Inimitabilul Feodor M. Dostoievski
Când Dostoievski spunea că frumosul va slava lumea, se referea la ceva mistic, nu era doar o simplă metaforă.
Păgânii au venit înapoi, la adevărata credinţă în Dumnezeu, prin poarta, lăsată deschisă, a frumuseţii, a măreţiei universale. Contemplând cerurile şi toată natura, Sfântul Avraam a ieşit din pământul său şi din neamul său idolatru şi a venit în pământul pe care i l-a dat Domnul, Care l-a făcut pe el tată al mulţimii de credincioşi.
La fel au făcut şi filosofii Antichităţii şi, prin cugetarea la măreţia şi frumuseţea cosmică, au ajuns la concluzia că există un singur Principiu al universului, o singură Cauză a lui şi că nu o mulţime de zei desfrânaţi au creat lumea.
Cei 7 înţelepţi ai Antichităţii, deşi nu au ajuns la adevăratul Dumnezeu ca Sfântul Avraam şi urmaşii săi credincioşi, totuşi au venit în atingere cu harul şi s-au luminat puţin la minte faţă de contemporanii lor idolatri şi aceasta prin contemplarea zidirii lui Dumnezeu.
Uneori oamenii o apucă pe căi greşite şi îşi pierd busola morală şi spirituală. Glasul conştiinţei este adânc înăbuşit de fapte rele şi nu se mai aude strigătul său în fiinţa oamenilor decăzuţi.
Atunci, cerurile care spun slava lui Dumnezeu, adică frumuseţea creaţiei care îţi taie respiraţia, mai este în stare să smerească inimile şi să înţelepţească oamenii.
Civilizaţia şi tehnologia modernă au produs cel mai mare rău, în opinia mea, prin întunecarea orizontului natural al omului, prin faptul că l-au rupt de contemplarea universului, care a devenit accidentală pentru fiinţa umană civilizată, computerizată.
Însă Dostoievski credea că va veni din nou timpul, când frumosul va salva lumea.
Orice inimă care iubeşte frumosul, frumuseţea ingenuă, Îl iubeşte şi nu Îl poate urî pe Hristos. Hristos e Frumuseţea cea veşnică şi creatorul frumuseţii, Cel după care tânjeşte tot sufletul ortodox, ca să se sature nesfârşit de vederea preadulce a feţei Sale şi de lumina Sa neînserată.
Psa. Gianina.