E bine să ai ce scrie. Sau, să aduni vara…ca să ai iarna
Ieş. 9, 8: αἰθάλης καμιναίας = funingine din cuptor. De la καμιναία [caminea], -ας, ἡ vine cămin şi şemineu. Acest καμιναία e sinonim cu furnace. Adică niciun cămin nu poate fi fără foc, fără cuptor. Şi nu e nicio casă fără foc, că mâine-i Moş Crăciun, spune colindul.
Ce este şemineul? O sobă joasă, mare, zidită în perete, cu vatră larg deschisă; cămin. Dicţionarul spune că vine de la fr. cheminée. Dar vine de fapt şi de fapt de la grecesul καμιναία, prin nişte modificări lingvistice specifice limbii franceze.
***
Este stubborn as a mule, adică: încăpăţânat ca un măgar/catâr.
***
Ieş. 9, 19: a căzut ἡ χάλαζα, adică grindină/ hail în en.
***
Ieş. 9, 25: βοτάνη = vegetaţie. De unde Botanică= ştiinţa care se ocupă cu ierburile.
***
Tot în Ieş. 9, 25 apare τὰ ξύλα = pădure/copaci, de unde ξύλον = copac. De aici avem noi pe xilofon, adică instumentul făcut din lemn de copac, din lemn de pădure sau, mai la fix: lemn care răsună.
***
Protosinghel Popa Ioasaf-Ioan : „Mijloace morale de îndumnezeire a vieţii creştine după Sfinţii: Vasile cel Mare, Pahomie şi Ioan Cassian”, Buc, 1983, p. 338, teză de doctorat, ms. dactilografiat. / 276 [p 71] S2 / 19999, FTO. Conspecte din această teză:
p. 3: ἀσκέω (asceză) e prezent doar de trei ori în Vechiul Testament.[1] În NT, acelaşi cuvânt apare doar o singură dată şi cu sens general.[2]
p. 6: Sfântul Pahomie se naşte într-o familie de ţărani, aproape de Ezneh, în Egiptul de Sus, spre anul 286 sau 290 şi e crescut în religie păgână. Bătrânul său e Sfântul Palamon. A fost în bune relaţii cu Sfântul Antonie cel Mare. În 323 întemeiază o mănăstire cu viaţă de obşte, într-un sat părăsit, la Tabene, în Egiptul de Sus. Până la sfârşitul vieţii, mai înfiinţează alte 8 aşezări de obşte. Adoarme la 346.
p. 7: Sfântul Pahomie e primul ctitor al vieţii monahale de obşte.[3]
p. 9: Sfântul Vasile cel Mare, găseşte mai bine de 1500 de texte pentru susţinerea vieţii ascetice, pe care le clasează în regulile monahale şi asceticonul său[4].
p. 26: „desăvârşirea se poate atinge de orice creştin, indiferent de locul unde trăieşte, de munca pe care o face, de vârstă sau de sex”. „Fecioarele (cei din viaţa monahală – n.n.) rodesc o sută, văduvele (caştii din lume – n.n.) produc şaizeci, creştinii căsătoriţi rodesc treizeci”, spunea Sfântul Cezar de Arelate[5].
p. 46: „Sfântul Cassian găseşte că există trei feluri de vocaţii: prima – cea de la Dumnezeu, a doua – cea prin mijlocirea oamenilor, a treia – cea de nevoie”[6].
p. 52: „adevărata frumuseţe a vieţii şi învăţăturii duhovniceşti nu poate fi savurată decât pe măsura trăirii personale”.
p. 59: „cavernele inimii”.
p. 60: „Ceea ce se condamnă în primul rând la păcat este intenţia”.
p. 64: „Cuvântul virtute vine din latinescul „virtus” şi traduce termenul grecesc αρετη a cărui semnificaţie a fost la început de „putere”, „forţă fizică”, apoi de „tărie psihică”, trecând în creştinismul primar cu sensul de „năzuinţă continuă a credinciosului, ajutat de harul divin, spre împlinirea faptelor bune”, cf. Teologia Morală, vol I, p. 338-342.
p. 69: „Procesul despătimirii este însuşi procesul pocăinţei continue”.
Ascetica şi Mistica, p. 73, vol III, Morală, pentru „subconştient” la Fericitul Dumitru.
p. 120: „Când un trăitor în evlavie cade în acelaşi păcat ca şi unul indiferent, ei nu trebuie pedepsiţi la fel”.
p. 146: „Fecioria în adevăratul ei sens este ferirea de orice păcat, căci un singur păcat, de orice natură ar fi el, creează condiţii pentru declanşarea poftei trupeşti”.
p. 149: trupul „este un fel de sinteză a cosmosului”.
p. 154: „dreapta socoteală este numită şi „ochi al sufletului””.
p. 163: „Rugăciunea continuă este săvârşirea oricărui lucru pentru slava lui Dumnezeu, vederea în orice lucru a degetului Creatorului, pătrunderea raţiunilor din lucruri şi zburarea pururea cu mintea la Dumnezeu”.
p. 188: „Destăinuirea…(este) mijlocul principal pentru identificarea şi diagnosticarea răului”.
p. 221. Sfântul Benedict de Nursia adoarme în 549.
p. 223: Sfântul Benedict a cunoscut opera ascetică a Sfântului Vasile, prin intermediul traducerii lui Rufin, (dar şi prin intermediul traducerii Fericitului Ieronim), cf. p. 311: J. Gribomont, „Histoire du texte des ascetiques de S. Basile”.
p. 311, n. 1438: Rufin a stat 5 ani pe lângă Sfântul Ioan Gură de Aur.
p. 229: μονασθηριον = locul unde vieţuiesc monahii.
Această teză a fost prima carte pe care am conspectat-o, ca masterand, de la biblioteca facultăţii. Părintele e de la Mănăstirea Ciolanu-Buzău. Teza a fost făcută sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman.
***
[1] Cf. „Concordance to the Septuagint…” , by the Late Edwin Hateh and Henry A. Redpath, vol.1, Oxford, 1987, p. 172 ( la autorul nostru e la p. 233, pentru că notele sunt puse la final) : II Mac. 15, 4 (Domnul a poruncit să nu lucrezi [ ασκειν] în ziua a şaptea), IV Mac (apocrifă) 13, 22 şi 12, 11, găsim cuvântul : ασκητης , cu sensul de „a lucra”.
[2] Cf. p. 233: F. Ap. 24, 16 : „…mă străduiesc (ασκω) şi eu ca să am întotdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuvânt neîntinat”.
[3] Cf. p. 236: după cum spune O. Bardenhewer, în „Geschichte der altkirchichen Literatur”, Dritter Band, Freiburg im Breisgau, 1923, p. 83: „Pahomie este fondatorul vieţii de obşte în Egipt”.
[4] Cf. p. 239 : J. Gribomont, „Le monachisme au IV-e siècles en Asie Mineur : De Gangres au Messalianisme”, în Studia Patristica, vol. II, partea a II-a, Oxford, 1957, Akademie, Verlag-Berlin, p. 407.
[5] Cf. p. 248: Cuvântarea 6,7 în „Textes choisis”,traduits et prèsentès , parA. Blaise, Namur, 1962, p. 36-37.
[6] Cf. PSB 57, p. 346-348.
***
Unul dintre Sfinţii Părinţi, vorbind despre Mt. 24, 28 spunea, că „stârvul” e însuşi Domnul, căci S-a făcut aşa prin Răstignirea Sa, în ochii celorlalţi. În GNT avem : ὅπου ἐὰν ᾖ τὸ πτῶμα, ἐκεῖ συναχθήσονται οἱ ἀετοί.”: căci acolo unde va fi cadavrul / stârvul, acolo se vor strânge/ se vor aduna (şi) vulturii”. Unde va fi Hristos, vom veni şi noi să ne împărtăşim.
Cine are viaţă îngerească, vulturească, mare să se apropie de Hristos şi să se împărtăşească duhovniceşte cu El. Conform BibleWork 0.7., în varianta GNT, avem pentru NT, de 6 ori folosit pe τω πτωμα, pe când în SCR doar de două ori. Mt. 14, 12 vorbeşte de trupul mort al Sfântului Ioan Botezătorul. El e luat de ucenicii săi şi înmormântat. Mt 24, 28 – pe care îl discutăm – e al doilea loc amintit de GNT. La Mc. 6, 29 tot despre Sfântul Ioan. Mc. 15, 45 vorbeşte de Trupul Domnului, pe care Pilat i l-a dat Sfântului Iosif din Arimateea. Celelalte două locuri: Apoc. 11, 8,9.
***
George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, 630 p. (de la Facultatea de Litere). Pentru Sfântul Antim Ivireanul p. 230-233.
P. 231 se ocupă de moartea sa martirică: Mavrocordat, „obţinu caterisirea de la patriarhul din Constantinopol şi-l trimise în exil spre Sinai, cu ordine secrete. Pe drum, după poruncă, escorta turcă îl hăcui cu săbiile.
După altă versiune, tot contemporană, domnul ar fi organizat o execuţie exemplară chiar în capitală, în faţa clerului îngrozit, după practica în vigoare în împărăţia sultanilor, de unde venea”.
Ivaşcu nu înţelege prea bine teologia Sfântului, tocmai de aceea scrie: „Antim nu este un teolog profund sau un exeget original”[1], însă recunoaşte totuşi: „dar are un dar excepţional de a-şi întreţine auditoriul într-un stil elevat şi totodată accesibil”. [2]
Comentariul autorului suferă de mute tare. I se pare că nu e cât Bossuet, pentru că nu a „avut simţul grandios al destinului uman”[3](sau decât Miron Costin) şi că nu a avut „o experienţă de viaţă multilaterală”[4], dar „este un Coresi, un Ispirescu al teologiei ortodoxe”[5].
Nu mi se par frumoase şi pertinente alăturările lui. Nici comentariile nu sunt relevante, ci unele sunt chiar hilare. Lui Ivaşcu i se pare că face o „exagerare” conştientă Sfântul Antim, când arată păcatele vremii sale[6], deşi, cu o frază mai înainte, îl catalogase ca un diagnostician al moravurilor societăţii, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur[7].
Dar dacă l-ar fi citit pe Sfântul Ioan şi ar fi fost atent la ce a predicat Sfântul Antim, ar fi observat că ambii au luptat nu cu nişte moravuri de basm, fantasmagorice, ci cu unele reale, că nu le-a exagerat deloc şi, că multe din păcatele vremii de atunci, sunt şi azi, se perpetuează; după cum, şi el citează pasajul de la pagina 232, unde : ne batem părinţii şi îi ocărâm, necinstim conducătorii ţării, blestemăm pe arhierei…bisericile le ţinem ca pe nişte grajduri”… şi celelalte[8].
Literaţii grăbiţi, înţeleg tot la fel de superficial cărţile noastre ortodoxe. În locul unor comentarii de bun simţ măcar, găseşti tomuri întregi de scrieri, cu date mai mult sau mai puţin obiective, dar explicitate haotic, injust, fără simţul realităţii.
Înainte de p. 227, avem o pictură murală de la Sfânta Mănăstire Hurezu : „Judecata de Apoi” (alb-negru din păcate). Dacă tot nu avem o discuţie serioasă în această carte, măcar aici să ne oprim. Râul de foc curge pe tot planul. Demonii sunt goi; cei care sunt chinuiţi de către ei de asemenea. Sfinţii Îngeri sunt în poziţie de luptă, în costume militare. Vezi în foc doi arhierei – planul de sus – dar şi capete încoronate.
Deasupra unora dintre cei care sunt chiuiţi apar diferite cuvinte: probabil cu detalii despre păcatele lor. Sfinţii Îngeri înţeapă cu suliţele lor albe, care au la capete 3 colţi, pe dracii care vorbeau de rău un om Sfânt, dar şi pe cei din focul nestins. Dracii au suliţe negre, aripi negre (unii), cozi, coarne, bărbi şi figuri urâte. Doamne, scapă-ne pe noi, de pedeapsa cea veşnică şi ne miluieşte! Apare în plan şi un fel de porc mistreţ, cât şi un balaur. Multe prezenţe.
***
Cel mai vechi manuscris al Didahiilor Sfântului Antim, este ms. 3460, B.A.R., din 1722-1725 şi se dau două pagini într-o ilustraţie. Începutul muceniciei Sfântului Ioan cel Nou are cea mai veche copie din 1439 şi anume, a lui Gavriil Uric. Sfânta Mănăstire Voroneţ a fost zidită de Sfântul Ştefan cel Mare în 1488, în amintirea luptei din 1476. Aceasta a fost mărită şi pictată în exterior de Petru Rareş.
***
Statueta zeiţei Venus, din bronz, sec II d. Hr., descoperită la Potaissa – Turda o prezintă cu sânii goi, dar acoperindu-şi sexul. Se pare că şi atunci frumuseţea era vrută mai mult goală, decât împodobită cu bunul simţ. Pornografia veacului nostru are rădăcini mult mai vechi, decât am vrea noi. Pornografia „sacră” a idolatrilor, nu era decât „venerarea” trupului, a senzaţiilor şi a vieţii omeneşti fulminante. Jocul simţurilor împotriva contemplării lui Dumnezeu. Omul crede că a ieşit victorios „împotriva” lui Dumnezeu, dacă face pe un om cu viaţă Sfântă, să păcătuiască cumva. Dar nu Dumnezeu e Cel care „pierde”, ci noi suntem marii lefteri ai libertăţii, transformate în desfrâu.
***
[1] P. 231.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] P. 232, cf: Antim Ivireanul, Predici, ed. critică, studiu introd. şi glosar de G. Ştrempel, Bucureşti, 1962, p. 95.
***
Astăzi, 2-12-2003, am avut o nespusă bucurie, să întâlnesc o mică lucrare, dar una dumnezeiască. În „The Othodox Word”, noiembrie-decembrie 1976, la p. 182b, am găsit un condac al Sfântului Ioan Maximovici, scris pentru Sfântul Ioan de Kronstadt. Iată textul american şi traducerea mea:
Kontakion, tone 4
„O thou who from infancy wast chosen by God* , and in childhood didst miraculously receive from Him the gift of teaching*, and wast gloriously called to the priesthood in a vision during sleep*, thou wast manifest as a wondrous shepherd of the Church of Christ, * O Father John, namesake of grace*. Pray to Christ God** hat we may all be with thee in the Kingdom of God.”
Condacul pe glas 4
„O, tu cel care ai fost ales din pruncie de Dumnezeu şi în copilărie ai primit de la El în mod minunat darul învăţăturii şi ai fost chemat cu slavă la preoţie, într-o vedenie din timpul somnului şi te-ai arătat ca un Păstor minunat al Bisericii lui Hristos, o, Părinte Ioane, cel numit cu numele harului. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, ca să putem şi noi toţi, să fim cu tine în Împărăţia lui Dumnezeu!”.
***
Pe coperta revistei „The Othodox Word”, din noiembrie-decembrie 1976 e Sfântul Ioan din Kronstadt iar în numărul din mai-iunie al aceluiaşi an, e pe copertă: Sfântul Paisie Velicicovski. Pe alte coperte am văzut pe Sfântul Ioan Maximovici, pe Fericitul Serafim Rose etc. Am găsit mai mulţi Sfinţi apuseni cu totul necunoscuţi pentru mine, o fotografie cu Sfântul Ioan de Kronstadt pe vapor şi o alta, între maicile conduse de Sfânta Taisia, inedite pentru mine. Sfinţii galici au fost foarte iubiţi de Fericitul Serafim. O să consult mai multe numere din „Cuvântul ortodox”, cât şi din „Sobornost”, ce apare în Londra, şi avem numere din revistă, la bibliotecă, de prin anii’ 70 ai secolului trecut.
***
Monahul răstignit pe crucea răbdării, cu dracii care îl împung dimprejurul crucii este o icoană de la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, din Sfântul Munte Athos.
***
Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809). A fost canonizat de Patriarhia ecumenică în 1955. El a format colecţia patristică a Filocaliei, ce a fost publicată în limba greacă la Veneţia în 1782 şi în slavonă, la Sankt Petersburg în 1793, în traducerea Sfântului Paisie Velicicovschi.
***
Cu Maica Teodosia. Palmierul înseamnă Învierea Mântuitorului iar Domnul într-un palmier înseamnă Domnul înviat. Mandorla are mai multe forme: lunguiaţă dar şi un cerc într-un pătrat. Cercul simbolizează perfecţiunea iar pătratul, lumea.
Stilul moldovenesc se caracterizează prin aceea, că propune două rânduri de cercuri şi pătrate suprapuse. Turla e alungită iar baza stelată.
La Suceviţa sunt 40 de scene din istoria poporului lui Israel. Fresce cu elemente din Geneză sunt în Bucovina. Pe fond alb, până la cădere şi arată curăţia primilor oameni iar după păcat fondul e închis: un gri-albăstrui.
„Cornul” din capul Sfinţilor Vechiului Testament e „cornul înţelepciunii” şi e un motiv evreiesc. L-am văzut la Sfântul Moise şi la Sfântul Aaron. Pictura bizantină permite stilizările. Cineva pictează, după motive auzite în imnografie.
Prima mea lecţie de Teologie a Sfintelor Icoane. Îi mulţumesc maicii Teodosia pentru răbdare.
***
* συνείδησιν = conştiinţă , cf. GNT apare de 16 ori în Noul Testament : F. Ap. 24, 16 ; Rom. 13, 5; I Cor 8, 12; 10, 25; 10, 27; 10, 28; 10, 29; II Cor 4, 2; I Tit 1, 19; 4, 2; Evr 9, 9; 9, 14; 10, 12; 13, 18; I Petru 2, 19; 3, 16.
***
Arhiprezbiter Dr. John Breck , „O abordare ortodoxă a exegezei biblice”, în Revista Teologică IX (81), nr. 4, 1999, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu[1] : Tradiţia ortodoxă afirmă hotărât că VT la fel ca NT este o „carte creştină”, p. 111. Fiecare teofanie sau manifestare a lui Dumnezeu nu a fost a lui Dumnezeu Tatăl, ci a lui Dumnezeu Fiul, Ibidem.
„Mişcarea VT spre NT este, deci, o mişcare de la Făgăduinţă către Împlinire, de la forma profetică la realizarea ei în Persoana lui Hristos”, p. 112. „Fiul Omului” apare şi în apocriful pus pe seama Sfântului Enoh, Patriarhul VT.
Sfântul Ignatie al Antiohiei a început să folosească titlul de „Fiu al Omului” pentru firea omenească a Mântuitorului, p. 112. Exegeţii din Antiohia înţelegeau prin sensul literal al Scripturii dumnezeieşti „intenţia autorului biblic”, pe când mesajul spiritual, e mesajul pe care Dumnezeu îl transmite prin intermediul textului scris, „în fiecare moment prezent, fiecărei noi generaţii, din viaţa Bisericii”, p. 114.
„Prin termenul „theoria” ei (Părinţii antiohieni) înţelegeau o apercepţie inspirată a sensului interior al Scripturii care dezvăluie atât sensul ei literal cât şi pe cel spiritual”, p. 115. „Duhul luminează fiecare nouă generaţie creştină, în limba şi circumstanţele timpului ei, pentru a o conduce la „tot adevărul””, p. 116.
„Rugăciunea este o operă dumnezeiască, lucrarea lui Dumnezeu în noi. În rugăciune, Dumnezeu vorbeşte lui Dumnezeu: Sfântul Duh Se adresează Tatălui, pentru a da rugăciunile noastre de mulţumire, de laudă şi de cerere”. p. 117.
„A ne ruga „în duh şi adevăr” (In. 4, 23) înseamnă a ne ruga cu puterea Duhului Sfânt Celui care este Adevărul, lui Iisus Hristos Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu”, p. 117.
Interpretarea biblică cere (este de fapt) o sinergie, o cooperare între noi şi Dumnezeu. Dar e şi roada Duhului care sălăşluieşte în noi, p. 117. Sfânta Biserică este locul interpretării iar „exegeza este o funcţie a celebrării, mărturisind comuniunea de credinţă”, p. 116-117.
„Totuşi, pentru a face trecerea de la sensul literal la sensul deplin, „sensus plenior” trebuie să ne supunem în smerenie şi luptă ascetică, influenţei povăţuitoare a Duhului Adevărului. Sfântul Ioan Hrisostom şi alţi Părinţi ai Bisericii afirmă cu tărie că nimeni nu poate interpreta cu adevărat Scriptura dacă nu se supune ei”, p. 119.
Un articol adevărat, curat, smerit. Părintele John a făcut şi face un mare bine, prin lucrările sale, Ortodoxiei ecumenice.
[1] Articolul a fost citit de doamna preoteasă şi aceste însemnări sunt ale ei.
***
Scriitori şi oratori religioşi din secolele XVII-XVIII ( catolici): Francois de Sale, Bossuet, Flechier, Bourdoloue, Fenelon, Massillon.
***
Viaţa Sfântului Marcu Ascetul după lucrări occidentale
Datele sunt puţine, foarte sărace. Încep cu „The Catholic Encyclopedia”, edited by Charles G. Herbermann… and numerous collaborators, vol 9, Ed. The Universal Knowledge Foundation, New York, 1913, p. 650. Un articol semnat de Adrian Fortescue. Numiri: Marcus Eremita / Mαρκον ο ερημιτης | μοναχος | ασκητης.
A trăit în secolul al V-lea şi a fost superiorul unei mănăstiri din Ancyra. A trăit ca eremit în deşertul din partea estică a Palestinei, lângă Sfânta Mănăstire Sfântul Sava.
Contemporan cu Nestorie şi a trăit în timpul lui Teodosie al II-lea[1], murind probabil înainte de Sinodul de la Calcedon( 451). Nichifor Calist în secolul al XIV-lea a spus că Sfântul Marcu a fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur[2].
Cardinalul Bellarmine a susţinut în Script. eccl. (1631), p. 273, că Sfântul Marcu ar fi acela care ar fi profeţit cu 10 ani mai înainte, naşterea Împăratului Leon în anul 900. Dar această opinie a fost negată de Tillemont în Mémoires (1705), X, 456 sq.
Alţii l-au identificat cu monahul egiptean menţionat de Paladiu/Paladie în „Istoria Lausiacă”, cf. PG. 32, XX, care a trăit în secolul al 4-lea.
Despre el dă detalii Sfântul Fotie cel Mare în Biblioteca, Cf. PG. 103, col 668 sq. A fost membru al şcolii Antiohiene.
Referinţe: Gallandi, Bibliotheca Veterum Patrum, VIII, Veneţia 1788, 1-140 / PG. 65, col. 839-1140.
[1] Ultima notă, cu timpul în care a trăit, e luată din „A Dictionary of Christian Biography”, edited by William Smith and Henry Wace, vol. 3, London 1882, p. 826.
[2] Cf. „Istoria bisericească”, PG. 146, 14, 30.
***
Sfânta Marcela[1]
S-a născut între 325-335 şi adoarme în 410-411. E sărbătorită – pentru catolici cred – la 31 ianuarie. Tatăl ei moare pe când ea era tânără. Ea însăşi rămâne văduvă la 7 luni după căsătorie.
În casa sa de la Aventine trăieşte cu mama sa Albina şi împreună cu alte surori de credinţă, dintre văduvele de neam nobil din Roma. Grupul acesta a fost instruit la Roma de Fericitul Ieronim între 382-385. Sfânta Marcela a fost o zeloasă cititoare a Sfintei Scripturi şi următoare a exegezei Fericitului Ieronim. Există scrisori ale Fericitului Ieronim către Sfânta Marcela.
A fost interesată de disputa origenistă. A fost rănită de soldaţii lui Alaric în 410 la Roma şi a murit nu după mult timp. Fericitul Ieronim vorbeşte de sfânta ei viaţă în Epistola 127.
Găsim despre ea în CSEL 54-56, 1910-1918.
***
* καλουμενος, η, ον = numit, -ă . Partenonul era dedicat zeiţei protectoare a Atenei. Pallas e un epitet al zeiţei Atena. ησυχιαν ηγομεν = ne odihneam în linişte ; ησυχιαν αγω = stau, trăiesc în linişte .
***
În greacă sunt 24 de litere, 7 vocale şi 17 consoane. Cuvintele greceşti nu se pot termina decât în vocală, în consoanele ν, ς, ρ sau în consoanele duble ψ , ξ . Apar unele excepţii dar numai în scris.
În vorbire sunt rostite împreună cu cuvântul următor: ουκ οιδα = nu ştiu , ουχ οτι = nu că, εκ της χωρας = din ţară etc.
Cuvintele atone sunt cuvintele neaccentuate, şi se numesc proclitice dacă se sprijină pe accentul cuvântului următor sau enclitice dacă se sprijină pe accentul cuvântului precedent.
Procliticele sunt 10 la număr: adverbul de negaţie ου , ουκ, ουχ , conjuncţiile: ως = ca, ει = dacă ; prepoziţiile: εν = în, la , εις = în, la , εκ | εξ = din ; articolul : ο, η, οι, αι.
Enclitice pot fi şi unele forme ale pronumelui personal, pronumele indefinit, adverbele nedefinite ca πως = cumva, şi particulele: γε, θεν, κε, περ, τοι etc.
ωστε = încât, ουτε = nici , καπι[2] = şi pe ( και επι) ; ταλλα = celelalte ( τα αλλα).
Eliziunea este fenomenul lingvistic în care are loc căderea vocalei finale în faţa unei vocale iniţiale: adică αλλ’ εγω = dar eu în loc de αλλα εγω ; κατ’ αυτον = după el, în loc de κατα αυτον , ουτ’ αν = nici, în loc de ουτε αν, οθκ εσθ’οπως = e cu neputinţă să, în loc de ουκ εστι οπως .
***
ανεγραφω = înregistrez , μεταβαλλω = arunc în altă parte, περιβαλλω = arunc în jur, προβαλλω = arunc înainte ; το μη επιχωρειν = a nu da înapoi;
***
[1] Cf. „New Catholic Encyclopedia, vol IX, Ed by The Catholic University of America, Washington D.C., SUA, 1967, p. 188. Un articol de T.C. Lawler.
[2] prin crasă: căderea vocalei finale şi contopirea a două cuvinte.
***
Monitorizarea ziarului Libertatea din 30 ianuarie 2004. Ce fel de fotografii avem? Apar în ziar chipul a 25 de femei şi a 81 de bărbaţi. Bărbaţii sunt excedentari datorită rubricii sport, unde e dată şi o echipă de fotbal în întregime. Dintre cele 25 de femei 4 sunt dezbrăcate mai mult sau mai puţin. Pe prima pagină e Dana Săvuică mai mult goală, la pagina 5 fata de la pagina 5 şi la pagina 15 fetele de la Spicy, care prezintă vremea tot cam goale.
În suplimentul de vineri însă, apar 42 de femei şi 27 de bărbaţi, în care 20 de femei sunt dezbrăcate sau semi-dezbrăcate. Bărbaţi dezbrăcaţi apar decât doi: unul e fotografiat de la spate iar unul e aproape gol, dar fără cap.
Se constată că bărbaţii nu apar dezbrăcaţi în ziarul Libertatea şi dacă totuşi apar, e o reclamă pentru doamne.
Apar trei maşini, dintre care două sunt promovate prin reclamă. Telefoanele mobile apar şi ele ca spot publicitar. Publicitatea mi se pare prea multă iar toate matrimonialele sunt oferte erotice. Editorialele sunt foarte puţine, reduse ca mărime şi sunt subiecte mai mult sau mai puţin serioase. Imaginile şi publicitatea sunt mult extinse parcă, decât zonele scrise.
***
Interview [/intəvju: ] = s. întrevedere, întâlnire, interviu; vt. a intervieva. Interviul e îngroparea de sine a cuiva în privirea, în persoana altcuiva, dacă observăm părţile componente ale cuvântului din limba engleză (inter = a îngropa + view = a vedea).
Interviul este o confesiune din punct de vedere lingvistic. Poate fi şi o întrevedere, o legătură între două personalităţi, între mentalităţile celor două persoane. Ne îngropăm în memoria celuilalt, rămânem în alţii prin ceea ce spunem şi facem.
Memoria e o groapă a trecutului, o groapă în care trecutul e bine structurat sau cărţile lui sunt puse de-a valma sau multe din paginile lui lipsesc, pentru că s-au scurs în uitare.
Trecutul e o istorie care ne aduce aminte sau ne face bine, ne relaxează. Există în el puncte negre şi puncte albe. Însă el nu poate fi schimbat faptic, ci pentru el se poate doar plânge.
El e un timp care ne formulează pocăinţa, starea noastră de durere, de chin interior pentru viaţa noastră de mai dinainte.
***
„Non omne periculum est magister” (Nu orice încercare este un povăţuitor), spunea latinul. Pericol = încercare. Pericolul, ananghia e un moment în care te afunzi în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc; e o încercare, o ispitire. E un examen. Pericolul e un examen la care clachezi sau te arăţi un om destoinic şi smerit.
***
Superbia = trufie. O femei superbă e o femeie care pare foarte frumoasă pentru că e trufaşă, dispreţuitoare şi arogantă. Ea se bazează totuşi pe frumuseţea ei, dar orice frumuseţe are nevoie de încă şi mai multă frumuseţe.
***
Aestimo = preţuiesc. De unde a estima înseamnă a preţui.
***
Absolvo = a achita. A absolvi o facultate înseamnă a te achita de toate examenele, de toate poliţele universitare.
***
„Homo sum; humani nil a me alienum puto” = „Sunt om; tot cei omenesc nu-mi este străin”.
***
ST 58, 3-4: „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite”
BOR 9-10 / 1973.
MB 1-3, 1956: Diac. Nicolae Corneanu, „Îndreptar pentru serviciul liturgic al diaconului”.
Ort. 3 / 1970: Pr. Dumitru Stăniloae, „Slujirile bisericeşti şi atribuţiile lor”.
MB 1-3 / 1965, Uspensky , „Iconostasul”.
MO 5-6, 1960 : Sfântul Sofronie, Descrierea Sfintei Biserici şi a actelor din slujba dumnezeiască.
***
Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Voroavă de întrebări şi răspunsuri”, Bucureşti, 1765. Retipărită de Toma Teodorescu, cu titlul de „Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe”, Bucureşti, 1865-1866.
***
Fericitul Augustin, De spiritu et littera, în PL. 44.
Ort. V (1953), nr. 4, Fericitul Dumitru Stăniloae, „Starea sufletelor după Judecata particulară în învăţătura ortodoxă şi catolică”.
Viziunea Sfântului Dimitrie al Rostovului despre Patimile Domnului.
Comentariul la Profetul Avacum, vol. 71 din PG, al Sfântului Chiril al Alexandriei.
BOR, nr. 3-4, 1936, p. 183-186: D.L. Balaur, „Paştele Blajinilor”.
Pr. N. Nicolescu-Leordeni, în GB, nr. 11-12 pe 1966, p. 1024-1051: „Crăciunul”.
Pr. Prof. E. Branişte, „Problema unificării calendarului liturgic în Biserica Ortodoxă”, în Ort. 2, 1955, p. 181-216.
Sfânta Cruce, în MMS, 5-6 / 1958, p. 440 sq.
***
Sergiu Al-George, „Arhaic şi Universal. India în conştiinţa culturală românească”, Ed. Herald, Bucureşti, format computerizat.[1]
Ideologia romantică a beneficiat din plin de faptul descoperirii Indiei.
Clasicismul era „un ideal cultural de tip academic strict citadin, realizat printr-o ruptură cu lumea satelor, purtătoare a tradiţiilor arhaice”. Autorul crede că întreaga cultură şi gândire indiană trebuie raportată la „dialectica simbolului”. Iraţionalul şi pesimisul nu sunt coordonate indiene, ci înţelegeri deplasate, occidentale. Filosofii occidentali de factură existenţialistă, cu tente deosebit pesimiste, se pare că nu au luat în calcul latura realităţii de adâncime. Autorul disculpă cumva India de înţelegerile noastre greşite.
În epoca noastră cultura indiană suferă un amplu proces de vulgarizare. Prin Eminescu, cum spunea Blaga, India a devenit o „prezenţă inalienabilă a culturii noastre” româneşti.
Eminescu este un reprezentant al romantismului tardiv. La Eminescu a părecumpănit sentimentul cosmic mai degrabă decât pesimismul de factură schopenhaueriană.
Însă autorul nostru nu aduce, după părerea mea, şi argumente concludente a inspiraţiei brâncuşiene. Nu e o carte citaţională, ci mai mult de construcţie ideatică.
Ezra Pound vedea în sculpturile brâncuşiene nişte „chei în lumea formelor”. Este interesant de ce autorul nostru nu a văzut simbolul oului, al sărutului, al coloanei, ca având legătură directă cu spiritualitatea şi tradiţia română ortodoxă? Ştie autorul nostru că sculptorul român Constantin Brâncuşi era diacon ortodox? Autorul vrea să îl scoată pe Brâncuşi mai mult indian decât român, lucru care se constituie în greşeala originară a cărţii. Mai există şi alte exemple de acest fel.
Stâlpul cosmic sau Arborele vieţii. Cuvântul „spaţiu” este luat din latină ( spatium), pentru că grecii nu aveau un cuvânt sinonim. Însă acceptarea ideii de spaţiu a privat pe europeni de ideea de verticalitate. În India însă spaţiul e legat de ideea de lumină. Aici găsim spaţiu-lumină. Autorul foloseşte o expresie interesantă : „lumină trans-cosmică”. Spaţiul nu poate fi disociat de lumină şi timp. Coloana este o expresie a cosmogoniei cotidiene.
Bradul sau stâlpul mortului sau la nuntă la români e denumit deopotrivă şi steag, suliţă, săgeată. În vârful bradului în Teleorman se pune un covrig mare. Autorul atestă acest obicei ca fiind caracteristic românesc. În Cărbuneşti însă, mirele trebuie să urce într-un copac, ca să ia de acolo steagul de nuntă. Brâncuşi dorea să facă în Indore-India un templu pătrat de 12 metrii „fără porţi sau ferestre, cu o intrare subterană şi în care nu putea să pătrundă decât o persoană”. Nu a apucat să-l mai facă. Forma era aceea de ou, cu o singură gaură pe tavan, pe unde trebuia să intre lumina şi să lumineze Pasărea de aur.
Experienţa indiană a lui Mircea Eliade s-a consumat între 1929-1931. Eliade definea autenticitatea drept ,,o sete ontologică, o deschidere către concret, o tehnică a realului”.
Pentru Eliade „înţelegerea este o experienţă personală directă”, în care luăm „cunoştinţă de anumite lucruri din jurul nostru sau din inima noastră”. El spunea că ne ducem viaţa într-un soi de automatism continuu, în care „suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa”. Autenticitatea are drept corolar, drept consecinţă directă universalitatea.
Eliade a spus celebra frază, pe care şi eu mi-am însuşit-o şi nu ştiam de unde: „libertatea nu înseamnă libertinaj”. Libertatea gândită de Eliade în tinereţe sa era una eroică.
După Brâncuşi şi Eliade sunt discutaţi Blaga şi Eminescu.
[1] Manuscrisul pe care îl citesc nu are paginarea iniţială.
***
Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993.
O carte subţire, aforistică. „Specialişti ai văzului” = pictori. Proasta dispunere te face obiectiv.
„Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie”. Numai străinul degustă peisajul în care tu trăieşti, pe când tu te raportezi la natură cu un aer dur, cu un aer de acceptare înţelegătoare.
Seducţia e o manevră de efect, pe când comunicarea cere autenticitate. Teologii de astăzi, spune autorul nostru, trăiesc un complex faţă de oamenii de cultură. „Teologia trebuie să se reverse peste cultură”. Avem o „Biserică timidă, care nu-şi onorează autoritatea”. Oare?!
Bucuria ingenuă de frumos, de bine are în ea o „lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfârşit”. Ca să te bucuri de un dar, trebuie să pleci mai departe şi să nu rămâi pe loc.
Ceva este plat datorită pasivităţii noastre mentale. Autorul nostru evidenţiază o virtute extraordinară, care e de fapt un complex de virtuţi, întreaga sferă a virtuţilor şi anume: plasticitatea.
El denumeşte plasticitatea: „puterea de a reacţiona infinit diferenţiat la infinita diferenţiere a împrejurărilor, puterea de a trăi nu aplicând criterii gata-făcute, ci descoperind criterii”. Această definiţie e una din cele mai excelente definiţii ale virtuţilor pe care am auzit-o. Fără plasticitatea modului de a trăi, nu facem altceva decât să „tezaurizăm eşecuri”. Un avertisment împotriva ostentaţiei.
Subtilitatea trebuie să întemeieze bunul simţ şi niciodată să îl înlocuiască. Domnului Pleşu, tractorul i se pare a fi o „apariţie înspăimântătoare”. Tractoristul este un „efort minim într-un vacarm”.
„Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecată leneşă, dacă nu o declaraţie de prostie”.
Dumnezeu este „o instanţă solicitantă, provocatoare, absorbantă”.
„Maestrul adevărat se recomandă prin continuitatea oficiului său. El te modelează şi după moarte şi, uneori, mai ales atunci.” Fraze foarte pertinente, absolut reale. O carte mică, cartea aceasta, dar cu osatură puternică.
„Gândim intermitent”. „A fi creatură înseamnă a fi fragment”. „Iluminarea este…un apogeu al instantaneităţii”. Hărnicia şi simţul arhitectonic sunt două calităţi importante pe care autorul nostru le cere de la o scriitură. Însă acestea trebuie cablate în aşa fel încât să nu strice proporţia justă dintre ceea ce se gândeşte şi ceea ce se scrie.
Discursul teologic este în opinia sa un discurs fragmentar deoarece e o insulă de discurs pe apa fără margini a tăcerii dumnezeieşti. „Fragmentul e onestitatea supremă a discursului”.
Îmi pare rău că nu mi-am notat şi paginile. A fost o citire în fuga respiraţiei.
***
Pr. Dorin