„Dacă crinii răsar mai cu seamă în văi, atunci şi Acela, care Se aseamănă acestora răsare în sufletele smerite; căci spune Mirele Cuvântul: Eu sunt un crin al văilor [Cânt. Cânt. 2, 1]” , Cf. ***”Scrieri filocalice uitate”, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 18.

Aceste cuvinte îi aparţin Sfântului Ioan Carpathiul.

Hristos S-a numit pe Sine un crin al văilor, care creşte în sufletele care se fac pe ele însele văi de smerenie, care se adâncesc în pocăinţă.

Crinul înseamnă şi curăţie, şi frumuseţe, gingăşie, o frumuseţe delicată şi plină de nevinovăţie. În văile smereniei Hristos Se sălăşluieşte cu blândeţe, umplând de frumuseţe şi de splendoare a nevinovăţiei, sufletele care s-au adâncit în sine, în cugetarea smerită.

Valea este un loc al smereniei. În Psalmi, pământul este numit valea plângerii, în care, nevoindu-se pentru curăţirea păcatelor sale, omul smerit pune suişuri în inima sa.

Aşa încât, orice vale este un loc de smerenie.

Lucian Blaga identifică în conştiinţa poporului român o matrice stilistică de tip ondulatoriu, care descrie alternanţa deal-vale. Această matrice spirituală este ilustrată însă foarte bine de psalmul de care vorbeam, în care omul exilat din Paradis în valea plângerii, prin lacrimile şi pocăinţa sa fierbinte, pune suişuri peste suişuri în inima sa, înălţându-se ca un deal şi ca un munte al înţelepciunii şi al sfinţeniei, deşi este şi vale a smerenie în acelaşi timp.

Ritmul acesta ondulatoriu sesizat de Lucian Blaga şi Vasile Conta în spiritualitatea românească a fost formulat de-a lungul vremurilor prin cadenţa rugăciunii isihaste, care a fost mereu vie, din primele secole creştine şi până astăzi, în Biserica românească, împărăteasă pe munţii şi văile în care se retrăgeau sihaştrii.

Sihastru este un termen pur românesc, o formaţie lingvistică românească, după cum observa Fericitul D. Stăniloae. Sihaştrii erau cinstiţi ca Sfinţi de către tot poporul, pe care-l învăţau despre văile sufletelor săpate şi adăpate de izvorul lacrimilor, unde înfloreşte Crinul-Hristos, Falorea cea preafrumoasă a curăţiei.

Cultura românească a fost timp de 1800 de ani una a rugăciunii isihaste. Dovadă este cuvântul sihastru, dovezi sunt peşterile şi chiliile sihaştrilor din toată România, dovezi sunt primele Cazanii româneşti, în care au fost selectate texte ale marilor Sfinţi isihaşti. Sfântul Calist Patriarhul, spre exemplu, este cel mai amplu utilizat în Cazaniile româneşti, mai înainte de renaşterea isihastă a Sfântului Paisie Velicicovski.

Dovezi sunt şi primele scrieri literare româneşti, care identifică, alături de marii voievozi ai românilor pe Sfinţii pustnici, ca făuritori ai unui trecut glorios al românilor şi al culturii şi al limbii române.

Biserica Ortodoxă Română a fost vatra culturii româneşti timp de aproape două milenii iar spiritul poporului român a fost ritmat [rytmizomai] după rugăciunea neîncetată, isihastă, care i-a şi dăruit matricea stilistică de deal-vale, de care vorbea Blaga.

Psa. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: