghenadie Scholarios, Omilie despre Trupul şi Sângele lui Hristos; PG 160, 356-357, apud Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşirea continuă cu Preacuratele lui Hristos Taine [1783]. Citatul este cf. ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse. Mărturiile Tradiţiei, studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr. , Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 225].

Sfânta Euharistie este hrană fiinţială, fundamentală pentru umanitatea noastră. Dar o hrană dumnezeiasco-omenească pentru că e o hrană care curăţeşte fiinţa noastră de păcate şi o sfinţeşte, o îndumnezeieşte. Ea ne asigură curăţia sufletului şi a trupului. Nimic din această lume, niciun medicament nu poate să ne redea curăţia sufletului, stricată de păcatele noastre cele multe, ci numai Sfânta Euharistie ne poate da sănătate duhovnicească.

Cel mai adesea greşim faţă de Hristos, când venim nepregătiţi la împărtăşirea cu El şi nu Îl simţim, nu trăim unirea cu El, ca Dumnezeu şi om, în Euharistie. Deşi El este mereu acelaşi în Euharistie, adică Foc îndumnezeitor şi curăţitor pentru fiinţa noastră, totuşi noi nu luăm foc, nu ne aprindem duhovniceşte din măreţia dumnezeirii Domnului nostru, pentru că nu am venit la El spălaţi prin mărturisire şi lacrimi, prin dragoste şi iertare.

Părintele profesor Ică jr. ne-a făcut un mare dar dumnezeiesc prin acest compendiu patristic pe care l-a dat teologiei ortodoxe româneşti. Aveam nevoie de el ca de aer în ceea ce priveşte o înţelegere teologică corectă vizavi de împărtăşirea cu Domnul şi Dumnezeul nostru. Traducerile sale au umplut goluri imense, informaţionale, pentru cititorii avizaţi şi neavizaţi de teologie. Orice carte tradusă sau scrisă după revoluţia română din decembrie s-a constituit în daruri dumnezeieşti pentru fiecare dintre noi.

Cf. ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, cit. ant., p. 222, Sfântul Nicodim Aghioritul citează pe mitropolitul Gavriil Seviros [1540-1616] al Filadelfiei [Cf. n. 21, p. 222] şi spune că există trei motive pentru care slujim Sfânta Liturghie:

1. spre pomenirea morţii şi învierii Domnului [Lc. 22, 19]

2. pentru odihna şi sfinţirea celor adormiţi întru dreapta credinţă

3. pentru sfinţirea celor vii care se împărtăşesc cu Sfintele Taine ale Domnului.

Avem de-a face aşadar cu o reactualizare a morţii şi a învierii Domnului pentru viaţa noastră actuală, cu o retrăire a iconomiei mântuirii noastre şi în acelaşi timp cu o folosire a tuturor credincioşilor, vii şi adormiţi, de iubirea şi mântuirea venită prin Hristos Domnul nostru. Sunt curăţiţi cei adormiţi, care se împărtăşesc duhovniceşte de jertfa lui Hristos, dar şi cei care vin la slujbă şi cu precădere cei care se împărtăşesc cu Domnul nostru.

Reticenţa de a te împărtăşi, fuga de împărtăşirea cu Domnul arată o mare secătuire de dragoste a fiinţei noastre pentru Dumnezeul nostru Cel preaiubitor. A fugi de dragostea Lui înseamnă a arăta că nu vrei să te contaminezi de dragostea Lui sau să dărui dragoste altora.

Trebuie să ne împărtăşim tot mai des şi cu o tot mai mare iubire cu Domnul nostru. Trebuie să-i rugăm pe duhovnicii noştri să nu ne lase departe de Sfânta Euharistie la nicio sărbătoare, pentru ca să ne sfinţim viaţa pe fiecare zi. Excesul de raţionalizare al vieţii noastre, excesul de egoism, excesul de încredere în sine…vine tocmai de la o împărtăşire rară cu Hristos, de la o neschimbare radicală vizavi de înţelegerea adâncă a vieţii noastre.

Când ştii că Domnul este iubire cu tine, nici tu nu mai eşti un rău, un nemilos cu aproapele tău. Iertarea altora înseamnă vindecarea noastră de o prea bună încredere în noi. Iar împărtăşirea cu Domnul înseamnă conştientizarea continuă că nu putem fi vrednici, niciodată, de iubirea Lui copleşitoare, cutremurătoare faţă de noi.

Împărtăşirea cu El înseamnă să conştientizezi că iubirea şi iertarea sunt singurele mari certitudini ale vieţii noastre, certitudinile care ne fac frumoşi.

Pr. Dorin Picioruş.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno