Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Citindu-i pe teologi

heruvim1.gif

Pr. Prof. John Breck, „Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare”, trad de Monica E. Herghelegiu, Ed. IBMBOR, Buc, 1999 :

Sunt în faza de recitire a cărţii. „Oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârşirea Tainei euharistice.”[1] La fel ca la Emaus. Părintele John pledează pentru nesubordonarea Sfintei Mărturisiri faţă de Sfânta Euharistie[2]. E pentru o deasă împărtăşire.

O frază foarte importantă : „Fără această hrană ( Sfânta Împărtăşanie n.n.), Cuvântul în sine îşi pierde sensul, pentru că nu mai este reactualizat în experienţa comunităţii ecleziale.”[3] Drumul fiecărui ortodox e „ de la convertire la comuniune”[4]. Tăcerea Fiului lui Dumnezeu în faţa propriilor Lui torţionari e un fundament al isihasmului, al tăcerii.

Dumnezeu nu vorbeşte decât tăcând sau, după cum spune el : „Dumnezeu vorbeşte tăcerii din tăcere”.[5] „Hermeneutică” înseamnă în acelaşi timp şi „traducere”, dar şi „interpretare / explicare”.[6] Însă traducerea nu se confundă întotdeauna cu interpretarea textului. Una e să înţelegi sensul lingvistic sau teologic de suprafaţă şi alta e să faci conexiuni adânci, duhovniceşti. Traducătorul unei cărţi nu trebuie să fie neapărat şi cel care înţelege complet şi definitiv textul. De fapt, nu ştiu dacă se poate înţelege definitiv un text. Înaintăm nu spre adevărul dumnezeiesc, ci în adevărul dumnezeiesc ca atare.

Programul „demitologizării” e văzut de părintele John ca o intrare „în spaţiul speculaţiei teologice”.[7] Un mare adevăr :„ Puntea hermeneutică dintre evenimentul biblic şi actualizarea lui în Biserică nu constă nici în cuvântul predicat şi nici în instituţia eclezială, ci în Persoana Duhului Sfânt”.[8] Părintele George Florovsky vorbea de o „eshatologie inaugurată” şi nu de o separare a istoriei de veşnicie.[9]

*

Drd. Nicuşor Nacu, „Trimurti – sinteza triadică a modalismului hinduist şi Sfânta Treime”, în ST , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 103-137. Teza sa de doctorat a avut o problematică asemănătoare, dacă nu identică, cu articolul citat. Şi-a luat doctoratul în 2002 şi m-am bucurat să fiu prezent în acea zi, când a dat examenul final. O inimă mare. O frază ce mi-a plăcut: „ Finalitatea constă în a se învăţa că fiecare Ipostas deţine total şi neexclusiv natura divină”[10] (cu referire la dogma trinitară) Nu am mai auzit niciodată folosit pe „neexclusiv”, în formulările referitoare la dogma Sfintei Treimi.

: „persoana nu …este ceva exterior entităţii, ci însuşi ipostasul fiinţei, entitate în sine şi elementul constitutiv al fiinţelor. De fapt persoana este cea care constituie „fiinţa””[11] . : „a fi persoană înseamnă eliberare de orice condiţionare”[12] . Pentru hinduşi lumea e ceva etern[13] . „Treimea presupune în mod evident ipostazierea fiinţei, fără ca prin aceasta Ipostasele divine să fie considerate ca trei părţi ale unei singure naturi”.[14]

Concluzia articolului: „ taina intuită a numărului trei îşi găseşte confirmarea supremă doar în creştinism, orice similitudine a lui Trimurti cu Treimea fiind doar formală, pentru că premisele sunt total diferite. În chiar interiorul hinduismului Trimurti nu are valoare de adevăr ultim pe când în creştinism Treimea este Dumnezeu ea definind, în acelaşi timp, şi modul de a fi al Bisericii”.[15] Un articol elaborat cu minuţiozitate.

*

Pr. Lect. Adrian Niculcea, „Învăţătura protestantă despre Sfânta Treime şi consecinţele ei eclesiologice”, „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 16-36. Un articol amplu, despre mai mulţi „teologi” protestanţi dar eu mă opresc numai asupra lui Calvin ereticul. Astfel, predestinaţia e „o decizie exclusiv divină luată din eternitate, fără nici o legătură cu dreptatea sau păcătoşenia cuiva. Or, dacă o asemenea decizie a fost luată, după Calvin, încă din eternitate, rolul lui Iisus Hristos şi al actului Întrupării şi al sacrificiului Său devine superfluu”. [16]

Dar, cum putea să ia Dumnezeu o asemenea „decizie”, dacă ea este antagonică atât cu iconomia Fiului, cât şi cu lucrarea Sfântului Duh în lume, după cum evidenţiază foarte bine, autorul nostru? „Predestinaţia goleşte de sens actul răscumpărării…din moment ce decizia relativă la salvarea unora şi la condamnarea altora deja a fost luată din veci”[17]. Răscumpărarea venită prin Hristos Dumnezeu nu e mai privită ca atare, „ci devine un model de acceptare fără crâcnire a deciziei divine sub incidenţa căreia cade şi El ca oricare altul”[18].

Astfel, Fiul e privit ca „pedepsit” de Tatăl, de unde toată zvârcolirea strict umană a tablourilor protestante, referitoare la Răstignirea Sa. Hristos, în acele tablouri, e numai Om şi El suferă „pedeapsa” lui Dumnezeu. „Predestinarea nu afectează numai învăţătura despre răscumpărare, ci modifică însăşi doctrina despre Sfânta Treime”[19], căci, „dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi considerat cu adevărat distinct de Tatăl încă înainte de Întrupare, actul coborârii Sale în istorie ar fi prelungit, ca să spunem aşa, decizia divină”[20].

O altă frază foarte bună: „dacă Întruparea n-a putut influenţa decizia divină luată deja din eternitate, atunci nici nu există de fapt o bază metafizică reală ( mai corect o Persoană – n. n. ) care să influenţeze decizia Tatălui, deci nu există un Fiu real distinct de El, dar în acelaşi timp egal în Dumnezeire şi coetern”.[21]Astfel Calvin nu are în mod real Sfânta Treime, ci doar pe Tatăl.

Se trage concluzia logică, că „Treimea care se manifestă …în istorie nu există în sine, ci se constituie abia în timp cu Iisus şi cu Duhul Sfânt. Predestinaţia goleşte de orice urmă de substanţă divină persoana lui Iisus şi pe aceea a Duhului, din moment ce actele Lor, răscumpărarea şi respectiv întemeierea Bisericii la Cincizecime, nu influenţează deloc decizia eternă a Tatălui”[22] .

Astfel Fiul şi Sfântul Duh nu sunt pentru Calvin Persoane veşnice şi coeterne cu Tatăl, ci „realităţi create în vederea unor misiuni temporale, aproape ca nişte obiecte, iar nu ca subiecte care participă real la deciziile Tatălui datorită consubstanţialităţii Lor cu El, dat în acelaşi timp şi a distincţiei Lor faţă de El”.[23] Se observă că în această postură, Calvin e tot pe atât arian, cât este pnevmatomah. El neagă atât dumnezeirea Fiului, cât şi a Sfântului Duh şi pune pe seama Tatălui un „decret” utopic, care nu are ce căuta, în Preaiubitoarea Treime.

Citind articolul, mi-am dat seama, că mai toţi „marii” protestanţi sunt filioque-işti. Pentru Melanchton, în lucrarea sa „Loci Communes” (1555) : „Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque – n.n.) şi este iubirea şi bucuria Tatălui şi a Fiului”[24], iar Rudolf Bultmann susţinea, că „anumite elemente ale Noului Testament cum sunt minunile, căderea lui Adam, concepţia paulină despre Sfântul Duh sunt lipsite de sens pentru omul de astăzi. Din acest motiv el numeşte aceste elemente „mituri””.[25]

Pentru ultimul nebun, Hristos Dumnezeu nu e decât „evenimentul care a rezultat din acţiunea lui Dumnezeu”[26] iar Sfântul Duh Dumnezeu: „nu mai semnifică o putere, ci posibilitatea unei vieţi noi care poate fi însuşită printr-o hotărâre deliberată”[27]. Deci pentru Bultmann nu există Persoana Fiului şi a Sfântului Duh, ci nişte „creaţii”, „emanaţii” cu rol strict istoric. E o nebunie curată, demonica lor „teologie”. Sunt atât de prinşi în nebunia lor, căci nici nu percep ce se întâmplă cu ei, la fel ca evreii.

*

Drd. Constantin Preda , „Mărturii arheologice legate de viaţa Domnului Iisus Hristos”, în „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 69-75. Jurnalul Egeriei ( 381-384)[28]. Casa Sfântului Petru de la Capernaum a fost transformată în Sfântă Biserică şi exista încă identică în secolul al IV-lea[29]. Egeria spunea, că la Capernaum se află sinagoga în care Iisus a vindecat un demonizat conform cu Mc. 1, 21-39.[30]La Nazaret s-a găsit grota în care există casa Prea Curatei.[31] Betsaida = casa pescuitului. [32] În Valea Chedronului se află mormântul lui Abesalom ( cred că regele) şi a lui Zaharia (probabil Sfântul Zaharia Proorocul).[33]

„Tradiţia siriană prezintă Biserica Sfântul Marcu din cartierul sirian ca locul probabil al casei Sfântului Marcu şi al sălii ultimei Cine luate de către Iisus”.[34] Bibliografia selectivă a articolului: D. Bahat, „The Illustrated Atlas of Jerusalem” (Jerusalem, 1990), F. Manns, Ed. Alliata, „Early Christianity in Context. Monuments and Documents”(Jerusalem, 1993), Murphy- J. O’Connor, „The Holy Land. An Archaeological Guide from Earliest Times to 1700” (Oxford University Press, 1992), M. Piccirillo, „Vangelo e Arhceologia. Tracce cristiane in Palestina (Cinisello Balsamo, 1998).

*

Lector dr. Mihaela Palade, „Despre o posibilă manifestare a iconoclasmului în timpurile moderne”, „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 149-182. Împăraţii iconoclaşti: Leon III Isaurul (717-740), Constantin al V-lea Copronim ( 740-775), Leon al V-lea Armeanul (812-820).[35]

Sfântul Grigorie cel Mare ( 540-604)[36]. „În focul discuţiilor se ignoră adesea faptul că teolog nu înseamnă a şti ci a fi[37]. Sfânta icoană e un „culoar al harului”[38] dumnezeiesc. „Icoana reprezintă tocmai unitatea contrariilor, a lumii văzute cu cea nevăzută, a timpului prezent cu trecutul dar şi cu viitorul, a imanentului cu transcendentul”.[39] Leonid Uspensky: „arta Bisericii este o chestiune de credinţă”.[40]

Sechestrarea Sfintei icoane într-o carcasă apare în secolele 16-17 şi „este, de fapt, o tăgăduire mascată a valorii picturii religioase, un iconoclasm inconştient„.[41] Foarte adevărat. Datorită îmbrăcării ei în aluminiu sau în aur, nu mai vezi decât faţa şi mâinile, nu întregul spaţiului iconografic. Stilul Renaşterii a fost introdus la noi – în mod nefast – de pictori ca C. Lecca, G. Tătărăscu, Mişu Pop ,Ioanid…[42] , între 1850-1890.

Au apărut „biserici muzeu de artă” şi nu „biserici care zidesc şi spiritual nu numai artistic”[43]. Avem de-a face cu un articol percutant, incisiv, cu multe adevăruri dureroase. Ne lăudăm cu picturi „celebre”, dar nu şi canonic-ortodoxe.

Nu mai cunoaştem adevărata Sfântă Icoană şi considerăm Sfinte Icoane numai pe cele portabile şi nu şi fresca sfântă a Sfintelor Biserici, cum bine a precizat, autoarea noastră. În limba română, „icoană şi imagine nu sunt sinonime perfecte şi totale”.[44] Cuvântul „imagine” implică mai ales conotaţii profane.[45] Din 22 noiembrie 1889, Sfântul Sinod al României atrage atenţia, că trebuie să revenim la stilul bizantin.[46]

Sfânta icoană ortodoxă pare , „prea mohorâtă”, „prea tristă” şi „de neînţeles” pentru mulţi.[47] O frază foarte corectă: „în Biserică noi fiinţăm pentru a fi una, nu pentru a ne diviza”.[48], cât şi: „În creştinism nu este loc pentru atitudinea căldicică”[49]. Indiferentismul religios e la fel de păgubitor ca ateismul.[50] Acum, aceste „aspecte ale iconoclasmului” de azi, „nu (conduce la, a – n.n.) distruge icoana, dar o înlocuieşte cu tabloul”.[51] Nu ni se mai fărâmă cu furie Sfintele icoane, ci ne sunt date în locul lor, imagini false, trucate, telurice, dulcege. Se înlocuie, nu se mai distruge: o altă făcătură a Satanei, extrem de perversă. Kitsch-urile ce se propun a fi „icoane” , „sunt păgubitoare spiritual căci, lipsindu-le coordonata estetică, nu se pot înscrie în adevărul icoanei, fiind în fond nişte minciuni estetice, deci şi iconografice”.[52]

Pictorul şi omul de mare inimă şi conştiinţă, Sorin Dumitrescu în „Rock şi pop”, Ed. Anastasia , 1998, p. 141-142, spunea că în prezent, picturii noastre bisericeşti, îi lipseşte „viziunea”[53]. Sentimentul de „birocraţie” al modului în care se pictează la noi, era văzut de el, în aceea, că se vrea a se picta toţi Sfinţii, iar pe de altă parte, că se folosesc prea multe culori „mai optimiste şi cât mai vioaie ( de preferinţă: verniluri, ciclamuri, azururi ş.a.m.d.)”[54]. Alte defecte relevate de el: platitudinea picturilor, „explicitul fad”, incultură şi conformism „dogmatic” aparent.[55] Mai spune ceva domnul Sorin Dumitrescu, perfect adevărat, că : „suntem confruntaţi cu o gravă alienare a limbajului artei liturgice”.[56] Rolul Sfintelor icoane: didactic, estetic, latreutic şi harismatic[57]. Michel Quenot : „întunericul suficienţei”, cf. „Icoana, fereastră spre Absolut”, tradusă de Părintele Răducă, p. 10[58].

*

Predicile Părintelui Păcurariu, 132 la număr, sunt însumate în 632 de pagini, editate la BOR, în 2000. Khiriakodromionul e al lui Nichifor Teotoke ( + 1800). Predicile exegetice ale Părintelui Vasile Mihoc, de la Sibiu, 2001, au 303 pagini şi sunt 56 de predici.

*

Emilianos Timiadis , Metropolitan of Silivria : ” The Ecumenical Councils in the life of the Church”, Joensuun yliopisto, University of Joensuu, Joensuu-Finland, N:o 9, 2003, p. 194.

Cartea e în limba engleză şi e o carte foarte frumoasă. „Ele (Sinoadele Ecumenice)îşi au fundamentul într-o adâncă grijă pastorală, în dragoste, şi nu se bazează doar pe o strictă motivaţie juridică. Ele sunt iubitoare, duhovniceşti, vindecătoare. Misiunea Bisericii nu este să pedepsească, ci să reînnoiască, să vindece pe cei prăbuşiţi, să ajute la însănătoşirea interioară şi să reîntoarcă tăria şi viaţa tuturor acelora, care sunt angajaţi în lupta spirituală a creştinismului.”[59]

„Puţini oameni realizează adevărata sarcină a Sinoadelor: a limita cadrul periculos al individualismului teologic şi înstrăinarea, şi să recunoască un mod de vedere sinodal, care să precumpănească în lucrurile vitale, cu privire la păstrarea credinţei şi promovarea unei calităţi a vieţii, bazată pe mesajul Sfintei Evanghelii. Un Sinod se adună împotriva aroganţei omeneşti, a individualismului distructiv şi a iubirii de sine.

Un Sinod vrea să cultive întâlnirea creştinilor cu cei care pot auzi glasul lui Dumnezeu. Aceasta explică frecvenţa epiclezei, a chemării Sfântului Duh, pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu în timpul discuţiilor. Astfel, importanţa Sinodului se bazează, dincolo de faptul, că participanţii sunt pregătiţi să fie supuşi inspiraţiei dumnezeieşti, pe aceea că, se depărtează de ambiţiile lor personale.”[60]

„Sinoadele Bisericii au întrupat în acelaşi timp, deplinătatea credinţei, dar şi continuitatea adevărului lui Hristos. Moartea celor Doisprezece nu a însemnat şi sfârşitul. „Faptele Apostolilor” nu sunt doar o relatare minunata a noului Legământ, ci e o relatare a începutului său şi a expansiunii (sale temporale). Manifestările prezenţei lui Dumnezeu în istorie sunt de la un capăt la altul, acţiuni ale bărbaţilor şi ale femeilor (care au crezut). Mărturisirea singură a credinţei nu poate garanta curăţia (purity); deplinătatea credinţei şi trăirea ei trebuie împreunată cu propovăduirea.

Aceasta a fost contribuţia Sinoadelor : verificarea / autentificarea adevărului, amendarea şi corectarea erorilor, refuzarea şi respingerea falselor învăţături, dar apelând la întoarcerea acelora, care au greşit şi a acelora care, bat moneda interpretărilor false[61]. Părinţii – care au trăit chinonia ( comuniunea) cu Hristos ca Cap – nu au uitat nici un singur moment, că ei sunt comunitatea responsabilă cu susţinerea propriu-zisă a acestui Trup. Clerul şi mirenii sunt privighetori[62], sunt gata să intervină şi să vindece tulburările ce ar putea să apară.”[63] S-a urmărit două lucruri prin Sinoade: „integritatea credinţei şi a comportamentului zilnic al credincioşilor”[64].

Adevărata credinţă se scurge în viaţa credincioşilor, devine modul lor de a gândi, a simţi şi a reacţiona. Credinţa nu e separată de viaţa noastră, ci în măsura în care credem drept, pe atât şi trăim drept. Integritatea credinţei, deplinătatea ei, asimilarea ei în totalitate, poate să ne facă capabili şi de o manifestare eclesial-socială corectă, fundamentată evanghelic. Astfel, dacă nu acceptăm dogma hristologică spre exemplu, nu vedem o coexistenţă a divinului cu umanul şi ni se pare, că spiritul e antagonic cu materia şi că Dumnezeu e cu totul „străin”, modului omenesc de existenţă.

Filioque duce la un primat al esenţei asupra persoanei sau la o relativizare vădită a persoanei umane, cât şi a Sfintei Treimi în primul rând. Persoanele Prea Sfintei Treimi nu distrug unitatea fiinţei dumnezeieşti iar unitatea fiinţei nu e paralelă cu Persoanele, ci constituie interiorul Persoanelor divine, fără o aneantizare a coexistenţei Lor suprafireşti. Dacă nu mărturiseşti dogma triadologică, ţi se pare aiurea să accepţi, că în ceea ce priveşte credinţa, lucrurile nu se discută exclusivist( sau Trei Persoane sau o fiinţă divină), ci integrator( atât Persoanele, cât şi fiinţa divină).

Înţelegerea duhovnicească, transcenderea limitelor umane şi acceptarea voii lui Dumnezeu sunt urmări ale acceptării dogmei trinitare şi a trăirii în legătură cu Sfânta Treime. Sfânta Biserică e a tuturor celor botezaţi şi ea exclude divizările. În locul singurătăţii, a izolaţionismului eclesiologia ne propune comuniunea în comunitate. Dacă nu accepţi universalitatea Sfintei Biserici te pierzi în unidimensionale priviri regionale, în exclusivism iar dacă nu accepţi sfinţenia ei, provoci multe disensiuni nefolositoare.

„Iubirea este participare ( sharing), este grijă pentru un altul şi există[65], susţinută de către un altul. De aceea, un Sinod este un semn elocvent al menţinerii (vieţuirii) personale, al adevărului evlaviei şi o grijă imparţială pentru unul sau altul. Oameni, aparţinând diferitelor Biserici locale, se adună împreună pentru a se completa unii pe alţii, ascultând unii de alţii şi lăsând pe Dumnezeu să îi inspire şi să-i conducă, prin Sfântul Duh.”[66]

Sfântul Clement al Alexandriei: „cunoaşterea, încât este conducerea sufletului curăţit ( de patimi) şi lucrarea, fiind bunătate” (trad. din greacă) , cf. Stromata 4, 6, 39, PG 8, 1249-1250.[67]

Sinoadele nu trebuie privite ca legi mecanice ale providenţei divine, ci „ca surse de edificare, ca instrumente prin care ne formăm continuu prin virtute”[68].

„αναπαυσις Θεου” = odihna lui Dumnezeu ( the rest of God).[69] Origen ereticul: „Cel care studiază cu atenţie şi grijă scrierile profetice, va simţi odată cu citirea lor un fel de entuziasm. Acest sentiment va pătrunde şi mai mult în el; (lucru) despre care, noi crede deja, că în ele sunt cuvintele lui Dumnezeu şi nu (sunt pur şi simplu) scrieri umane.” , cf. De principiis 4, 1, 6, 12 , SC 268 , 282. [70]

A trebuit să restitui cartea la bibliotecă. Am citit puţin din ea, dar e o carte minunată.

*

Am pe masă Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (2002). E a doua carte masivă de acest gen de la facultatea noastră, cu multe articole interesante. Am citit şi din primul număr, dar nu ştiu pe unde am notiţele. Tomul de faţă are în total 672 de pagini.

Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu , „Preotul ortodox român – slujitor al lui Dumnezeu şi al omului”, p. 11-21: „Valah, adică născut, termen care se apropie fonetic de biblicul valadh ( a naşte) , de la care s-a dat numele provinciilor cu locuitori creştinaţi de preot”.[71] Teorie personală a părintelui. Continuare: „Radicalul verbului valadh se întâlneşte într-o combinaţie cu cuvântul dacic „dava” care înseamnă cetate sau loc împrejmuit din cauza atacului fiarelor sălbatice. Biblicul valadh este în forma principală mold ( cel născut) şi unit cu Dava se naşte toponimul Moldova, adică cetatea de naştere.

Dacă am apropia Deva de toponimul slavon Devo – fecioară, ele au din punct de vedere fonetic o mare asemănare, ceea ce înseamnă că strămoşii noştri puneau cetăţile medievale sub ocrotirea Fecioarei Maria. De aceea, în[72] secolul XIX, marele Eminescu numea ţara noastră chiar grădina Maicii Domnului”. [73]

O expresie frumoasă : cele spirituale „nu se degradează ca cele materiale supuse schimbării din cauza intervenţiei dintelui devorator al vremii.[74] ; „a nu comercializa cele sfinte”[75]; „sărbătorile creştine …au o incontestabilă originalitate divină[76] şi ele „nu trebuie înţelese ca o imitaţie sau încreştinare a sărbătorilor păgâne”[77]. Din „sănătatea spirituală şi unitatea naţională …se naşte cultura şi ştiinţa unui popor”.[78] „preotul nu trebuie să separe prea mult slujirea lui Dumnezeu de slujirea poporului”[79]; „melanjul politico-teologic nu se înscrie între faptele demne de un preot al lui Hristos”[80]; „La uniaţi a primat materia şi nu cuvântul lui Dumnezeu”[81]. În închisorile româneşti, după 1984 „a fost băgată crema intelectualităţii româneşti”[82]. Preotul e „ambasadorul lui Dumnezeu în lume”[83].

*

Prep. Cristinel Iatan, „De ce Septuaginta numeşte pe „fiii lui Dumnezeu” Îngeri, în Cartea Facerii, 6: 1-4?”, p. 23-31: Varianta Septuagintei din sec 3 î d Hr s-a pierdut. Varianta prezentă e formată după codex-urile Vatican (B, sec IV d Hr, din biblioteca Vaticanului din Roma: cuprinde tot VT, afară de Facere 1-46, 28 şi Ps 105, 27-137, 6, dar acestea au fost restaurate de cineva în sec al 15-lea), Alexandrin ( A, de la jumătatea secolului al V-lea după Hr, aflat la muzeul britanic din Londra, care cuprinde tot VT afară de I Regi 12, 17-14, 9 şi Ps 49,20-79, 11) şi Sinaitic ( S sau א , din sec IV, aflat tot la Londra, care e foarte alterat şi cuprinde numai o parte din VT : fragmente din Pentateuh, şi anume din Fac doar 24, 19-24, 46 foarte deteriorate şi din Num 5, 26-7, 20, frag din Paralip I , Estera, Iudita, cărţile poetice toate, 9 Profeţi „mici” şi 2 mari)[84] .

Autorul spune, că la Fac 6, 2 se vorbeşte în codexul Alexandrin de „îngerii lui Dumnezeu” şi nu de „fiii lui Dumnezeu”, ca în codexul Vatican restaurat în secolul al XV-lea şi ediţia sixtină din 1587 sau codexul Coislinianus din sec VII d Hr.[85] Symachus traduce: „fiii celor stăpânitori, celor puternici, a celor ce exercită o autoritate absolută”[86] iar Aquila: „fiii zeilor” iar Teodotion : „fiii lui Dumnezeu”[87]. Sfântul Iustin Martirul, în „Apologeţi de limbă greacă”, trad de Pr Prof Dr Olimp Căciulă, Ed. IBMBOR, Buc, 1997, p. 106, crede că Îngerii s-au amestecat cu femeile şi rezultatul împreunării lor au fost „aşa-zişii demoni”[88]. Filo credea la fel.[89] Autorul dă date concrete, citează din Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Sfântul Chiril al Alexandriei spune adevărul, cf. PSB 39, p. 31, 32, 33, 34. La fel Sfântul Ioan Gură de Aur în PSB 21, p. 260-262. E vorba de oameni şi nu de Îngeri : concluzia. La Sfântul Iov, 1, 6 şi 2, 1 avem pe Sfinţii Îngeri denumiţi fiii lui Dumnezeu.[90]

Prep Alexandru Mihăilă, „Câteva evaluări ermineutice”, p. 33-52: Cf. notei a doua de la p 33, termenul de ermineutică ca ştiinţă apare prima dată la luteranul Dannhauer în 1654, cf. Herbert Kosak, „Leitfaden biblischer Hermeneutik Eine Orientierungshilfe”, Evangelische Verlagsanstalt, Berlin , 1977, p. 387. Anton Vögtle (catolic) vorbeşte de o „ tensiune ermineutică”[91]. Se petrece cu mulţi „înţelegători” ai Sfintei Scripturi „un divorţ între cercetătorul ca om al Bisericii şi ca cercetător obiectiv al textului biblic”[92].

O frază foarte autentică: „Dacă nu se ţine seama de sensul literal, se ajunge la un dochetism biblic”.[93] „Dacă se insistă pe literalism, se ajunge la fundamentalism sau tradiţionalism, cum s-a simţit şi la ortodocşi”.[94] Prin Reformă , Sfânta Scriptură a devenit „sieşi interpretă” şi „mai presus de Biserică”.[95] Luther şi Calvin preferă sensul literal şi îl respinge pe cel spiritual iar Calvin respinge şi profeţiile mesianice.[96]

Literalitatea le convine, pentru că să închidă toată aprofundarea duhovnicească a Sfintei Scripturi. Literalismul e opac. El nu te lasă să priveşti pe Prea Sfânta Treime. Andreas Bodenstein Karlstadt în 1520, e primul autor protestant ce foloseşte cercetarea literar-critică dar păstrează şi tipologia. [97] O dată cu Iluminismul minunile scripturistice sunt puse la îndoială, pentru că supranaturalul „contrazice” raţiunea. [98] Kant credea că nu pot fi extrase argumente pentru existenţa lui Dumnezeu din natură.[99] Jean Alphonse Turrettini în 1728, afirma că : „Sfânta Scriptură nu trebuie altfel înţeleasă decât celelalte cărţi”.[100]

Sfânta Scriptură devine pentru mulţi, începând cu acest timp, o carte „profană”. În deceniul al 8-lea al secolului al XVIII-lea, îndoiala e ridicată la rang de principiu în critica biblică, prin opera anonimă a lui Hermann Samuel Reimarus: „ Fragmentele unui anonim” (1774-1778)[101]. David Friedrich Strauss în sec 19 îndeamnă la „eliberarea interioară de starea şi de gândirea unor preconcepţii religioase şi dogmatice”.[102] Poţi să mergi de acum, pe tărâmul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, fără să ai vreo apartenenţă eclezială. Liber cugetătorii pot spune orice şi nu fac parte din nici o eclesie. Cineva crede – Th.G. Chifflot – că Scriptura „a fost scrisă cu imaginaţie”[103] şi nu în Duhul Sfânt. Metoda istorico-critică suferă de „un profesionalism arid” după Theodore Stylianopoulos[104].

Sunt de acord cu el. Şi sunt de acord şi cu un al doilea adevăr: ea „ignoră dimensiunile spirituale”[105]. „Procesul exegezei este un proces al unităţii”.[106] Sunt de acord. Dacă exegeza ta nu uneşte tot ce înseamnă Ortodoxie este unilaterală, falsificată în mare parte. Evdokimov vorbeşte de „comentariul viu”[107] , dar şi de faptul că, chiar „când suntem singuri, citim Biblia împreună, în mod liturgic”[108]. Conştiinţa că suntem ai Bisericii ne facem să ne gândim, la o interpretare pentru toţi ai Bisericii şi nu căutăm o rupere de ceilalţi, prin scoaterea în evidenţă a unor probleme fantasmagorice.

*

Pr Asist Vasile Răducă, „Sfânta Scriptură în cultul Bisericii Ortodoxe”, GB, 3-4/ 1992, p. 53-56. Părintele Vasile Mihoc notează foarte bine, că „întreaga literatură patristică este un comentariu la Scriptură”.[109]

Pr Lect Dr Emanoil Băbuş, „Bizanţ şi islam în Evul mediu”, p. 55-77: Sabeenii s-au amestecat cu etiopienii.[110] „umanism tribal”[111]. Împăratul Traian în 106 d Hr a format Provincia Arabia.[112] Mecca e în arabă Makka.[113] Mahomed s-a născut pe la 570[114]. Pe la 610 are primele „revelaţii”, în 622 e la Medina cu ai săi. Moslimii, musulmanii sunt supuşii lui Allah.[115]

Kalif = succesor iar Rasul = Trimisul[116]. În 630 câştigă Mecca iar în 632 moare. Ghid = Raşidun. Damascul e cucerit în 635, Ierusalimul în 636, prin Omar I. În 642 cuceresc Alexandria, Magrebul în 697, Turkestanul chinezesc în 712 şi Indiile în 710-713. Cu 711 islamul intră în Spania şi ajunge până la Pirinei şi de-a lungul văii Ronului.[117] În timp ce se va prăbuşi imperiul persan apare, se naşte, imperiul musulman.[118] Musulmanii cuceresc Creta şi Italia în secolul al 9-lea.

Turcii sunt „ un popor non-arab, dar bine integrat în comunitatea musulmană sunită”[119]. În sec 13 Bizanţul avea doi adversari: turcii şi latinii[120]. Între 1204 – 1261 are loc robia latină a Constantinopolului.[121] „Mulţimea păcatelor noastre încurajează reuşita barbarilor”[122]. Turcii erau consideraţi tot de Sfântul Hristodulos „sabia lui Dumnezeu care loveşte neîncetat”.[123] Moartea pentru musulmanul de rând era considerată „mântuitoare”, dacă ucidea un creştin sau dacă era ucis, cf lui Constantin Porfirogenetul.[124]

Pr Lect Drd Marin Cojoc, „Dispute religioase în timpul lui Justinian şi teritoriile sud-dunărene”, p. 79-92: Monahii sciţi iau atitudine împotriva monofizitismului promovat de împăratul Anastasius, printr-o serie de epistole[125]. Găsim aceste epistole la Schwartz, în „Acta Conciliorum oecumenicorum”, IV, 2, p. V-XII.[126]

Lect Dr Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, „ Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, p. 93- 154 : Un articol foarte documentat. Episcopul Antim Nica al Galaţiului. Episcopul Partenie Ciopron afirmă că „rostul cursurilor de îndrumare este de a-i învăţa pe preoţi cum să se camufleze”.[127] Părintele Andrei Scrima a fost bibliotecar la Sfântul Antim.[128] Îmi pare rău, că multe nume nu îmi sunt familiare.

Pr Asist Dr Daniel Benga, „Receptarea şi autoritatea Părinţilor Bisericii de Răsărit la Martin Luther şi Philipp Melanchton”, p. 155 – 179: note din teza de doctorat, pe care o am deja.

Pr Prof Dr Vasile Răducă, „Paternitatea duhovnicească – slujire şi autoritate în comunitatea pahomiană”, p183-198: „A fi părinte duhovnicesc înseamnă a trăi continuu „durerile facerii” fiului duhovnicesc; iar „facerea” nu înseamnă doar „naşterea” pentru un nou mod de viaţă, ci veghea continuă asupra maturizării duhovniceşti a celui renăscut pentru Dumnezeu”.[129] „Părintele duhovnicesc este învăţător pentru că este model”.[130] „autoritatea iubirii smerite pentru toţi”[131]; „în Biserică niciodată bunul administrator nu va putea să se substituie părintelui duhovnicesc, şi nici nu se va confunda cu acela, oricât ar încerca”.[132] Elemente din cursul nostru de la master.

Pr Prof Dr Ştefan Sandu, „Sarcinile actuale ale Teologiei Simbolice”, p. 199-224: reprezintă o parte din opţionalul nostru de la Teologia simbolică. Expunere comparativă a Ortodoxiei, cu catolicismul şi protestantismul (părerea ortodoxă). Părintele David a vorbit de Sfinţii Mucenici de la Halmyris. Am citit articolul în manuscris, pe când trăia Părintele. Părintele Tache Sterea despre Fericitul Dumitru Stăniloae. (…)

D-l Laurenţiu Tănase vorbeşte de un „ateism creştin”[133], în viziunea unor teologi americani. Domnul Radu Mureşan tratează despre preoţii militari din primul război mondial (1916-1918). D-l Adrian Lemeni scrie articolul despre filosofia antică pe care mi l-a dat şi mie. Acum e în Franţa pentru 2 ani. (…) „Elev”, după Pr Vasile Gordon înseamnă a ridica de la pământ, a înălţa dintr-o stare.[134]

Pr Asist Dr Gheorghe Ispas, „Dimensiunea eshatologică a Euharistiei”, p. 387-394: „Pocăinţa, în sensul ei profund, trimite la lăuntricitate”.[135]

Lect Dr Mihaela Palade, „Un posibil baroc al Renaşterii Paleologilor?”, p. 419 – 451: mandorla e nimbul ce îl înconjoară pe Mântuitorul Hristos.[136] „În icoana Pogorârii la Iad s-a căutat accentuarea acestui tip de dinamism specific mântuirii”.[137]

(…)

Asist Drd Cristina Costena Rogobete, „Cuviosul Roman Melodul – imnele Epifaniei – traducere şi comentariu”, p. 494-522: O traducere foarte frumoasă din limba greacă a imnelor. (final).

*

„Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr. 1-2, p. 180. Voi nota unele lucruri din această revistă.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Familia în cultura secularizată”, p. 7-13. „Dumnezeu a creat-o pe Eva ca o fiinţă cu propria ei identitate şi personalitate, opusă lui Adam, ca să se poată întregi reciproc”.[138] „Omul este unitate completă, pentru că unitatea se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară dintre bărbat şi femeie.”[139] Sfântul Chiril al Alexandriei scrie în PG 62, 135: „Dumnezeu a creat coexistenţa”.[140] Spune părintele, că : „familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi”.[141] „Cultura răsăriteană nu a confundat Biserica cu societatea, dar nici nu a separat Biserica de societate, fiindcă scopul ei nu a fost de a domina societatea, ci de a contribui la transfigurarea societăţii prin familie în vederea relaţiilor de comuniune şi omenie”.[142]

Un articol inteligent, frumos, cu perspective teologice viguroase. Interpretare personală: „Punerea cununiilor pe capetele mirilor arată că aceştia, cu ajutorul lui Dumnezeu, au ieşit de sub ocrotirea şi grija părinţilor, au primit răspunderea pentru propria lor viaţă, răspunderea unuia pentru altul, răspunderea comună pentru familia lor şi pentru copiii lor viitori”. [143] După bunele culturii seculare, apare durerea de fond: „dar cultura secularizată este bazată pe ruptura radicală dintre lumea naturală şi cea supranaturală”.[144]

Familia are un statut privilegiat în societatea de azi, dar „o familie autonomă, concepută pe baze pur naturale şi individuale, rămâne expusă dezintegrării ei din partea unor factori exteriori sau interiori”.[145] Tatăl e contestat de copii pentru că nu îl văd pe acasă iar femeia care se aruncă în afaceri, are repulsie faţă de căsătorie; pe când ambii părinţi, care se dedică muncilor lor, se auto-exclud, sau îşi exclud afectiv copii, cât şi real din spaţiul vieţii lor, pentru că nimeni nu vrea să renunţe la munca lui, la priorităţile lui. Idei desprinse din p. 11. O constatare pregnantă, chintesenţa articolului: „Familia promovează coeziunea socială, nu individualismul”.[146] „Istoria ne arată că absenţa valorilor spirituale a prăbuşit nu numai familii, ci şi imperii”.[147]

Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană, „Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Lc 24, 13-35). Repere exegetice şi teologice”, p. 14-24: Nota 5, p. 15, aduce în prim plan faptul, că în codicele D nu e vorba de Emaus, ci de Oulammaous. Această ultimă localitate e prezentă la I Mac. 3, 40, 57; 4, 3, cunoscut ca locul unde Iuda Macabeul a atacat forţele din Siria şi Filista ( I Mac. 9, 50).

Iosif Flaviu numeşte localitatea: Ammaous sau Emmaous, despre care spune că a fost arsă până la temelie din ordinul lui Quintilus Varus, legat al Siriei (6-4 î. d. Hr ), ca răzbunare pentru uciderea câtorva romani, cf. „Antichităţi iudaice”, 13, 1, 3 şi 15, după Joseph A. S. J. Fitzmyer, The Gospel according to Lauke. Introduction, translation and Notes, New York, 1985, p. 1561. Între Emausul acesta şi Ierusalim sunt 18 kilometrii şi e la V, N-V de Ierusalim. Dar mai există un alt Emaus, la circa 30 de stadii distanţă de Ierusalim şi care e la 5km N-V de Ierusalim, în direcţia Ioppe şi care ar fi de fapt localitatea vizată de Sfântul Luca.

Sfântul Cleopa e socotit fratele Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei iar celălalt ucenic, căruia nu i se dă numele, ar fi, după Origen, Sfântul Petru, fie Sfântul Natanael (o tradiţie din secolul al X-lea), soţia Sfântului Cleopa, Sfânta Maria ( tradiţie mai târzie) iar potrivit sintezei mărturiilor Sfinte Tradiţii, ar fi Sfântul Luca Evanghelistul, chiar autorul. Dar părintele Stelian, crede că nu i s-a dat numele celui de al doilea, pentru că nu era cunoscut nici de Sfântul Luca, cf. n. 9, p. 16.

Vorbirea cu Iisus pe cale fusese momentul semnificativ, în care avusese loc o „unire doar mentală cu Cuvântul, (dar) Ucenicii încă nu-L recunosc deplin pe Iisus. A fost nevoie de altceva ca să-L recunoască şi cunoască, fapt care se şi petrece în clipa următoare, Iisus Cel înviat ia pâinea, o binecuvintează şi o frânge, apoi o oferă Ucenicilor spre mâncare şi, deodată, în acel moment, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar, în aceeaşi clipă, El S-a făcut nevăzut”.[148] „În timp ce El S-a făcut nevăzut, ochii lor s-au deschis şi prezenţa Lui a devenit, acum, transparentă în ceea ce ei trăiau.

Astfel, El nu mai este a treia persoană care S-a aşezat cu ei la masă: El a trecut în vieţile lor, aşa încât s-a făcut simţit şi în cei ce nu L-au descoperit încă. El este acolo viu, dar nevăzut, înlăuntrul Pâinii frânte, dar şi înlăuntrul existenţei lor concrete”.[149] O exprimare extraordinară a acestui eveniment teofanic şi euharistic în acelaşi timp. Hristos nu dispare, „nu dispăruse, ci S-a contopit cu Pâinea euharistică pe care a oferit-o Ucenicilor spre hrană, săvârşind astfel, El Însuşi, prima Liturghie euharistică după Învierea Sa, inaugurând în acest mod celebrarea veşnicei Liturghii cereşti, pe care El o săvârşeşte în calitate de Arhiereu ceresc, veşnic, la altarul cel adevărat, nefăcut de mână (cf. Evr. 8, 2), adică Trupul Său înviat, pnevmatizat, penetrat de energiile Duhului Sfânt după Înviere””.[150]

O concluzie logică a textului evanghelic e aceea, că : „cunoaşterea şi unirea deplină cu Hristos s-a realizat nu în Cuvânt, ci în Hristos Cel euharistic”.[151] „Liturghia cuvântului se împlineşte, astfel, în şi prin Liturghia euharistică”.[152] În împărtăşirea cu Sfintele Taine, „eshatologia, din faza ei plenară, se trăieşte anticipat”.[153] O altă concluzie, care destabilizează poziţia protestantă: „împărtăşirea de Hristos, prin Cuvântul Său, nu suplineşte împărtăşirea cu Hristos cel euharistic din Sfânta Liturghie”.[154] Prin cuvântul evanghelic ne unim cu Hristos „doar relaţional, haric”, însă în Sfintele Taine ne unim cu El „în mod ontologic, fiinţial”.[155] Şi foarte important: „Hristosul Cuvântului se descoperă deplin numai în Hristosul euharistic”.[156] Exegeza Mântuitorului în drum spre Emaus, e prima interpretare a cuvântului scripturistic „în lumina înţelegerii pascale a Scripturilor celor despre El”.[157]

„Hermeneutica culminează în Euharistie, găsindu-şi numai în ea desăvârşirea”.[158] Dacă predici, atunci predica trebuie să te ducă să conştientizezi şi mai mult pe Hristos. Predica te învaţă despre Hristos şi bineînţeles te invită să te uneşti cu Hristos. Dar numai în împărtăşire, tu înţelegi ce îţi spune Hristos cu adevărat sau cum să înţelegi iubirea lui şi Persoana Lui, Care îţi vorbeşte. Foarte frumos; mai spune şi altceva: drumul de la Ierusalim la Emaus e „simbolul călătoriei doar cu întrebările, nedumeririle, decepţiile.

Drumul de la Emaus la Ierusalim, marcat de existenţa credinţei pascale, este, în concepţia Evanghelistului, simbolul călătoriei cu răspunsurile, cu bucuria speranţei renăscute, cu fiorul sfânt al contemplării Domnului Înviat”.[159] Şi astfel „Calea Emaus” este „drumul de la necunoaştere la cunoaştere, de la recunoaştere la mărturisire şi mărturie în actul credinţei pascale: „Şi ei au povestit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii”( Lc. 24, 35)”.[160] Un articol foarte bun, cu poziţia ortodoxă, poziţii adverse şi reflecţii punctuale foarte bine conturate. E un articol rar, un articol deplin.

Părintele Profesor Doctor Nicolae V. Dură vorbeşte de „Codul de drept canonic (latin). Principiile ecleziologico-canonice enunţate de constituţia apostolică „Sacre disciplinae leges”, p. 25-40: Papa Ioan Paul al II-lea nu specifică dacă această lege papală din 25 ianuarie 1983 schimbă fondul legislaţiei canonice ecumenice, sau doar îl prelucrează şi adaptează textual.[161] Sfântul Grigorie cel Mare s-a numit „Servus Servorum Dei”, adică „servitor sau slujitor al slujitorilor”, după ce în 519 patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopolului, s-a numit „patriarh ecumenic”, adică patriarh al Imperiului Roman (de Răsărit şi de Apus), cf. p. 26. Codificarea canoanelor se practică în Apus din 1917, prin publicarea primului cod canonic catolic, cf. p. 27. Papii primului mileniu nu au reformat niciodată textele canoanelor, p. 27. Papa conduce iar colegiul episcopilor execută voinţa sa, p. 30.

Prep Drd Adrian Lemeni, „Cosmologia teleologică şi teoriile morfologice”, p. 82-87: un articol erudit, care arată că ştiinţa şi-a dat seama de fundamentul raţional al universului şi de principiul antropic, cum că : „finalitatea universului este omul”, p. 85. „Ştiinţa nu trebuie să fie pur descriptivă, ci în egală măsură interpretativă”, ibidem.

Arh. Drd. Mihaela Palade, „Biserica, spaţiul arhitectural-eclesial”, p. 88-107: Spune în pagina a 90-a: spaţiul eclesial este un spaţiu în mod principal arhitectural, pentru că e în primul rând duhovnicesc, spiritual. Tocmai de aceea, tot aici, ea spune textual: „ unul din motivele pentru care principiile artei bizantine nu au fost înţelese”. Pt Trubeţkoi turlele Bisericilor ruseşti sunt „ca nişte flăcări ( ce) exprimă o ardoare necunoscută arhitectului bizantin: o combustie rugătoare”, aici p. 91, cf. Evgheni Trubeţkoi , „Trei eseuri despre icoană”, trad de Boris Buzilă, Ed Anastasia, 1999, p. 105. Teologia ortodoxă descifrează arta bizantină, p. 96.

Viziunea simbolică a picturii bisericeşti nu determină „atât informarea, cât formarea duhovnicească specifică trăirii ortodoxe”, p. 96. O frază cu multe definiţii succinte: „Goticul este materializarea ambiţiilor scolasticii, Renaşterea este viziunea „umană” a antropocentrismului, Barocul este propaganda la scara universalităţii a[162] Bisericii Catolice – instituţie ce-şi pierdea prerogativele divine, devenind din ce în ce mai mult „umană” prin conducătorul său, papa – şi care îşi vizualiza puterea în edificii impresionante prin dimensiuni.”, p. 99-100. Arta barocă a fost considerată o artă teatrală, p. 102. Un articol bogat în cugetare şi amănunte.

Dr. George Stan, „Un punct de vedere ortodox despre ingineria genetică şi clonare”, p. 108-129: Un articol foarte doct, cu multe lămuriri punctuale. Citează pe Pr. Dumitru Popescu cu „Teologie şi cultură”, Buc, 1993, p. 101-102, şi spune că, scolastica a eliminat din ordinea naturală orice prezenţă divină. S-a părăsit „Raţiunea divină pentru a se prosterna în faţa propriei raţiuni aureolate de nimbul autonomiei”. Se începe adorarea propriei raţiuni umane. Pentru Pr. Tache Sterea, omul nu mai are nici o limită şi se substituie, în ziua de azi, lui Dumnezeu. (p. 150-151, din următoarea citaţie). Pr. Tache Sterea, „Dumnezeu, omul şi creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan”, Bucureşti, 1998.

Nichifor Crainic în „Nostalgia Paradisului”, p. 13-14, vorbeşte de un „divorţ de Hristos”, prin autonomia lumii moderne. Progresul ştiinţific e un brici pe care nu ştim să îl folosim foarte bine[163] şi ne vătămăm cu el. La albine, din ouăle fecundate ies femele, (albinele lucrătoare şi matca) iar din cele nefecundate, masculii sau trântorii.[164] Cancerul sau neoplasmul ( noua+ formaţie) este o tumoare malignă, cu celule care se divid haotic, prin invadarea ţesuturilor normale şi diseminarea la distanţă prin metastazări, şi care se transportă prin sânge.[165]

Gemenii sunt fraţii dezvoltaţi simultan în acelaşi uter.[166] Gemenii monozigoţi pot fi socotiţi două clone pe când cei dizigoţi, pot fi de acelaşi sex sau de sex diferit, nu posedă aceiaşi informaţie genetică şi se aseamănă între ei, după cum se aseamănă fraţii şi surorile între ei.[167] Tuberculoza nu este o boală ereditară, dar există o sensibilitate şi o receptivitate la bacilul Koch, care este determinată genetic, însă debilitatea mentală are un caracter ereditar.[168]

Celula, de la cellula = cameră mică: membrană, protoplasmă şi nucleu.[169] Nucleul e format din cromatină, al cărui constituent principal este acidul dezoxiribonucleic ( ADN-ul).[170] Cromatina – comoneme – cromozomi. În celulele somatice sunt 46 de cromozomi.[171] Ereditatea (lat. hereditas = moştenire), adică moştenirea de către copii a caracteristicilor părinţilor era cunoscută din antichitate, dar numai în secolul al XIX-lea, călugărul Gregor Mendel a descoperit că acest lucru se datorează factorilor ereditari, numiţi îndeobşte acum : gene, p. 112.

Genele sunt situate în cromozomi, fiind prezente în toate celulele organismului, sub formă de perechi. Genele sunt segmente ale macro-moleculei de ADN, în care este înscris un mesaj chimic sau informaţia ereditară, care asigură transmiterea caracterelor şi însuşirilor de la ascendenţi la descendenţi, adică de la părinţi la copii. Mai multe gene sunt plasate în acelaşi cromozom, fiind aranjate liniar asemănător unor mărgele într-un lanţ de-a lungul cromozomului, în poziţii precise p. 112.

Caracterele individuale ale unui om ( culoarea ochilor, culoarea şi forma părului, înălţimea, grupa sanguină etc ) sunt rezultatul interacţiunii genelor cu condiţiile de mediu. Organismul uman e format din mii de miliarde de celule , adică 2 x 1011 celule, pornind dintr-o singură celulă ou sau zigotul, până la această cifră a celulelor, prin diviziune celulară. Numărul eritrocitelor corpului uman ajung la aproximativ 25.000 de miliarde iar într-un organism adult, în fiecare secundă se divid 4 milioane de celule.[172]

Vorbim de diviziuni celulare directe şi indirecte. Diviziunea directă ( amitotică) constă în scindarea celulei în două celule fiice, mai mult sau mai puţin egale şi constituie un proces normal de înmulţire a celulelor. Astfel se înmulţesc, spre exemplu, celulele cartilaginoase osoase. Diviziunea indirectă ( cariokineză) e tipul de diviziune celulară cel mai răspândit din organism. Cariokineza e de două feluri – după modul în care se repartizează cromozomii în celule – mitotică ( somatică) şi meiotică ( reducţională), p. 112. În diviziunea mitotică, numărul de cromozomi al fiecărei dintre cele două celule fiice este egal cu cel al celulei din care provin, adică 46 de cromozomi, p. 112-113. Deci celulele fiice şi celula mamă sunt identice, având înmagazinată în ADN-ul din cromozomi, aceeaşi informaţie genetică.

În diviziunea meiotică ( reducţională) – care e caracteristica celulelor sexuale – numărul de cromozomi se reduce la jumătate, deci avem 23 de cromozomi. Astfel gameţii vor conţine numai jumătate din numărul de cromozomi prezenţi în celelalte celule ale corpului. Recombinările intracrozomiale şi intercrozomiale.

La om se pot obţine 8.388.608 combinaţii, p. 113. Acest lucru arată că ovulele femeii şi spermatozoizii bărbatului sunt extrem de variaţi din punct de vedere genetic şi prin combinaţiile care iau loc, apar un imens număr de genotipuri, făcând astfel, ca niciodată, copiii unei familii să nu fie identici cu părinţii sau cu strămoşii şi nici între ei, p. 113. Astfel, învăţătura dogmatică a unicităţii persoanei a fost conştientizată şi de către ştiinţă, căci nu există practic două persoane identice, după cum nu există două frunze identice într-un copac, p. 113.

În procesul fecundaţiei, prin unirea gametului masculin ( spermatozoidul) care posedă 23 de cromozomi, cu gametul feminin ( ovulul) care posedă tot 23 de cromozomi, se formează astfel oul sau zigotul, cu 46 de cromozomi, caracteristic fiinţei umane, p. 113. Tehnica in vitro ea amploare după jumătatea secolului al XX-lea şi în 1971 apare prima moleculă de ADN recombinat ( clonare moleculară sau clonarea genei), adică o moleculă compusă din ADN străin, inserat într-o moleculă vector plasmidă, p. 114.

Industria genei a produs sinteza insulinei, sinteza hormonului de creştere la oameni, interferonul ( agent antiviral şi anticanceros), p. 115. Cu gene clonate din plante s-a ajuns la sinteze de substanţe farmaceutice, aromatice ( inclusiv esenţa de parfum), coloranţi etc., p. 115. În 1973 s-a obţinut organisme transgenice ( organism superior, animal sau plantă, purtător de gene de altă specie), p. 115. S-a injectat ADN exogen (gena B-globinei de la iepure, clonată), în celulele embrionilor de şoarece şi după primele segmentări ( în stadiul de 2-16 celule) au rezultat şoareci care fabricau B-globina de iepure, p. 115.

În 1982 s-a injectat în celulele embrionilor de şoarece gena hormonului de creştere de la şobolan sau om şi s-au obţinut şoareci uriaşi, p. 115. S-a ajuns la manipularea celulelor şi embrionilor animali şi vegetali. Se caută programul complet al genomului uman pentru manipularea omului şi dirijarea lui de către cei ce îşi permit acest lucru. Se cunosc deja 20.000 de gene din genomul uman, p. 116.

Oamenii de ştiinţă în luciferismul lor se gândesc la o combinaţie de om-elefant, spre exemplu, p. 116. Făcându-se fişe genetice ale fiecăruia se va cunoaşte coeficientul de inteligenţă, bolile, la ce vârstă le va avea şi când va muri, p. 117. S-a clonat broaşte, bovine, porci, iepuri, dar în toate cazurile de clonare a mamiferelor, se pleacă de la nuclee luate în stadii precoce ale celulelor embrionare, înainte de implantare, p. 119.

Clonarea plantelor a început să fie făcută cu succes din 1958, p. 119. În 1997, odată cu clonarea oiţei Dolly sa- demonstrat posibilitatea de a clona un mamifer pornind de la nuclee ale unor celule diferenţiate ( în cazul de faţă, nucleul unei celule a glandei mamare), p. 119.


[1] P. 16.

[2] Cf. n. 4, p. 17.

[3] P. 17.

[4] Ibidem.

[5] P. 19.

[6] P. 27.

[7] P. 29.

[8] P. 35.

[9] P. 41.

[10] Cf. n. 2, p. 122.

[11] P. 123.

[12] P. 125.

[13] P. 133.

[14] Ibidem.

[15] P. 137.

[16] P. 24.

[17] Ibidem.

[18] P. 24-25.

[19] P. 25.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] P. 26.

[24] P. 23, cf. E. Fortman, „The Tribune God, A historical study of the doctrine of the Trinity”, Hutchinson of London-Westminster of Philadelphia , 1975, p. 241, n. 10.

[25] P. 35.

[26] Ibidem. , cf. Fortman, op. cit, p. 265, n.85.

[27] Ibidem, cf. Fortman , op. cit., p. 265, n.89-90.

[28] P. 71.

[29] Ibidem.

30. Ibidem.

[31] P. 69.

[32] P. 70.

[33] P. 73.

[34] P. 74-75.

[35] P. 154.

[36] P. 156.

[37] P. 162.

[38] P. 163.

[39] P. 165-166.

[40] P. 166.

[41] Cf. Evgheni N. Trubeţkoi (nu ştiu care e cartea citată), p. 126 , apud . art. cit., p. 168.

[42] P. 168.

[43] Ibidem.

[44] P. 172.

[45] Ibidem.

[46] P. 174, n. 77, cf. Rev. BOR, 1890-1891.

[47] P. 175.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] P. 176.

[51] Ibidem.

[52] P. 177.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] P. 178.

[56] Ibidem.

[57] P. 182.

[58] Ibidem.

[59] P.7.

[60] P. 9.

[61] Literal: străine.

[62] atenţi, vigilenţi, pregătiţi tot timpul

[63] P. 10.

[64] Ibidem.

[65] În sensul de : „continuă să existe…”

[66] P. 11.

[67] P. 12.

[68] P. 16.

[69] Ibidem.

[70] P. 17.

[71] P. 11.

[72] Până aici p. 11.

[73] P. 12.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem. Sunt foarte de acord cu această frază.

[78] P. 13.

[79] Ibidem.

[80] P. 14.

[81] Ibidem.

[82] P. 15.

[83] P. 19.

[84] P. 23.

[85] P. 24.

[86] Ibidem.

[87] P. 25.

[88] P. 26.

[89] P. 27.

[90] P. 28.

[91] P. 34, n.7.

[92] P. 34.

[93] P. 37-38.

[94] P. 38.

[95] P. 39.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] P. 40.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] P. 41.

[105] Ibidem.

[106] P. 42.

107. P. 46.

[108] P. 45, cf. Ortodoxia, p. 205-206.

[109] P. 50, cf. Vasile Mihoc, „The Actuality of Church Fathers’ Biblical Exegesis” , în Auslegung der Bibel, p. 8-9.

[110] P. 56.

[111] Ibidem.

[112] P. 57.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Cf. n. 2, p. 58.

[117] P. 58.

[118] P. 60.

[119] P. 61.

[120] P. 62.

[121] Ibidem.

[122] P. 70, n. 23, cf. Sfântul Hristodulos, „Typikonul Mănăstirii Sfântul Ioan din Patmos”, Miklosich-Muller, tomul VI, p. 61-62.

[123] P. 70.

[124] P. 71, cf De Administrando Imperio.

[125] P. 84-85.

[126] Cf. n. 14, p. 85.

[127] P. 116.

[128] P. 136.

[129] P. 189.

[130] P. 190.

[131] P. 192.

[132] P. 197.

[133] P. 256, n.18.

[134] P. 383.

[135] P. 390.

[136] P. 428.

[137] P. 441.

[138] P. 7.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] P. 8.

[142] P. 8-9.

[143] P. 9.

[144] P. 10.

[145] P. 10-11.

[146] P. 13.

[147] Ibidem.

[148] P. 18.

[149] P. 19.

[150] Ibidem.

[151] P. 19.

[152] P. 20.

[153] Ibidem.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] P. 21.

[159] P. 24.

[160] Ibidem.

[161] P. 25-27.

[162] Până aici e pagina 99.

[163] Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, „Bioetică şi religie”, în Revista Teologică, Sibiu, anul VIII, nr. 1, 1998, p. 14.

[164] Cf. Conf. Univ. Dr. Petre Raicu, „Genetica”, 1967, p. 98.

[165] P. 110.

[166] P. 111.

[167] Ibidem.

[168] Ibidem. Trimiteri utile: V. Ranga, I. Teodorescu Exarcu , „Anatomia şi fiziologia omului”, Bucureşti, 1970. , I. Diculescu şi colaboratorii săi , „Ghid pentru lucrări practice şi demonstraţii de biologie celulară”, Buc., 1980.

[169] P. 111.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172] Nu ştiu însă, dacă aceste date uluitoare, nu sunt la fel de fanteziste ca datele datării obiectelor de care se leagă evoluţionismul. Mă bucură ideea complexităţii uluitoare a organismului uman şi el e foarte complex, dar nu ştiu dacă statisticile ştiinţifice sunt atât de corecte. Cum pot eu, un neiniţiat în ştiinţă, să ştiu dacă oamenii de ştiinţă mint sau nu mint? Cum i-aş putea verifica? Chiar dacă aş găsi cărţi cu detalieri foarte amănunţite – şi cred că ar putea exista astfel de cărţi – tot nu aş ştii dacă sunt corecte. Oamenii de ştiinţă rămân cu datele lor iar tu nu poţi să îi urmezi în gândirea lor – cel puţin eu – pentru că aparatele lor sunt atât de scumpe, încât chiar dacă ai fi foarte specializat într-o ramură a ştiinţei, nu ai putea să faci în particular, experienţele pe care le fac laboratoare sau instituţii întregi, cu aparate de înaltă precizie.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it:

Previous

Hotărârile Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din şedinţa de lucru din zilele de 22-24 octombrie 2007

Next

„Da, de unde ştiţi?”

1 Comment

  1. Mulţumim mult pentru aceste recenzări

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén