Zi: 20 octombrie 2007

Iubiţii mei,

această duminică, prin Evanghelia ei de la Sfânta Liturghie, este o duminică a umilinţei; a umilirii celor care, şi în sculare, şi în culcare, sunt…cu dracu în gură. De ce? Pentru că, avem în faţa noastră minunea vindecării demonizatului din ţinutul Gherghesenilor [τὴν χώραν τῶν Γεργεσηνῶν, v. 26], a unui demonizat într-o stare critică, jalnică, „care era demonizat; [şi] de multă vreme el cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte” [ἔχων δαιμόνια· καὶ χρόνῳ ἱκανῷ οὐκ ἐνεδύσατο ἱμάτιον, καὶ ἐν οἰκίᾳ οὐκ ἔμενεν ἀλλ’ ἐν τοῖς μνήμασιν., v. 27].

De aceea, când vreun tinerel căruia i s-au sucit minţile, vine în faţa dv. şi o dă cu rockul, cu satanismul, cu anarhia, cu flower-power, cu faceţi dragoste şi vă îmbătaţi ca porcii, că asta e viaţa…să vă amintiţi de acest tânăr [ἀνήρ, cf. Ibidem], de acest anir jalnic la vedere, pe care dracii îl învăţau să meargă gol şi să locuiască departe de oameni, adică în mormintele de la periferia cetăţii.

Deci dracilor nu le plăcea să îl vadă îmbrăcat…ci să meargă nud. Dracii au apetenţă pentru nud, pentru ipostaza în care tu eşti ridicol, pentru cea în care tu eşti de plâns pentru oamenii întregi la minte. Şi haine nu avea, de spălat nu se mai spăla…şi mai locuia şi în morminte. Ne putem închipui ce fel de om era acest om? Nu prea cred! O astfel de arătare de om ar fi o înspăimântare cruntă, pentru oricine ar da nas în nas cu el.

Acest om Îl întâmpină pe Domnul [v. 27]…şi, la vederea Lui [v. 28], se petrece ceva….pe care noi, postmodernii, încercăm să îl aruncăm într-un utopic secol al tenebrelor istoriei. Adică, pe de o parte, copiii noştri sunt învăţaţi la şcoală că ne tragem din lanţul trofic iar, pe de altă parte…vine la televizor unul şi altul şi spune…că demonizarea este o chestie de ev mediu întunecat. Păi, bine, frate, dacă eu sunt fiul maimuţei… şi nu există decât materie evolutivă…iar eu, omul, sunt o spontanee făptură, nimerită prin încrengături, presupuse posibile de 1 la 10 miliarde…demoni de unde să existe?

Dacă omul e doar materie…atunci nu există spirit, suflet în om. Iar dacă omul s-a făcut din întâmplare, de unde draci? Deci, cei care spun că demonizarea este de ev mediu, dar, în acelaşi timp sunt atei evoluţionişti, vorbesc de contradicţii în termeni. Pentru că, dacă omul e materie, e doar corp, trup, şi nu există nici draci, nici îngeri şi nici Dumnezeu…atunci toate manifestările noastre dereglate sunt normale şi nimeni nu mai e nebun, psihopat, păcătos.

Însă, există un singur Dumnezeu, Care este Treime de persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi lumea aceasta văzută, cât şi cea nevăzută, sunt creaţia iubirii Sale. Dumnezeu a creat şi mâna şi celula, şi spaţiul, şi timpul, şi floarea, şi planeta, şi vântul, şi apa, şi creierul, şi pe Înger…tot. Iar demonii sunt îngeri căzuţi, din mândrie, din infatuare; care au căzut în păcat din propria lor voinţă, ca nişte fiinţe libere create de Dumnezeu, ca şi omul.

Iar demonii caută să cuprindă fiinţa omului, datorită păcatelor lui…şi să-l stăpânească. În v. 28 avem glasul demonilor din acest tânăr, care strigă, ca un singur glas, către Domnul. Sfântul Luca spune că tânărul a strigat, că a căzut înaintea Lui şi că ceea ce a spus a spus cu glas mare [ἀνακράξας προσέπεσεν αὐτῷ καὶ φωνῇ μεγάλῃ, v. 28]. De la fonos, vine fonetică, antifon [adică o cântare de la o strană căreia i se răspunde cu o altă cântare de la cealaltă strană], megafon [de la care se aude vocea cu putere], afon, saxofon…

Şi ce spun demonii?! Ce spun ei, ca şi când ar fi unul?! Aceste lucruri spun: „Τί ἐμοὶ καὶ σοί, Ἰησοῦ υἱὲ τοῦ θεοῦ τοῦ ὑψίστου; δέομαί σου, μή με βασανίσῃς” [Ce mi-e mie şi Ţie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Mă rog Ţie, să nu mă chinuieşti/să nu mă torturezi], v. 28. Acest βασανίζω înseamnă eu chinui, eu torturez, eu arunc de colo-colo ceva, pe cineva.

După cum se observă, demonii mărturisesc teologic, fac teologie…pentru că ei simţeau cine este Cel din faţa lor. Ce avem noi în comun, Doamne?, spun dracii. Ce lucru mare e să ne chinuieşti pe noi, când Tu eşti Creatorul tuturor şi al nostru? Şi cine este El, Cel mărturisit de către draci: Iisus, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt, Fiul Tatălui, Cel născut mai înainte de luceafăr, adică mai înainte de toţi vecii din Tatăl.

Dracii ştiau cine este El. Dracii ştiau şi ştiu ce o să-i aştepte şi ce dureri suferă şi acum pentru răutatea lor asumată. Tocmai de aceea războiul lor cu noi e unul bezmetic, e pe viaţă şi pe moarte, e fără nicio regulă…ca să atragă cât mai mulţi de partea lor, ca să se laude cu faptul că au fost în stare să omoare veşnic pe cât mai mulţi oameni.

Războiul demonilor cu noi e un full combat zilnic, 24 din 24. Când văd că începem să ne pocăim, când văd că suntem lăudaţi pentru faptele noastre bune, când văd că ne smerim, că ne rugăm asiduu, că iertăm, când văd că vrem să iubim şi să trăim frumos, duhovniceşte, în maldărul de murdărie interioară şi exterioară din societatea noastră, ei înnebunesc, te atacă orbeşte, te atacă cu o violenţă incredibilă, cu o ură dementă la culme.

Tocmai de aceea vezi că ţi se strică maşina din senin, că ţi se sparge pantoful când vrei să îl încalţi, că unuia i se pune pata pe tine, că ucenicul tău nu te mai ascultă, că mama ta are ceva cu tine, că fiul tău ţi se împotriveşte…că ai ispite în trup, că te apucă boli din senin, care apoi trec din senin, că te apucă nervii, că deznădăjduieşti, că îţi vine să te sinucizi, să te îmbeţi, sau să curveşti cu prima care îţi iese în faţă, pentru că ţi se pare că este zâna zorilor…

Dracii, mai pe scurt, inventatorii tuturor scârnăviilor, cum îi numeşte Sfântul Ambrozie al Milanului în rugăciunea de exorcizare ce ne-a rămas de la Prea Sfinţia sa, au legătură cu…inopinatele noastre stări de spirit. Te apucă din senin pandaliile, durerile, nervii, ispitele…Însă nu sunt din senin! Au la baza lor înrâurirea demonilor în viaţa noastră.

Dracii se roagă, aşadar, să nu îi chinuiască şi se tem de Fiul lui Dumnezeu. Ei nu se dau grande în faţa Lui. Nu se consideră dumnezei, ci creaturi condamnabile. De ce strigau demonii din tânăr? Pentru că El poruncea [le poruncea ca Dumnezeu, nu îi ruga să iasă!] duhului necurat să iasă din om [παρήγγειλεν γὰρ τῷ πνεύματι τῷ ἀκαθάρτῳ ἐξελθεῖν ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου, v. 29]. Cataros înseamnă curat, pe când acataros înseamnă necurat. Există în istorie nişte eretici care se numeau catari, pentru că ei se considerau că sunt curaţi, aleşi, nepătaţi…dar nu aveau nimic de-a face cu curăţia.

Nu trebuie să ne mire faptul că Sfântul Luca vorbeşte despre un duh necurat în v. 29, iar demonii spun în v. 30 că sunt o legiune, adică o mie de demoni în bietul tânăr. Sfântul Luca a vrut să spună altceva mult mai important, când a vorbit la singular în v. 29, vorbind de un duh necurat. El a vrut să spună că demonii, deşi mulţi în om, se comportă în el ca şi când ar fi unul, după cum harul Duhului Sfânt, locuind în om, deşi e unul harul, multe sunt virtuţile pe care le aduce harul. O mie de draci erau în tânăr şi fiecare drac aducea o altă patimă, o altă înşelare…Dar când era vorba de răutate, răutatea tuturor celor o mie era una, nu mai multe. Că dracul curviei e prieten cu cel al mândriei şi cu cel al ereziei, chiar dacă sunt trei draci şi nu unul. De ce? Pentru că toţi trei sau toţi o mie vor acelaşi lucru: să te închidă în Iad, să te pună la zid pentru veşnicie.

Tu, pentru că eşti slab la minte…poţi să râzi auzind aceste lucruri de taină, duhovniceşti. Pentru că aceste lucruri sunt cunoscute de către cei care se luptă cu demonii zilnic, în fiinţa lor…şi nu de cei care citesc despre ele, că ar fi sau că s-ar fi întâmplat cu mai ştiu eu ce Sfânt din vechime. Dar, pentru folosul tuturor, Sfinţii lui Dumnezeu vorbesc despre ele şi trebuie să vorbim şi noi, pentru ca oamenii să ştie că Sfinţii Bisericii cunoşteau multiplele şiretlicuri ale demonilor şi că ei s-au mântuit, cu harul lui Dumnezeu, deşi zeci de mii de laţuri sunt întinse pentru noi la tot pasul.

Continuarea v. 29, ca şi sfârşitul v. 27, formează şi întregeşte imaginea jalnică a tânărului. Deşi era tânăr, deci nu avea 30 de ani, când începe maturitatea, bărbăţia, demonii îl stăpîneau de mulţi ani [πολλοῖς γὰρ χρόνοις συνηρπάκει αὐτόν, v. 29]. Din copilăria lui, sărmanul om, era legat în lanţuri şi-n obezi [καὶ ἐδεσμεύετο ἁλύσεσιν καὶ πέδαις φυλασσόμενος], adică nu ca la măicuţa de la Tanacu, ci în lanţuri groase, cu lacăte pe el, iar copilul, şi mai apoi tânărul demonizat, rupea lanţurile [διαρρήσσων τὰ δεσμὰ], rupea desmele, lanţurile de pe el…şi „era gonit de demon în pustiu” [ἠλαύνετο ὑπὸ τοῦ δαιμονίου εἰς τὰς ἐρήμους, v. 28].

Adică era David Copperfield cu puteri demonice, pe care nu stăteau lanţurile, care te frângea în mâini, care urla şi mergea dezbrăcat şi care locuia prin morminte şi de unul singur prin locuri pustii, pe unde îl mânau dracii. Un om hăituit de draci, renegat de oameni, care înspăimânta pe toată lumea cu siguranţă…şi care nu avea prieteni. Singurii săi prieteni execrabili erau dracii din el, care erau o mie, nu ca la domnul Lorin Fortuna, unde e numai un drac în om şi dânsul îl deparazitează de demon prin televizor, printr-un hocus-pocus televizat.

Aici erau o mie de draci fioroşi, nebuni, care vroiau să omoare un om, un singur om, şi care, paradoxal, deşi a stat mulţi ani cu dracii în el şi pe lângă el…nu a murit şi nici nu a înnebunit. Cunosc o doamnă dinn România, care acum bate la porţile monahismului, și care a trecut prin ceva asemănător, dar de mai mici dimensiuni, care avea o mulţime de draci în ea…şi care avea o privire de te băga în Iad. Când m-am intersectat cu privirea dumneaei pe la 16-17 ani era să cad jos din cauza şocului pe care l-am avut. O răutate şi o putere satanică atât de compleşitoare erau concentrate în fiinţa şi în ochii dumneaei încât nu te puteai uita la o asemenea urâţenie parşivă, demonică…fără să nu ai un şoc profund.

Aşa că, fraţii mei, cei care aveţi dubii în ceea ce priveşte demonizarea, să dea Dumnezeu să nu aveţi în familia sau în viaţa dv. un asemnea caz grav sau chiar minor de posesie, că vă lecuiţi de necredinţă cât aţi zice peşte! Pentru că, dacă  aveți un copil care deodată începe să reţină toată Biblia pe de rost şi vă pare că e superman sau unul care a început să înveţe limbi străine pe bandă rulantă sau unul care râde din senin ore în şir sau care începe să aibă comportamente excentrice, adică să stea în cap, în mâini, să meargă pe pereţi la propriu sau să mănânce în neştire şi să bea orice…atunci trebuie adus la un duhovnic pentru Molitvele cele mari şi pentru Sfântul Maslu.

Sau, dacă vedeţi că o pisică intră prin zidul casei dv. şi nu se mai vede sau auziţi cum troscăne din senin mobilierul sau vă cade lustra în cap fără să aibă nimic sau vi se strigă numele noaptea la geam sau vă vine să vă aruncaţi de la balcon sau să vă aruncaţi în fântână…să nu vă mire aceste lucruri, pentru că demonii vor să vă vină de hac. Pentru toate acestea şi multele altele, cu care nu mai vreau să vă înspăimânt, apelaţi la rugăciunile Bisericii şi la rugăciune şi post personale. Nu sunt nişte noutăţi, ci sunt vechituri ale demonilor! Nu sunteţi primii pe care demonii vor să îi înspăimânte şi nici ultimii. De aceea, nu vă temeţi de acest fel de manifestări demonice, ci ţineţi-vă cumpătul!

Domnul îi întreabă pe demoni câţi sunt [v. 30], ca oamenii din jur să audă ce spun demonii din tânăr şi să ia aminte. Legiune [Λεγιών ], spun demonii [v. 30]. Şi Sfântul Luca adaugă, în mod concis: „ὅτι εἰσῆλθεν δαιμόνια πολλὰ εἰς αὐτόν” [căci intraseră mulţi demoni în acela] [Ibidem]. Deci mulţi, domnule Fortuna, nu unul! În dumneavoastră cred că sunt tot mulţi…dar dv. puteţi să credeţi ce vreţi.

În v. 31, slăbiciunea demonilor este la ea acasă. Pentru că demonii Îl rugau pe Domnul să nu le poruncească să meargă în adânc, în abisul fără fund al Iadului [καὶ παρεκάλουν αὐτὸν ἵνα μὴ ἐπιτάξῃ αὐτοῖς εἰς τὴν ἄβυσσον ἀπελθεῖν]. De aceea, în Molitvele de exorcizare ale Bisericii, ierarhii şi preoţii poruncesc demonilor, în numele Domnului, să iasă din oameni, după cum poruncea Domnul legiunii din tânăr. Sfântul Vasile, Sfântul Ioan, Sfântul Ambrozie şi alţi Sfinţi Părinţi care au scris Rugăciuni de exorcizare, care s-au păstrat sau nu, au folosit ideea de poruncă, pentru că au putere, de la Domnul, prin hirotonia lor, să calce peste şerpii şi peste balaurii din Iad, adică au putere să-i izgonească pe demoni din oameni.

Domnul le îngăduie demonilor să intre în turma de porci [v. 32]. Nu intră de capul lor, ci din îngăduinţa Sa. Demonii ies din tânăr şi intră, la îmbulzeală, în porci [τοὺς χοίρους] şi întreaga turmă face un gest perplexant pentru îngrijitorii ei: se aruncă, de la înălţime, în mare şi, bineînţeles, moare în întregime [v. 33].

Tânărul, se spune, în v. 35, după ce au ieşit demonii din el, s-a îmbrăcat şi era întreg la minte şi sta jos, la picioarele lui Iisus [ ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]. Acum era σωφρονοῦντα, adică în toate minţile şi nu mai alerga ca un bezmetic prin cavouri, prin pustii şi prin locuri întunecate.

Dacă era dus la un spital de boli nervoase era catalogat ca nebun incurabil. Dar demonizarea nu e nebunie, ci locuirea ta de fiinţe spirituale, de demoni, care se lipesc de trupul şi de sufletul tău şi se manifestă, cu accepţiunea ta, prin gândirea, sufletul şi trupul tău. Adică e o trăire parazitară a unor fiinţe în tine, care nu ies decât atunci când sunt gonite de harul dumnezeiesc. Deci la draci poţi să le dai perfuzii, injecţii, medicamente…că nu îi alungi de acolo nici morţi. Ci ei pleacă numai când sunt goniţi, prin rugăciune şi post, de oamenii lui Dumnezeu, de preoţii Bisericii, care se roagă pentru acest lucru şi îi alungă din oameni, cu puterea Sfântului Duh, adică cu degetul lui Dumnezeu, cum spuneau descântătorii Egiptului, când au văzut că Moise şi Aaron au făcut să apară ţânţari cu toiagul şi ei nu au putut să îi imite.

Deci, nu mai sunt demonii în el…şi tânărul îşi recapătă întreaga minte! Maica de care vă spuneam anterior, din România, care a fost demonizată, când ieşeau demonii din ea avea o privire atât de calmă şi o voce atât de frumoasă…Dar când intrau demonii în ea, să te ţii, frate! Atunci o ţineau 5 zdragoni de bărbaţi iar ea vroia să îl sugrume pe unul dintre preoţii care o exorcizau cu epitrahilul aceluia. Adică ea avea vreo 70 de kilograme, să zicem, iar cinci bărbaţi în toată firea, o ţineau pe o femeie care era slăbită de post şi de asceză, şi când o împuternicea dracu, scăpa din mâinile ălora, se smucea, şi sărea, cu insulte şi tot felul de drăcii la gura ei, ca să îi omoare pe preoţi, pentru că spunea că o arde rugăciunea lor, că nu o mai suportă.

Oamenii erau cuprinşi de frică mare [φόβῳ μεγάλῳ, v.37]. Tânărul, în bucuria lui imensă şi în recunoştinţa sa, dorea să rămână cu Domnul [ v. 38]. Dar Domnul îi spune: ” Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου, καὶ διηγοῦ ὅσα σοι ἐποίησεν ὁ θεός, v. 39″ [Întoarce-te la/în casa ta şi spune cât a făcut Dumnezeu pentru tine!]. Omul aşa a făcut: s-a făcut propovăduitor al milei lui Dumnezeu cu el [Ibidem], lucru la care suntem chemaţi şi noi.

Să nu ne jucăm cu lucruri care nu sunt de jucat, dragii mei! Această lecţie dumnezeiască este o lecţie perenă, una care ne vizează în mod direct. Nu e niciunul dintre noi fără de păcat, adică fără înrâurirea demonilor în viaţa noastră. Fără o viaţă curată, autentic ortodoxă, nu ne putem mântui niciunul, chiar dacă nu am avea nicio erezie în capul şi în mintea noastră. Nu e de ajuns să credem drept şi să stăm în Biserica lui Dumnezeu ci să şi trăim drept, sfânt.

Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în parte şi să ne bucure cu bucuria Sa negrăită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr. Dorin Picioruş