Dreptul la linişte

De ce trebuie să mai şi tăcem? Ca să auzim şi ce are să ne mai spună şi sufletul. Conştiinţa noastră are un glas adânc pătrunzător, dar care nu se aude de gălăgia gândurilor.

Tăcerea din sufletul nostru, când popoarele de gânduri (vorba lui Eminescu) nu mai vociferează e asemănătoare cu liniştea dintr-o pădure, unde numai foşnetul frunzelor, păsările şi izvoarele se aud, dar ele nu te irită, ci te adâncesc în tăcere, în contemplaţie. La fel e glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, ca o adiere lină, odihnitoare.

Acolo unde vorbeşte conştiinţa spre smerenie, unde se aude glasul harului, e un suflet străbătut de un susur dulce al cugetării pătrunzătoare şi al înţelepţirii minţii.

Sfinţii noştri Părinţi au fost întotdeauna nişte dumnezeieşti poeţi ai vieţii paradisiace, ai vieţii cu Dumnezeu, de aceea şi sunt numiţi în slujbele noastre, privighetori ale teologiei sau alăute duhovniceşti. Însă dulceaţa şi liniştea cuvintelor şi ale glăsuirii lor sunt puţin înţelese sau căutate astăzi.

Patimile au devenit poezie şi artă, în literatură şi cultură, odată cu Renaşterea şi Umanismul, iar poezia adevărată, dumnezeiască stă nedescifrată în hieroglife (ale cuvânt de la Eminescu, desemnând arta bisericească) pentru care mintea pătimaşă nu mai are cheia înţelegerii. Deşi această cheie nu este decât gândirea şi simţirea natură, curată, a omului în deplinătatea frumuseţii sale originale.

Odată cu arta şi cultura bisericească, Dumnezeu a fost expulzat din societatea civilizată, din spaţiul public, pentru ca să nu mai aibă loc nici în suflete, pentru ca oamenii să uite de El.

Dacă patimile omeneşti, de orice culoare, într-o imensă varietate, sunt expuse după dorinţe şi posibilităţi, ca fiind umane, adică reprezentative pentru firea umană, Dumnezeu în schimb este exilat din peisajul public, sub pretextul respectării libertăţii de opinie şi a exprimării libere. Mai pe scurt, nu am voie să „incit” la credinţă public, dar am voie să rup o Biblie public, sau să îmi bat joc de orice religie vreau. Atunci mă exprim liber, mă dezinhibez.

Avem, prin urmare, dreptul la tăcere când e vorba de mărturisirea credinţei noastre. Însă nu avem şi dreptul la linişte interioară. Deşi avem nevoie de multă linişte, pentru că afluxul de comportamente, imagini şi manifestări postmoderne care contravin moralei noastre ortodoxe, ne obosesc, ne epuizează mental şi psihic, şi nu aflăm insule de frumuseţe publice în care să ne odihnim inima. Realitatea vieţii noastre cotidiene ne oferă adeseori senzaţia că ni se anulează vocaţia interiorităţii, a profunzimii, ba chiar şi vocaţia gândirii.

Am dreptul să aud muzică tare pe stradă, în maşini sau în magazine, am dreptul să văd imagini pe care nu doresc să le văd, afişate la proporţii supralicitate, am dreptul să înţeleg că orice dorinţă pătimaşă şi trupească e binevenită spre expunere şi reduplicare la orice oră şi loc, cu respectarea doar a legilor comerţului privat şi public. Am multe drepturi de acest fel. Dar nu am deloc bucuria să mă liniştesc privind imagini cuvioase sau ascultând muzică ortodoxă în public sau pur şi simplu să nu mai inhalez drogurile publicitare fără limite şi fără morală.

Concluzia este că Dumnezeu nu are loc în spaţiul citadin, iar credincioşii nu pot decât să-şi adapteze social, prin atrofiere, simţurile şi mentalitatea religioasă, ca să nu deranjeze vecinii de drum alergici la har. Nedreptatea este evidentă, dar nimeni nu contestă această realitate. Mi s-ar părea normal ca, dacă eu întorc capul sau mă fac că nu aud ce nu-mi place, ceea ce îmi ofensează sensibilitatea, să facă acelaşi lucru şi cei care nu suportă manifestările şi comportamentul ortodox, pentru ca să nu fim nevoiţi numai noi să ne comportăm schizoid în societate: la Biserică şi acasă într-un fel, iar în public să fim ca lumea.

Şi noi avem dreptul la oaze de spiritualitate în spaţiul public, în care să ne simţim că respirăm în voie, că ne odihnim mintea şi sufletul. Însă cei care discreditează Biserica şi pe credincioşi au o intoleranţă în plină recrudescenţă, ajungând, din ce în ce mai atroce, să ceară eliminarea din orizontul public a tot ceea ce nu le este pe plac, a tot ce le aminteşte de Dumnezeu şi de morală. Oare până unde vor merge cu aceste aberaţii? Ne vor cere în curând liber-cugetătorii să ne dărâmăm Bisericile, pentru că le ies prea des în cale şi li se face rău când le văd? Sau să le acoperim cu o glugă de pânză, să nu-i mai jeneze pe cei ce-L urăsc pe Dumnezeu?

Dreptul la necredinţă e aşadar garantat şi respectat cu stricteţe. Dar ce ne facem cu dreptul de a fi cine suntem, de a ne aminti cine ne-au fost strămoşii şi cum au trăit ei, de a vrea să fim după chipul lui Dumnezeu şi să trăim după cum au trăit Părinţii noştri? Ideologia postmodernă se străduieşte din răsputeri să şteargă din conştiinţa românilor urmele educaţiei tradiţionale, iar majoritarii noştri ortodocşi stau destul de pasivi şi nu ştiu cum să facă faţă atacurilor din toate părţile. Mulţi se îngrozesc, dar nu reacţionează prea evident.

E greu să ne păstrăm liniştea sufletului în mijlocul unui vacarm pătimaş. E nevoie de construirea unei chilii a inimii în care să coborâm insesizabil pentru cei din jur. Sau, cum ne învaţă Sfânta Scriptură, să ne zidim cetatea sufletului cu ziduri inexpugnabile ale umilinţei şi nădejdii în dreptatea lui Dumnezeu.

Să tăcem şi să vorbim. Să tăcem când vor să vorbească patimile din şi în noi, şi să vorbim când trebuie să mărturisim cine suntem.

Psa. Gianina.