Să ne recunoaştem Părinţii!

Sf. Siluan Athonitul

Cum cunoaştem oamenii duhovniceşti? Avem un răspuns în Sfânta Scriptură dar şi în viaţa Bisericii.

Cum L-au cunoscut Sfinţii Apostoli pe Hristos Domnul că este Fiul lui Dumnezeu? Ei au lăsat mrejele, vama şi toate treburile lor chiar înainte ca El să facă minuni. Răspunsul la întrebare l-au dat, cred eu, doi dintre Sfinţii Apostoli după Înviere, Sfinţii Luca şi Cleopa, care ne-au spus că ardea inima în ei când El le vorbea.

Adică ochii trupului nevăzând [ca şi ai orbilor care au crezut, deşi ochii Apostolilor erau sănătoşi], L-au recunoscut după focul care s-a aprins în inima lor.

Pentru că alţii, mulţi, L-au văzut cu ochii şi au ştiut că este Fiul lui Dumnezu, dar nu s-a aprins nicicun foc în inima lor şi de aceea au hotărât să-L omoare sau au rămas indiferenţi.

De aceea ochii şi vederea trupească nu sunt de niciun folos în recunoaşterea oamenilor duhovniceşti iar cine judecă numai din exterior, după aparenţe, adesea se înşală, mai ales judecând rău pe cei ce se ascund sub smerenie.

Trebuie să fim atenţi nu la ce judecă ochii noştri slabi, ci negândind nimic rău şi trufaş în mintea noastră, să fim atenţi la cum se umple inima noastră când cineva ne vorbeşte.

Oamenii duhovniceşti ne unifică mintea şi ne fac inima să înceapă să ardă de dragoste atunci când ne vorbesc sau când îi citim în cărţi. Dacă cuvântul este de la Dumnezeu, atunci e foc din acelaşi foc pe care El a venit să-l arunce pe pământ şi dorea cu dor să fie aprins în oameni.

În aşa fel încât, cuvântul duhovnicesc aprinde inima de la sine, de dragoste şi dor pentru Dumnezeu şi pentru oameni, chiar dacă e rostit într-un mod sau context inedit. Cei mai mari teologi ortodocşi [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Siluan Athonitul et. ] au fost priviţi cu multă circumspecţie şi rezervă în vremea lor, pentru că cele pe care le spuneau ei întreceau experienţa [ văzută, citită sau înţeleasă] a celor care îi ascultau.

La fel s-a întâmplat cu toţi cei care şi-au voalat sub smerenie marea sfinţenie a vieţii lor şi care au fost dipsreţuiţi.

De aceea dezavuez modul în care un număr însemnat de fraţi ortodocşi aleg să-şi dea cu părerea despre o personalitate eclesiastică sau monahală sau despre o situaţie anume, cu atât mai mult, cu cât pretind că se întemeiază pe texte şi citate patristice şi duhovniceşti pe care le preiau aleatoriu şi dezarticulat din operele şi biografiile Sfinţilor noştri.

Şi aceasta, pentru că nu mai sunt atenţi la inima lor, ci ecranează harul lui Dumnezeu cu judecata minţii lor, despre ce cred ei că trebuie să fie viaţa şi cuvântul duhovnicesc, adică o imagine monocoloră şi simplificată în mod naiv.

Această imagine auto-confecţionată nu-i mai lasă să adere şi să se scufunde în adâncimea şi complexitatea vieţii duhovniceşti.

Dacă nu ne smerim, focul nu se aprinde şi putem ajunge să lepădăm cuvântul lui Dumnezeu, care se strigă de către alţii în urechile noastre. E uşor să spui că eşti drept-credincios şi că cinsteşti pe Sfinţi, pe Sfinţii trecuţi la Domnul, dar e mai greu să-i recunoşti pe Sfinţii şi oamenii duhovniceşti care merg pe lângă tine, îmbrăcaţi în trupul smereniei, dacă nu ai o inimă în stare să dea mărturie prin aprinderea ei, ca un foc, la cuvintele lor.

Psa. Gianina