Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Aici sunt „editorii realităţii”…Ai, lasă-mă?!…

263403261_5835ed6eda.jpg

Ştiţi reclama, nu mă îndoiesc. Noi suntem editorii…realităţii şi vă prezentăm ştirile zilei sau ale săptămânii. Se mizează pe suprapunerea lingvistică [un loc banal în reclama de prost-gust, adică consumistă, de consum general a momentului] care face din numele postului/brandului…o aşteptare plină de nimic. Adică nu vă mai livrăm doar ştiri şi dv. vi le editaţi singuri, ci vi le edităm noi. Vi le tranşăm noi…De ce, domnule editor?…Credeţi că nu ştim să le edităm şi noi?! Învăţăm, dacă nu ne pricepem prea bine!

Sloganul cu pricina are în subliminalul său o tară caracteristică oamenilor care au aversiune la pluralitatea maximă. Adică trăim într-o epocă istorică, a postmodernităţii cu paşi aprigi spre postumanitate, unde avem zeci de miliarde de subiecte, informaţii şi idei de discuţie …iar nouă ni se pare că putem să ţinem realitatea în mână şi, s-o mai şi edităm după una şi alta. Adică, nu e de ajuns că suntem pierduţi în spaţiu, că suntem un mic punct, noi, fiecare dintre noi, în marea de cleştar a incomensurabilului informaţional…dar, mai avem şi tupeul că suntem buricul pământului.

Asta e o mentalitate de ghetou. Mentalitatea de ghetou, de periferie, este să spui că ţi-e bine cu ce eşti şi cu ce ştii tu şi că …nu mai ai nevoie de nimic altceva, de nicio opinie de la alţii. Din cauza acestei mentalităţi dubioase, care nu are nimic de-a face cu cunoaşterea, cu viaţa duhovnicească, cu normalitatea omului… medii ca internetul, biblioteca enormă, spaţiul de experienţă sau viaţa ascetică în realitatea ei nudă şi perplexantă…ni se par spaţii incomode, desuete. Ni se par aşa pentru că suntem învăţaţi cu mentalitatea că realitatea ţine de aici…până aici.

Noi nu înţelegem că realitatea este enormă, pentru că suntem îndoctrinaţi cu ideea că pentru a fi cineva, trebuie să faci asta şi asta, o iei cu studiile şi ajungi aici sau le ocoleşti pe toate şi ajungi aici…şi cam asta e viaţa, intelectualitatea, cunoaşterea şi împlinirea profesională. Tocmai de aceea ghetoizanţii nu pot face faţă…incomensurabilului, a realităţii care nu poate fi manipulată şi nici cercetată până la capăt…şi, pentru ca să îşi liniştească în mod utopic mintea…spun: până aici!, mai departe e lucru…clinic, nebunesc.

Însă, mai departe, adică trăind şi experiind mai departe lucrurile, toată viaţa, fără să crezi că ai ajuns prea departe de 1%, înseamnă să fii normal în cunoaştere şi nu …anormal. Normalitatea cunoaşterii şi morga adevăratului intelectual, cunoscător, cărturar, ziceţi-i cum vreţi, este…smerenia. Adevăratul om care cunoaşte, studiază, creează, se perfecţionează continuu nu are tupeul să spună că editează realitatea, pentru că el este, se simte, trăieşte, ca un mic om, în faţa realităţilor Realităţii.

Editorii realităţii de ghetou sunt cu toţii…specialişti, analişti, profesori, academicieni, savanţi de renume mondial…Însă, adevărul tuturor dintre noi, adevărul gol-goluţ, nu e acela pe care ni-l revendicăm noi trufaş…ci pe cel pe care îl putem susţine de fapt. Şi adevărul realităţii pe care îl putem susţine este acesta: că fiecare dintre noi avem un cuantum, mai mare sau mai mic [ însă e întotdeauna mic], de cunoaştere…şi 14 catralioane de necunoaşteri. Şi dacă suntem specialişti în necunoaştere trebuie să o spunem, să începem mai întâi cu spunerea smereniei, cu adevărul despre noi…şi apoi să spunem despre noi una, alta, o mie.

Cred că e destul de simplu adevărul. Eu sunt prost, eu sunt neştiutor, dar ştiu asta şi asta are o doză imensă de normalitate, de smerenie…decât eu sunt specialist în… Şi aşa, ne întoarcem la principiile vieţii duhovniceşti în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelegem că a cunoaşte înseamnă mai întâi a fi şi apoi a înţelege. Când ni se spune la şcoală despre teorii, proiecte, afirmaţii colosale şi noi încercăm să le înţelegem la nivel mintal, fără să aibă relaţie cu viaţa noastră, ni se pare…că totul e uşor.

Citeşti Eminescu, Pe lângă plopii fără soţ, asculţi o arie de Schubert, vezi două tuşe de Renoir, te uiţi la o colecţie critică de sute de volume, pui mâna pe teorema nu ştiu care…şi ţi se pare că le-ai inventat tu, acum, că ele sunt uşoare. Omul de ghetou intelectual merge la supermarket şi vede salamul în copaie sau cartea nu ştiu care sau mobila nu ştiu care…şi crede că e uşor să apară astfel de produse…pentru că el le cumpără repede, infantil, cu cardul. Însă, tot ce citim şi privim noi…nu ne aparţin! Sunt ale altora! Ca să facem şi noi ceva, un muşuroi de inteligenţă şi de creativitate, trebuie să facem din noi, ceva, altfel, ceva care nu mai e, ceva care poate fi privit ca unic.

Şi ca să faci lucruri unice nu trebuie numai să vrei, ci trebuie să acumulezi ca să poţi sau să fii în stare să poţi, acumulând tot felul de lucruri care par fără sens, fără legătură, dar din ele faci o arhitectură copleşitoare pentru privitori. Ca să faci trebuie să fii! Nu, vrei să faci, începi, e greu… şi apoi o laşi baltă. Dacă te pricepi la scris, scrie frate! Dar dacă te pricepi la drişcuit, las-o cu scrisul şi drişcuie până ameţeşti! Drişcuie până mai faci de trei ori Casa Poporului! Drişcuie şi iar drişcuie! Însă, nu te băga precum salamul în tort dacă nu te pricepi. Scuteşte-ne, frate, de demersul tău imaginativ, orgolios! Apucă-te de altceva, până nu te ratezi cu totul!

Să tragem concluzii! Pe de o parte mentalitatea noastră de ghetou iar pe de altă parte frica noastră de a da ochi cu incomensurabilul, cu de-ne-cuprinsul realităţii, unde nu mai facem pe Tarzan în junglă, ci suntem nişte mici pixelii pe harta incomensurabilităţii. Cu această frică trebuie să ne luăm la trântă, noi, da, noi, noi fiecare în parte, pentru ca să ieşim din starea de mărginaşi ai cunoaşterii, de fricoşi ai cunoaşterii, de superbiari ai cunoaşterii [adică de mândrii]…spre imprevizibilul şi măreţul cunoaşterii, adică spre incomprehensibilul cunoaşterii.

Viitorul nostru nu e de ghetou…ci de incomprehensibil. Aici, şi nu mai vorbim în lumea viitoare, de după moartea şi învierea noastră…realitatea e mai presus decât orice credem noi că poate fi numit realitate. Realitatea e uimitor de uimitor de uimitoare şi, pentru ea, nu ai nevoie de oameni fricoşi, de oameni laşi, de parşivi şi orgolioşi…ci de oameni smeriţi, plini de dragoste, de dorul de a cunoaşte, de a trăi, de a experia lucruri, pe fiecare milisecundă noi, cu totul altfel, cu totul inimaginabile, cu totul indescriptibile.

Noi suntem editorii realităţii! Aş…Nu mă înnebuni, soro, că am ameţeli! Vezi ca scumpul Goe să nu sară din tren după pălărie şi bileţel. Să fim maturi, aşadar! Copilăria e bună să pregătească maturitatea…şi nu să se prelungească la infinit. Dacă se prelungeşte la infinit eşti retard…eşti gâgă. Ca să nu te pierzi…trebuie să nu îţi fie frică să te pierzi în incomensurabilul cunoaşterii cu smerenie. N-am auzit ca vreun om, care s-a lăsat în mâna lui Dumnezeu, cu smerenie şi cu dragoste de Dumnezeu, să nu fii ajuns întru Împărăţia Lui şi la rezultate ale cunoaşterii, uluitor de imprevizibile cu câţiva ani înainte de a-şi începe alergarea.

Adică, râvniţi la cele bune, editaţi-vă smerit realitatea…şi fiţi oneşti cu dv. înşivă…că de învăţat, nu o să terminaţi în toată veşnicia!

Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it:

Previous

Update-ul din 22 octombrie 2007 de pe “Creştin Ortodox. ro”

Next

Biserica cea mare de pe Meteore [studiu istorico-arhitectonic; în limba engleză]

3 Comments

  1. Foarte adevărat cele spuse aici. Şi spun pentru a nu ştiu câta oară, avem nevoie de un model uman real şi unic. Omenirea a pierdut îndrumarea pentru că nu se mai identifică toată lumea cu acelaşi erou.

    Astăzi fiecare îşi face un cumul de valori culese de ici şi colo după asemănarea lui, adică construieşte modelul astfel încât să corespundă lui şi nu se schimbă el pentru a corespunde unui model.

    Până nu de mult religia oferea modelul unic pentru o societate, fie că el se numea Moise, Iisus, Budha, ‘Abd Allāh ibn ‘Abd al-Muṭṭalib… În ultimul timp omul s-a îndepărtat însă de biserică şi nu mai cunoaşte acel model social unic. Parcă începe să capete un înţeles mai profund expresia „un om lipsit de Dumnezeu”.

    Întreb atunci, retoric, fără grijă ca va urma un răspuns, ce e de făcut?

  2. Ana

    „N-am auzit ca vreun om, care s-a lăsat în mâna lui Dumnezeu, cu smerenie şi cu dragoste de Dumnezeu, să nu fi ajuns întru Împărăţia Lui şi la rezultate ale cunoaşterii, uluitor de imprevizibile cu câţiva ani înainte de a-şi începe alergarea.”

    Tocmai aici sta toata problema, fiecare se lasa numai in puterile lui, increzandu-se numai in ele si incercand sa construiasca numai in acest fel.
    In acest fel omul nu o sa reuseasca sa-si depaseasca limitele si va ramane la stadiul de muritor.

    Nu vreau sa generalziez si nici sa fiu pesimista,aceasta este tendinta generala pe care cred ca o vede oricine, mai mult sau mai putin, evident sau nu.

  3. Scumpă prietenă…nu vi se pare! Comunicarea noastră spune sau lasă de înţeles…Nu vă pierdeţi aşteptarea. Ştiţi dv. pentru ce.

    Domnule Gheorghe Florescu,alias Bibliotecaru,suntem de acord, în mare, cu dv. Însă modelul unic nu se mai iubeşte, nu mai e iubit, nu pentru căşi-a piedut din relevanţă…ci pentru că omul nu îşi mai dă întâietatea pe care şi-o dădea cândva.

    Adică…un om fără niciun Dumnezeu, înseamnă un om care…nu mai vrea să aibă un Dumnezeu, pentru că îi e prea greu şi cu câte are…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén