Despre Dali, care m-a învăţat că Dali e numai unul

Ca pictor şi ca om, ca om al atenţiei, în adolescenţa mea am învăţat din cutezanţa lui, din francheţea lui, din egolatria lui, din excesele lui de tot felul, din ostilităţile lui multiple cu Dumnezeu şi cu Biserica Catolică. Salvador a fost într-un anume moment al vieţii mele o respiraţie personală. M-am comportat şi am gândit ca el, cu orgoliul lui, cu demonismul lui…cu vulnerabilitatea lui.

Acum, dincolo de cariera mea literaro-artistică, frântă cu totul de darul pocăinţei lui Dumnezeu, Dali mi se pare un om pe care îl iubesc mult…dar cu care sunt ireconciliabil. Raportarea mea la el, ca şi la Shakespeare, la Byron, la Hafiz, la Picasso, la Beethoven…oameni cu care trăiam în sculare şi în culcare acum vreo 10 ani, cu care mă desfătam, umblând de la comedie la dramă, de la absurd la tragedie, de la vodevil la simfonie, de la gazel la haiku…e o raportare ca la nişte umbre din trecut, la nişte siluete din trecut, care îmi sunt dragi pentru că le cunosc şi adâncul de bine din ei, dar cu care nu mai pot să am atingeri sufleteşti adânci.

Însă, câteodată, ca în această seară…mă apucă melancolia de ei, de vechii mei prieteni. Tablourile lui Dali de sub aceste rânduri sunt pentru mine un fel de plâns, că nu pot împărtăşi cu el, cu ei, cu toţi aceşti oameni extraordinari…şi bucuria pocăinţei mele şi bucuria harului lui Dumnezeu din inima mea.

Există iubiri ireconciliabile pentru că există oameni care aleg diferit.

Pentru o viziune totalizatoare asupra vieţii şi operei lui Salvador Dali

intraţi aici.

Pr. Dorin.