Aseara am terminat de citit cartea lui Rafail Noica, Cultura Duhului. Am descoperit o gramada de lucruri interesante si de ajutor. Unul dintre ele cred ca mi-a ajutat cel mai mult sa inteleg ce mi se intampla.

La un moment dat scria ca „cel care pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste”. Dumnezeu sufera cand iubeste si oamenii nu-L iubesc, apoi facea o analogie cu omul care a iubit si nu a fost iubit. Incercand sa inteleg aceasta comparatie mi-am dat seama ce se intampla de fapt. In iubirea mea neimpartasita am vazut de fapt egoismul meu, poate chiar obsesia mea de a ma implini printr-o iubire „pamanteana”.

Poate ca din aceasta cauza am renuntat sa mai lupt pentru ea. Candva credeam ca nu voi putea fi niciodata cu un baiat ca A., tocmai pentru ca „nu e de nasul meu”. Stiti ca se intampla uneori ca unii oameni sa ne dea aceasta senzatie.

Poate ca pe undeva am incercat sa daram acest mit, poate ca facand asta am inceput sa-l iubesc, nu stiu exact ce s-a intamplat dar in cele din urma totul a facut sa intareasca dorinta de a ma apropia de Dumnezeu din ce in ce mai mult.

Cateodata ma intalnesc pe strada cu persoane cu care poate nu am dispozitia necesara de a sta de vorba, le evit fara sa-si dea seama si apoi ele imi ies iar in cale peste ceva timp, in alt loc. Nimic nu se intampla la nimereala, incerc doar sa inteleg, sa leg si sa ma bazez in primul rand pe ajutorul Lui, nu pe mine, asa cum faceam candva.

Acum ii aud din ce in ce mai des pe oameni spunand ca nu au incredere decat in ei, doar in ceea ce fac si stiu ei. Unii chiar nu mai au incredere nici macar in ei insisi…

O sa revin!

Va multumesc pentru ca-mi sunteti in continuare alaturi!

Cu drag, A.

Did you like this? Share it: