Pagini de Teologie şi viaţă duhovnicească…căzute sub ochii mei

În acest tag vom pune note personale de lectură, mai vechi şi mai noi, note făcute în graba citirii dar cu atenţie maximă la conţinut. Considerăm că un om care citeşte, trebuie să îşi ia notiţe, să ştie să îşi ia notiţe, ca să ştie unde să se întoarcă.

Cărţile se duc, cărţile vin în viaţa noastră…dar notele rămân. Ar trebui să rămână. Dacă pentru cei experimentaţi, notele noastre de lectură nu cred că vor fi o noutate, speram ca pentru cei mai tineri, care acum încep să citească, grija de a-şi lua notiţe acurate, exacte şi de a ştii să facă comentarii directe în faţa textului…să le fie spre ajutor demersul nostru.

***

„The Orthodox Word”, nr. 147, pe lunile iulie -august 1989, $ 2,50. Revista începe cu convorbirea Sfântului Ioan de Kronstadt cu Sfânta Taisia. A se vedea trad. românească de la Ed. Ileana.

La p. 233-240, 249-254 găsim un articol al arhimandritului George, stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Sfântul Munte Athos, despre Fericitul Arhimandrit Cozma al Grigoriului, luminătorul Zairului. Voi face o traducere în mare a acestui articol.

P. 233: Într-o zi de vineri, pe 27 ianuarie 1989, după apusul soarelui, a adormit Fericitul Cozma. Călătoria sa către Louboubasi şi Kolouezi s-a terminat cu un fatal accident de maşină.

P. 235: Boteza populaţia neagră din Zair, direct în râu. El a botezat 15.000. de africani.

p. 234: Părinţii Fericitului Cozma au fost Demetrius şi Despina Aslanidis. Aceştia l-au învăţat de mic să citească Sfintele Scripturi, pentru că ei înşişi erau oameni ai evlaviei. Numele său de mirean era Ioan Aslanidis. A trăit în Tesalonic, a fost student în tinereţe al unei şcoli catehetice şi apoi catehet. Timp de 10 ani a stat pe lângă mitropolitul Augustin de Florina.

Şi-a continuat educaţia teologică la şcoala Rizarios. Vizitează Sfântul Munte şi pe Sfinţii Bătrâni de aici. Ajută la ridicarea unei noi Sfinte Biserici, a Sfântului Nicodim, din Sfântul Munte. Era o persoană dinamică, inspirată de flacăra dragostei pentru Hristos şi nu dorea să trăiască o oarecare viaţă creştină şi nici nu se limita doar la obişnuita slujbă eclezială. La 18 ani e chemat de Domnul la munca misionară iar în augustul anului 1975, la 33 de ani, a plecat în Zair, unde cu îndrumarea Părintelui misionar Amfilohie Tsoukos, a zidit 10 Sfinte Biserici în numai 40 de luni. Avea un temperament viu şi foarte multă cunoaştere şi abilitate în munca sa misionară. În decembrie 1977, el cheamă mănăstirile sale la primirea sfaturilor şi a discernământului Părinţilor Athoniţi evlavioşi.

p. 236: A fost tuns în schima mică primind numele de Cozma, de la Sfântul Cozma Etolul, patronul şi călăuzitorul vieţii sale. A fost făcut diacon şi preot de episcopul Hrisostom al Rodostolului. În luna iulie a anului 1988, a făcut ultima vizită a lui la Sfântul Munte şi era foarte extenuat. În 1980 a fost făcut arhimandrit de mitropolitul Timotei al Africii Centrale. El considera că rugăciunea lui Iisus este o armă de lupă împotriva demonilor care sunt în spatele vrăjitorilor africani. I-a învăţat muzică bizantină pe noii luminaţi prin Sfântul Botez, le făcea Sfânta Liturghie, privegheri şi mergeau după tipicul athonit. El cunoştea foarte bine limba swahili, ce se vorbeşte în Africa şi asta l-a ajutat mult.

p. 237: A primit multe milioane de drahme, dar le-a folosit pentru cei săraci. Când a venit ultima dată în Sfântul Munte a adus o carte a sa, numită „Cugetări despre munca misionară din experienţă”, publicată în periodicul misionar al „Misiunilor străine”, al frăţiei din Tesalonic: „Misiunile ortodoxe străine”.

De Boboteaza anului 1989, s-au botezat în Kolouezi 350 de africani şi au fost căsătorite 22 de cupluri. Aceste botezuri, ca şi celelalte acţiuni misionare, le-a filmat şi le-a trimis familiei lui, acestea fiind ultimele imagini cu el.

p. 238: În ultimele sale zile pe acest pământ el a vorbit frecvent despre pocăinţă şi moarte. Moartea sa a fost cinstită cu funeralii naţionale, începând de la mitropolitul Timotei ce îl făcuse arhimandrit, până la neobosiţii confraţi ai evanghelizării Africii şi autorităţile statale. Cinstitul şi mult prea obositul trup al Fericitului Cozma se odihneşte acum în pământul Africii, urmând Fericitului Hrisostom Papasarantopoulos. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne pe noi, robii Tăi!

***

Stau şi mă uit la aceste dumnezeieşti reviste şi înţeleg, cum o parte din ele, au fost tipărite şi trimise chiar de Fericitul Serafim bibliotecii noastre, ca un dar sfânt, dat nouă românilor. El însuşi…Daruri de la un Sfânt Părinte al Sfintei Biserici. Fericite Serafim, nu ne lăsa nici pe noi şi ne miluieşte!

A tradus şi pe Sfinţii Varsanufie şi Ioan (sec al VI-lea). Fericitul Cozma spunea despre africanii din Zair ( în cartea sa): „Să-i lăsăm să trăiască ca ortodocşi, cu culoarea pe care o au, cu credinţa, învăţătura şi arta lor. Să nu îi transformăm într-un câmp de luptă.”[1] El era de părere că nu trebuie să le impunem africanilor convertiţi mentalitatea noastră, ci să îi lăsăm în propriile lor cadre culturale şi sociale.

Finalul acestui număr al revistei îl constituie autobiografia Sfintei Taisia şi un portret uluitor de frumos al Sfântului Ioan de Kronstadt. Probabil unele din aceste imagini le vom xeroxa.

***

„The Orthodox Word”, nr. 83, noiembrie-decembrie 1978, $ 1, 25.

Fericitul Serafim Rose, „Sufletul după moarte”, p. 245-263: Pe copertă e o Sfântă icoană din secolul al 16-lea, de la Novgorod, cu cele 20 de vămi ale văzduhului, unde este câte un drac, la fiecare vamă, pe un drum ca un fir sau ca un intestin şerpuit. Mulţi neagă şi în România vămile văzduhului, afirmând că Fericitul Nicodim Măndiţă vorbeşte despre „basme”, fără substrat teologic. Fericitul Serafim se bazează cred eu, pe o carte a Sfântului Ignatie Briancianinov, unde sunt multe trimiteri patristice. Se trimite la Sfântul Pavel (Efeseni 6, 12), la Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaia Zăvorâtul (sec al 6-lea, din Filocalie), Sfântul Isihie din Ierusalim (sec 5), Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei etc. Multe texte patristice şi aghiografe.

Sfântul Grigorie Dialogul: „ Căci trebuie să ne gândim adânc, la cum va fi pentru noi înfricoşătoarea clipă a morţii, când sufletul va fi atunci înfricoşat, când îşi aduce aminte de toate relele făcute de el, când (conştientizează că am ) fost plini de nerecunoştinţă pentru fericirea trecută, când frica ( ne acaparează) şi (la fel), gândul la Judecată.” [2].

Mărturii imnografice. Mărturii: viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi Sfânta Teodora ( 26 martie), Sfântul soldat Taxiotes ( 28 martie), Sf. M. Mc Eustraţie (sec 4, dec 13), Sfântul Nifon al Constantianei ( sec 4, dec 23), Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos din Emesa ( sec 6 , 21 iulie), Sfântul Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei ( sec 7, 19 decembrie Proloage), Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat ( sec 7, 13 martie în Proloage), Sfântul Macarie cel Mare ( 19 ianuarie) şi Sfinţi Părinţi apuseni: Sfântul Columba, Sfântul Ioan al Scoţiei ( + 597), Sfântul Adamnan ( + 704), Sfântul Bonifatie ( sec 8, anglo-saxon, Apostolul germanilor) şi apoi morţi clinice contemporane: cineva a avut o moarte clinică de 36 de ore. O carte foarte documentată, foarte bună şi pe deplin ortodoxă.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 97, , din martie-aprilie 1981, $ 1, 50 am găsit, că protoiereul Mihail Polsky vorbea în 1976, în „Noii Mucenici ai Rusiei”, de un număr de 8000 de persoane[3], dar e vorba de nume verificate, căci Sfinţii sunt mult mai mulţi. Datele fac parte din articolul „Glorificarea noilor Martiri ai Rusiei”, al arhiepiscopului Antonie al Genevei şi al Europei Occidentale. În pagina 62, acesta spune: „ Respingerea Martirilor este o respingere a lui Hristos”.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 77, noiembrie-decembrie, 1977, $ 1, 25, găsim între p. 235-260: „Viaţa contesei Anna Orlova Chesmenskaya, tunsă în secret ca maica Agnia”. O viaţă rară, o viaţă de Sfântă, alături de alt Sfânt, Sfântul Fotie. Dar să dăm traducerea. Traducerea nu e totală, ci punctuală.

Tatăl Fericitei Ana se numea Alexis Grigorievici Orlov şi era faimosul erou al bătăliei de la Chesma, în care Rusia s-a bătut cu Turcia în 1770. A fost cinstit de Ecaterina a II-a , care i-a dat şi supranumele.

Fericita Ana se naşte pe 2 mai 1785 şi în anul următor a pierdut-o pe mama sa, contesa Evdochia [4] Nikolaevna, care a murit la Moscova, la vârsta de 25 de ani, pe când da naştere unui băiat, care va muri şi el în acelaşi an. În această situaţie, tatăl ei îşi concentrează întreaga atenţie asupra educaţiei şi vieţii prinţesei Ana, dar va muri şi el, după o scurtă boală, pe 24 decembrie 1808, la vârsta de 72 de ani.

Şi contesa Ana, care nu mai cunoscuse până atunci necazul sau durerea a fost overwhelmed/copleşită de moartea tatălui ei şi a leşinat. A rămas inconştientă 14 ore, fără vreun semn de viaţă. Dar, după ce s-a trezit, a îmbrăcat haina neagră a doliului şi în prezenţa celorlalţi, a venit spre Sfintele Icoane şi plecându-şi genunchii săi, uttered/ a rostit aceste cuvinte în sobs/hohote de plâns : „O, Doamne! Tu ai luat-o pe mama mea, pe care eu nu o ştiu şi acum ai binevoit să ei (şi) pe tatăl meu. Fie ca mama şi tatăl meu să fie acolo ( în cer) şi împreună cu toţi cei care, au plecat din viaţa mea”. Această rugăciune, uttered from the depts a unei inimi curate, cu întreaga credinţă şi nădejde în Dumnezeu, primind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate the remainder/cele lăsate în urmă ale vieţii sale. Tânăra prinţesă s-a liniştit în rugăciune şi prin cinstirea Sfinţilor din Lavra Peşterilor de la Kiev şi din Rostov.

La mormântul Sfântului Dimitrie al Rostovului ea a întâlnit pe ieromonahul Amfilohie, care a întărit credinţa şi ascetismul vieţii ei. El i-a schimbat viaţa vorbindu-i despre umilinţă, milă, deşertăciunea lucrurilor lumeşti, despre rugăciune, răbdare şi puterea credinţei. El i-a vorbit, ca întotdeauna, cu sincere lacrimi în ochi. Vorbind cu el, contesa felt more strongly a coldness toward wordly happiness, vanitatea şi amuzamentul pământesc şi the insolidity of everything that a man creates pentru sine şi pentru viaţa de aici.

De la el a înţeles, că viaţa de aici e o pregătire pentru viaţa veşnică, că bunurile de aici nu sunt decât calea prin care dobândim bunurile viitoare, că nici bogăţia, nici faima, nici măreţia nu ne pot da adevărata odihnă a duhului nostru şi că, numai credinţa vie şi dragostea de Dumnezeu, poate să ne dea pacea inimii în viaţa de aici şi o viaţă fericită în veşnicie. În timpul vieţii şi după moartea lui, contesa Ana a fost unită cu inima de Părintele Amfilohie.

Pentru că avea o mare bogăţie nu a ţinu-o numai pentru sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, făcând milostenii tuturor, atât în mod direct, cât şi în taină. A devenit de o mare umilinţă. Mare şi plăcută bucurie aveai, când o vedeai cu o înfăţişare extrem de prietenoasă, simplă în vorbire, modestă în cuvinte, cu un mod de a fi creştinesc în întâlnirile pe care le avea cu oamenii, fiind atentă la fiecare şi fără să facă categorisiri după origine, nume sau ani. N-a fost văzută enervată sau disagreable. Ajuta mult pe cei săraci şi mulţimile care îi înconjurau zilnic casa. Pe ea nu o interesa să afle nevoile lor, nu îi întreba ispititor, ci da oricui cerea, în numele Domnului. Accepta deopotrivă şi binele şi răul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate, căci vedea mâna minunată a providenţei, în tot ceea ce i se întâmpla. Avea aceiaşi răbdare mereu şi se ruga cu tărie, plecându-şi genunchii şi sta ore întregi în faţa Sfintelor Icoane. A cunoscut din experienţă cât de dificilă e calea desăvârşirii creştine. Episcopul Inochentie de Penza şi Saratov o trimite la ieromonahul Fotie din Petersburg.

Fericitul Fotie s-a născut la Peter Spassky, pe 7 ianuarie 1792, într-o aşezare din regiunea Novgorodului, fiind fiul unor părinţi săraci. A terminat seminarul la Novgorod, apoi a intrat la Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1814. O boală de piept ( care va fi mai târziu cauza morţii sale) l-a oprit să termine academia teologică, dar a fost făcut totuşi preot. Rectorul seminarului de la Sankt Petersburg, arhimandritul Inochentie (viitorul episcop de Penza) l-a primit sub ascultarea sa. Ca mirean se numea Petru. El a devenit ucenicul credincios al arhimandritului Inochentie. El a fost şi studentul arhimandritului Filaret ( mitropolitul Moscovei de mai târziu), care a fost rectorul academiei teologice. Pentru un an şi jumătate Petru a fost profesor în şcoala duhovnicească Sfântul Alexandru Nevsky. În 1817 va deveni profesor de Religie la academia militară şi tot atunci a fost tuns monah şi a fost făcut imediat ierodiacon şi ieromonah. El nu era numai profesor, ci mai degrabă un adevărat Părinte duhovnicesc pentru elevii săi, pe care aceştia l-au iubit foarte mult.

Fericita Ana l-a întâlnit pe el ca ieromonah, când capitala Rusiei era inundată de o „mistică” pseudo-creştină, plină de idei occidentale, împreună cu „luminata” filosofie pe care a produs-o Revoluţia Franceză. Lojile masonice şi alte societăţi secrete îşi desfăşurau activitatea din plin. Găseai cărţi cu conţinut gnostic şi fantasme milenariste ca cele ale lui Jacob Boehme, Jung – Stilling, Eckhart şi alte „misticisme” occidentale aduse în mod deliberat în Rusia şi publicate, pentru a fi citite în majoritatea oraşelor… Ţarul Alexandru, după victoria împotriva lui Napoleon favoriza noile curente religioase şi consulta „profeţiile” eretice şi alte religii entuziaste. Împărăteasa Ecaterina P. Tatarinova proclama cu voce tare, că a primit darul „profeţiei”, la scurt timp după ce a fost primită în Ortodoxie din protestantism, dar în particular ea ocupa „poziţia unui lider” harismatic, a întâlnirilor religioase care includeau cântece masonice şi imne sectare ( pe când se ţineau cu mâinile în cerc).[5] După cum e descris aici, era un fel de „penticostalism” incipient.

Fericitul Fotie a luptat, ca un glas solitar, împotriva acestui fals misticism. Contesa Ana a găsit în Fericitul Fotie nu numai un Părinte duhovnicesc, ci şi un ajutător în faptele sale de milostenie. Lucrul principal care a ataşat-o pe Fericita Ana de Fericitul Fotie a fost lupta lui precisă pentru Ortodoxie. Mai târziu ea avea să scrie: „ El mi-a atras atenţia prin curajul şi neînfricarea lui, cu care el, începând ca profesor de Religie la Academia Militară, ca tânăr monah, a început să acuze familia regală de erori în credinţă. Oricine era împotriva lui, începând cu Curtea. Iar lui nu îi era frică de această situaţie…Scrisorile sale mi s-au părut într-un mod asemănător cu Epistolele apostolice. Ajungând să-l cunosc mai bine, am devenit convinsă că el nu lupta ca toţi ceilalţi, pentru sine însuşi”.

Ea va deveni, pe deplin credincioasă şi supusă Fericitului Fotie, în lupta pentru curăţia / corectitudinea credinţei, dându-şi banii ei din belşug în acest scop şi servind prin exemplul său de umilinţă, adevăratei vieţuiri creştineşti, fiind la antipodul „harismaticei” Tatarinova şi a altor „profetese”.

Plecarea arhimandritului Inochentie la Petersburg, datorită alegerii sale ca episcop era în realitate un exil cauzat de căderea lui în afara favorurilor casei imperiale şi a reticenţilor sale faţă de noul curent „mistic” inoculat în spaţiul rusesc. Când va adormi episcopul Inochentie, Fericitul Fotie va fi foarte afectat de moartea sa şi va cere permisiunea să refacă mănăstirea Konevits din Lake Ladoga, din nordul Petersburgului.

Aici, pentru prima dată, îşi dă seama care viaţă monahală strictă e cea mai bună: cea cenobitică, cu toate lucrurile în comun, cu tipicul slujbelor ţinut foarte strict şi cu monahi trezi şi tăcuţi ( sober and silent). Aici s-a născut în inima lui viziunea de a se stabili într-o zi, el însuşi, într-o astfel de mănăstire. În 1821 Fericitul Fotie a devenit stareţ al mănăstirii Derevyanitsky din Novgorod, pe care, în scurt timp, cu ajutorul Fericitei Ana, l-a refăcut. Fericita Ana rămăsese contesă.

În 1822 e transferat la altă mănăstire din Novgorod, Skovorodsky, pe care a refăcut-o; pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an, să fie transferat la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Yuriev ( tot în Novgorod), unde devine arhimandrit. Această ultimă mănăstire datează din secolul al XI-lea şi atunci era într-un declin total. Aici şi-a petrecut cealaltă parte a vieţii sale, refăcând în totalitate mănăstirea de la Yuriev. Inima lui era legată de viaţa deşertului şi de Sfinţi Părinţi din vechime.

În splendida mănăstire de la Yuriev, el a trăit o viaţă retrasă ( de recluziune, de zăvorâre; a recluse), ce va spori tot mai mult, în anii următori. Pe parcursul Marelui Post (Great Lent) el nu vorbea cu nimeni. Postul său ( his fasting[6]) era extrem şi în ultimii ani el nu a mai cunoscut altă hrană decât prosphora ( Sfintele Taine probabil sau anafura) de la Biserică şi altceva simplu de felul terciului de ovăz ( porridge) şi nu bea decât apă. Era primul la Sfânta Biserică şi pleca ultimul. El însuşi ţinea întotdeauna candele aprinse, înaintea Sfintelor Icoane împărăteşti ( the main icons) a Mântuitorului şi a Prea Curatei. Avea o mică încăpere de rugăciune în mănăstire, unde la fiecare miez de noapte şi în fiecare zi îşi făcea ceasurile după rânduiala lor. Iar sufletul său era înălţat la cele cereşti şi inima lui ardea după viaţa veşnică.

Cu mare evlavie şi dor dumnezeiesc făcea slujbe sâmbăta şi duminica. Vorbea din inimă, iar cuvintele sale erau vii şi iubitoare, pline de tărie dumnezeiască. Şi cu toate acestea el era un neobosit combatant în lupta împotriva învăţăturilor Ortodoxiei, fapt pentru care a fost de mai multe ori chemat la Petersburg. Istoricii occidentali l-au caricaturizat în chip şi fel, făcându-l un „fanatic violent”, ce s-a unit cu „forţele întunecate ale reacţiunii” din Rusia.

Însă autobiografia sa, scrisă la rugămintea Fericitei Ana, ni-l arată a fi un zelos apărător al Ortodoxiei, cu idei corect expuse. Ca student şi profesor în Petersburg a cercetat din naturală curiozitate ideile eretice noi, care se vehiculau pe atunci. A citit „calea lui Hristos” de Iacob Boeme şi comentariul la Apocalipsă a lui Jung-Stilling. Mai târziu el va citi multe asemenea cărţi şi îşi va lua notiţe, pe care le va comenta şi va aduce şi punctul ortodox. Aceste pagini personale le va prezenta ţarului Alexandru.

A atacat în mod public lojile masonice şi societăţile secrete, după cum şi guvernul care sponsoriza Societatea Biblică, care nu îşi făcea tipăririle numai în Rusia şi care aducea un limbaj vag scripturistic în spaţiul ortodox, prin traducerile biblice care se făceau. El a declarat deschis, că „credinţa masonică este a Antihristului, şi tot ce scriu ei e de la diavolul”.

Activitatea sa publică a atras în mod natural atenţia ţarului Alexandru, care în ultimii săi ani de domnie a început să se întoarcă la faza „liberală” a tinereţii sale, şi a vrut să îl întâlnească în mod particular. Fericitul Fotie a avut două întâlniri cu ţarul şi a vorbit îndelung cu el, pe baza a numeroase documente. Influenţa Fericitului Fotie a fost decisivă în viaţa ţarului. După prima întâlnire, el avertizat pe ţar de societăţile secrete, care vor să submineze Biserica şi statul şi l-a chemat să fie apărător al Ortodoxiei şi să interzică funcţionarea societăţilor secrete. După câteva săptămâni ţarul a dat un decret, prin care a închis activitatea lojilor masonice şi a societăţilor similare. După a doua întâlnire cu Fericitul Fotie, acesta îl sfătuieşte pe ţar să facă paşii necesari, ca să se stopeze răspândirea cărţilor anti-ortodoxe şi să exileze pe autorii lor. El acceptă cererea Fericitului Fotie, cu care ocazie Fericitul Fotie i-a spus ţarului: „ Dumnezeu a învins pe Napoleon-ul cel văzut; însă tu poţi să învingi pe Napoleon-ul cel gândit”.

Alexandru I şi-a dat seama singur de greşeala pe care a făcut-o în tinereţea sa şi de drumul pe care îl alesese. Şi-a înscenat „moartea” într-un oraş retras din sudul Rusiei şi a trăit ultimii 39 de ani ai vieţii sale ca un singuratic ( a recluse-ascetic), sub numele de „Fyodor Kuzmich”. I-a urmat Nicolae la domnie, fratele şi succesorul său, care a apărat credinţa ortodoxă timp de 30 de ani de zile. Fericitul Fotie a devenit salvatorul Rusiei prin această minunată convertire. Nici un om din Rusia, cu siguranţă, nu a muncit mai mult ca Fericitul Fotie, împotriva domniei liberale a lui Alexandru I.

Trăind în Moscova sa natală, Fericita Ana se stabileşte la Petersburg şi mai apoi, din 1822 – devenind fiica sa duhovnicească – se mută lângă mănăstirea Yuriev. Va merge la Sfânta Biserică în fiecare zi. Era un exemplu de femeie cu viaţă evlavioasă şi ascetică, fiind o mare emulaţie pentru toţi vecinii săi şi făcând multe fapte bune. Va trăi şi mai strict decât până acum, dedicându-se în întregime, muncii şi vieţii evlavioase, fecioriei, postului, rugăciunii şi milosteniilor. Ea şi-a dăruit lui Dumnezeu bogăţia, sufletul şi trupul; în mod evident şi gradual, ajungând în cele din urmă, ca fericita sa moarte să ne reveleze cine este.

A trăit lângă Yuriev circa 25 de ani, şi zilnic, în ultimii ani, a participat la Vecernie şi Sfânta Liturghie în mult iubita Biserică închinată Prea Curatei, a adus o Litie în fiecare zi şi o panihidă de Sâmbătă ( cu excepţia zilelor de post), pentru părinţii ei şi după 1838 ( anul adormirii lui), pentru Fericitul Fotie. Ea îl considera pe el tatăl ei, fiindcă a fost îndrumată de el în viaţa duhovnicească.

În timpul Marelui Post, Fericita Ana era la toate slujbele dumnezeieşti, în Sfânta Biserică a Atotmilostivului Dumnezeu. În Postul cel Mare ea îşi petrecea cea mai mare parte a zilei în Biserică iar noaptea şi-o petrecea acasă, în rugăciune. În primele 6 săptămâni ale postului ea nu mânca nimic până sâmbătă, în afara Sfintei Împărtăşanie (prosphora) şi a puţinului vin cald ( warm wine) luate în Biserică, miercuri şi vineri, după Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite ( the Liturgy of the Presanctified Gifts) şi în Săptămâna Patimilor ( Passion Week) ea mânca mâncare numai în Marea Joi.

Ea se împărtăşea cu Sfintele Taine ( Holy Mysteries) în fiecare sâmbătă şi duminică şi în acele zile se trezea la ora două dimineaţa şi era prima în Biserică pentru Matins ( Utrenie) de la ora trei (dimineaţa). Ziua în care se împărtăşea era socotită de ea ca o zi fericită şi plină de dumnezeiască bucurie. Nu mânca în zilele de dulce carne sau lapte, ci numai peşte.

Creştea în viaţa duhovnicească, dar nu îşi întrerupsese contactele cu viaţa socială, ci se comporta potrivit rangului ei. De la 7 ani a fost doamnă de companie a familiei imperiale. În 1826 ea a însoţit pe împărăteasa Alexandra Fyodorovna la încoronarea lui Nicolae I la Moscova şi a rămas cu ea în tot timpul ceremoniilor. În 1828 a însoţit pe împărăteasă de la Odessa la Kiev şi mai târziu la Warsaw şi Berlin. Cei care o vedeau în viaţa socială, nu îşi imaginau că ea trăieşte cea mai mare parte a vieţii ei în rugăciune şi în trudă pentru viaţa evlavioasă.

Citea psalmii Sfântului David, ceasul I, III, VI şi IX, acatistul (akathist) Mântuitorului şi al Maici Domnului, al Sfintei Mare Muceniţe Varvara şi al altor Sfinţi şi canonul către Îngerul păzitor ( the Guardian Angel). În fiecare miez de noapte se ridica şi spunea de 12 ori : „Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu…”.

Ea nu dormea pe pat, ci într-un divan special aflat în camera sa de rugăciune, cu faţa spre „Maica Domnului” din Kazan şi alte Sfinte Icoane. În Biserica din mănăstirea Yuriev ea stătea întotdeauna în faţa icoanei Prea Curatei „The Unburnt Bush” ( Rugul aprins) şi iubea să facă metanii înaintea ei şi să sărute picioarele Sale. Şi la sfârşitul slujbelor ea obişnuia să cinstească toate Sfintele Icoane.

Fericita Ana, în zelul ei, vizita şi alte Biserici ale lui Dumnezeu, mănăstiri şi lavre. A mers de două ori la Lavra peşterilor din Kiev nu cu mult înaintea adormirii sale şi a stat aici lung timp, având mare evlavie pentru acest mare loc al Sfintei Ortodoxii şi al Ortodoxiei întregi. Pelerinajul său a înglobat şi vizitarea Fericiţilor Partenie şi Teofil. Fericita Ana avea mare respect pentru Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos şi nu a pus niciodată pe seama lui atributul de „nebunie” pur şi simplu, ci de „sfântă nebunie”. Contesa care apare în viaţa Sfântului Teofil (acum şi în română) e Fericita Ana. Fericitul Partenie e cel care a tuns-o pe ea în monahism.

Iubea să vorbească cu oameni care erau evlavioşi şi bogaţi în experienţă duhovnicească, despre nevoinţele Sfinţilor lui Dumnezeu, despre locurile lor de nevoinţă, despre locurile sfinte de la Ierusalim şi Sfântul Munte Athos. Şi-a dorit să meargă din totdeauna la Ierusalim. Cu căinţă în suflet ea vorbea despre locurile sfinţite de preacuratele picioare a le Domnului şi de locul unde a locuit Prea Curata Fecioară şi de răspândirea credinţei creştine.

Milosteniile Sfintei Ana sunt mult mai evidente, dacă pe lângă milosteniile ce le-a făcut în Rusia – şi a ştiut foarte bine să conducă, spre bine, averea sa – amintim şi de cele din afara ţării: a ajutat patriarhia ecumenică din Constantinopole, a trimis iconostase în Alexandria şi Damasc, Ţara Sfântă şi în Sfântul Munte s-au văzut binefacerile ei. Oriunde, numele ei răsuna ca al Sfintei Melania Romana. Se ştie că în toată viaţa ei, Sfânta Ana a dăruit circa 25 de milioane de ruble la Mănăstiri şi Biserici şi alte milioane la săraci şi alţi nevoiaşi. A lăsat după moartea sa, 5000 de ruble pentru toate cele 340 de mănăstiri, 3000 de ruble la 48 de catedrale, 6000 de ruble la celelalte dioceze din Rusia, pentru văduvele şi orfanii clerului.

La 64 de ani, aproape fără vreo boală, Fericita Ana a adormit în ziua de joi ( Tuesday), pe 5 octombrie 1848, în mănăstirea Yuriev. Şi-a pregătit dinainte locul pentru îngropare, aici, cu câţiva ani înaintea adormirii sale. Tot pe 5 octombrie repauzase şi tatăl său, contele Alexis. În ultima sa zi de viaţă a mers la Sfânta Liturghie dimineaţa, săvârşită de stareţul de la Yuriev, arhimandritul Manuel, care a împărtăşit-o. A făcut apoi o panihidă pentru tatăl ei. S-a întors de la mormântul tatălui ei la mănăstirea sa, s-a închinat la sfintele Icoane, al mormântul Fericitului Fotie şi unde era şi mormântul ei şi s-a rugat îndelung. A adormit cu Sfânta Icoană a Prea Curatei alături, pe sofaua arhimandritului Manuel, la care se dusese. Ieromonahul Vladimir i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. Astfel, la 6 fără un sfert seara, a adormit Fericita Ana. Rusia întreagă a plâns pentru ea. Cinci zile la rând s-au făcut slujbe de numeroşi clerici, ca episcopul Leonid, vicarul Novgorodului, arhimandritul Manuel, şi de alţi stareţi ai mănăstirilor ruseşti.

Duminica de 10 octombrie a fost ziua prohodirii sale. În loc de plângere, a început să se spună: „Iată-ne, iartă-ne, Mama şi Binefăcătoarea noastră!” După adormirea sa, a fost găsit un larg Altar-Gospel în camera sa de rugăciune. Aici, pe ultima pagină a Sfintei Evanghelii s-a găsit o notă revelatoare: „ Să binecuvinteze Hristos, sufletul sorei întru Hristos Einga, ca să citească această carte şi pe care să o înţeleagă cu voinţa lui Dumnezeu şi să cunoască tainele ei cele de neuitat cu inima sa. Roagă-te pentru mine şi primeşte acest sfânt odor din mâinile Maicii Domnului, de la Doamna noastră, Stareţa Peşterilor Kievului, deopotrivă pentru mine şi ei. Schimonahul Partenie. 1845, luna august, ziua a 22-a. Aliluia”. (fine).

***


[1] P. 256.

[2] P. 252.

[3] P. 61-62.

[4] Astfel am tradus americanul : Avdotia.

[5] Neoprotestanţii, la rugăciunile de la masă, se ţin de mâini în cerc. Bivolaru şi curentele yoga fac acelaşi lucru.

[6] Pe când la noi „fastul” e luxul, e abundenţa, la americani „fastul” e postul, renunţarea.

Pr. Dorin.

Un comentariu la „Pagini de Teologie şi viaţă duhovnicească…căzute sub ochii mei”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *