Imaginea „http://daniorga.gapo.ro/poze/MVBDOZYI8SWNBAVVAF9KA683Q.jpg” nu poate fi afișată deoarece conține erori.

Traducerea este Cf. Pr. Asist. Dr. Alexandru I. Stan, „Lucrarea Sfântului Ciprian de Cartagina, Despre unitatea Bisericii şi importanţa ei misionară actuală”, în ST. XXXIV ( 1982), nr. 5-6, p. 327-346. E un fragment din articol, fără notele de subsol ale autorului.

Cap I.

Ori de câte ori ne sfătuieşte Domnul şi zice: „Voi sunteţi sarea pământului”( Mt. 5 , 3), şi când ne porunceşte să fim curaţi până la nevinovăţie, dar totuşi să fim prudenţi în starea de sinceritate, ce altceva face, fraţilor prea iubiţi, decât că ne obligă să luăm seama, şi veghind cu vigilenţă (cu inimă încordată), să descoperim şi, deopotrivă, să ne ferim de cursele vicleanului vrăjmaş, ca nu cumva să fim văzuţi că ne îngrijim mai puţin de păstrarea mântuirii, noi cei care ne-am îmbrăcat cu Hristos, Înţelepciunea Tatălui?

Căci nu trebuie să ne temem doar de persecuţie şi de cele ce sunt aruncate vădit în lupta pentru descurajarea şi abaterea robilor lui Dumnezeu: că este mai uşoară prevenirea acolo unde se înfăţişează primejdia, iar sufletul se antrenează dinainte pentru bătălie când duşmanul se dă pe faţă.

Mai mult trebuie temut şi evitat vrăjmaşul atunci când el se strecoară pe ascuns, când se târăşte prin intrări umbroase înşelându-ne cu aparenţa păcii, de unde şi-a luat şi numele de târâtoare. Într-aceasta constă veşnica lui şiretenie, oarba şi tainica lui viclenie de a-l încolăci pe om. Astfel, îndată după crearea lumii, el a înşelat şi a surprins, printr-o credulitate neatentă, linguşind cu cuvinte mincinoase, sufletul lipsit de experienţă.

Tot aşa a îndrăznit să-L ispitească pe Însuşi Domnul: s-a apropiat pe furiş, ca din nou să se strecoare şi să înşele. Totuşi el a fost descoperit şi respins; şi de aceea a fost aruncat la pământ, pentru că a fost recunoscut şi descoperit.

Cap. II.

De acolo ni s-a dat nouă pildă să părăsim calea omului cel vechi, să stăruim pe urmele lui Hristos învingătorul, ca nu cumva, din nou neatenţi, să ne rostogolim în capcana morţii, ci atenţi faţă de primejdie, să luăm în stăpânire nemurirea primită.

Dar cum putem să ne însuşim nemurirea, decât dacă păzim acele porunci ale lui Hristos, prin care se asaltează şi se biruieşte moartea, după cum El Însuşi ne reaminteşte şi zice: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” ( Mt. 19, 17); şi iarăşi, „Dacă veţi face ceea ce vă poruncesc, nu vă mai numesc slugi ci prieteni” ( In. 15, 14-15). Apoi îi numeşte pe aceştia puternici şi statornici, că sunt temeluiţi pe stâncă printr-o piatră tare, că sunt neclintiţi şi uniţi printr-o tărie nestrămutată în faţa tuturor furtunilor şi vârtejurilor lumii.

„Cine aude – zice – cuvintele Mele şi le îndeplineşte, asemăna-l-voi pe el bărbatului înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, s-au năpustit puhoaiele, au venit vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a dărâmat, căci a fost temeluită pe stâncă”( Mt. 7, 24-25). Aşadar, noi trebuie să stăruim în cuvintele Sale, şi să învăţăm, şi să săvârşim tot ceea ce El ne-a învăţat şi a făcut.[1]

De altfel, crede oare că este în Hristos, după cum afirmă, el, acela care nu face ceea ce Hristos i-a poruncit să facă? Sau de unde va ajunge la răsplata credinţei acela care nu vrea să ţină credinţa poruncii? Cu siguranţă că el se va clătina şi se va mişca din loc şi, smuls de duhul rătăcirii ca praful, pe care vântul îl scutură, se va vântura; şi umblând nu va ajunge la mântuire acela care nu deţine adevărul căii de mântuire.

Cap. III.

Dar trebuie să ne ferim nu numai de cele ce sunt vizibile şi arătate, ci şi de şireteniile nelegiuirii care înşală prin iscusinţă. Căci ce poate fi mai viclean, mai subtil decât faptul că – deşi duşmanul a fost dat pe faţă şi a fost pus la pământ prin venirea lui Hristos, după ce a venit lumină neamurilor şi a strălucit lumina mântuitoare oamenilor care aşteptau izbăvire, astfel încât surzii au primit auzul harului duhovnicesc, orbii au deschis ochii către Domnul, neputincioşii s-au vindecat prin sănătatea cea veşnică, şchiopii au alergat spre Biserică, muţii s-au rugat cu glasuri şi rugăciuni limpezi – văzând acela ( diavolul n.n.) idolii săi părăsiţi iar templele şi locaşurile sale golite de majoritatea credincioşilor, a născocit o nouă hoţie, ca sub însuşi numele de creştin să-i înşele pe cei neprevăzători?

A născocit erezii şi schisme, prin care să răstoarne credinţa, să corupă adevărul, să sfâşie unitatea. Pe cei pe care nu-i poate reţine în orbirea căii vechi îi încercuieşte şi îi înşală prin rătăcirea unui nou drum.

Răpeşte pe oameni chiar din Biserică şi, în timp ce lor li se pare că s-au apropiat deja de lumină şi că au scăpat de noaptea veacului, trimite din nou alte întunecimi celor neştiutori încât, deşi nu stăruie în Evanghelia lui Hristos, în păzirea ei şi a Legii, ei totuşi se numesc creştini. Şi, umblând prin întuneric,ei cred că posedă lumina, când vrăjmaşul îi linguşeşte şi îi înşală.

Căci acesta, după spusa Apostolului, se preschimbă în înger de lumină, iar pe slujitorii săi îi împodobeşte ca pe slujitorii dreptăţii, punând pieirea în locul mântuirii, disperarea sub învelişul nădejdii, perversitatea sub înfăţişarea credinţei, pe potrivnicul lui Hristos ( diavolul n.n.) sub numele de Hristos. Şi în vreme ce prin asemănări îi înşală, prin isteţimea lui ei sunt lipsiţi de adevăr. Se face acest lucru, prin el ( prin diavol n.n.) fraţi prea iubiţi, atâta timp cât nu se revine la Izvorul adevărului, căci nu se caută Capul, nici nu se păzeşte adevărul învăţăturii cereşti.

Cap. IV.

Dacă ar lua în seamă şi ar studia cineva acestea, nu ar avea nevoie de o experienţă îndelungată şi nici de argumente. Verificarea credinţei este uşoară prin esenţa adevărului. Domnul se adresează lui Petru: „Zic ţie – spune El – că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor: şi cele ce vei lega pe pământ vor fi legate şi în cer; iar oricâte vei delega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” ( Mt. 16, 19).

Pe unul[2] îşi zideşte Biserica, şi cu toate acestea El acordă tuturor Apostolilor, după Înviere, aceeaşi putere a Sa, şi zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Luaţi Duh Sfânt: de veţi fi iertat păcatele cuiva, ierta-se-vor ele aceluia; iar de le veţi fi ţinut pe ale cuiva, i se vor ţine” ( In. 20, 21-23).

Totuşi, pentru ca să se evidenţieze unitatea, a rânduit prin autoritatea Sa izvorul aceleiaşi unităţi ce începe de la unul. Negreşit, şi ceilalţi Apostoli erau ceea ce era Petru, înzestraţi cu o egală moştenire de cinstire şi putere, dar începutul derivă din unitate, astfel ca Biserica lui Hristos să se arate una.

Tocmai pe această Biserică una o desemnează, prin persoana Domnului, Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor, şi zice: „Una este porumbiţa mea, desăvârşita mea; una singură este la mama ei aleasa celeia ce o a născut” ( Cântarea Cântărilor 6, 9). Crede oare că are credinţă, acela care nu păstrează această unitate a Bisericii?

Crede el că se află în Biserică, acela care se împotriveşte şi luptă contra Bisericii? Pentru că şi Fericitul Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru şi prezintă aceeaşi taină a unităţii, zicând: „Este un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării voastre, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu” ( Efes. 4, 4-6).

Cap. V.

Pe această unitate trebuie să o ţinem şi să o ocrotim cel mai mult noi, episcopii, care suntem întâistătători în Biserică, pentru ca episcopatul însuşi să-l dovedim că este unul şi indivizibil. Nimeni să nu înşele frăţietatea prin minciună, nimeni să nu corupă credinţa adevărului printr-o trădare perfidă.

Episcopatul este unul singur, al cărui trunchi se ţine întreg de către fiecare. Biserica este una singură; ea se lărgeşte tot mai mult în număr prin creşterea rodniciei; chiar dacă sunt multe razele soarelui, lumina este doar una singură; şi deşi multe sunt ramurile pomului, totuşi trunchiul este unul singur, fixat pe o rădăcină puternică; iar cu toate că dintr-un singur izvor curg mai multe râuri, chiar dacă mulţimea pare împrăştiată datorită bogăţiei ce se revarsă, totuşi se păstrează unitatea la origine.

Îndepărtează de la trup raza soarelui – unitatea nu îngăduie fragmentarea luminii; rupe creanga de copac – cea ruptă nu va mai putea lăstări; desparte râul de izvor – partea întreruptă se usucă. Tot aşa şi Biserica Domnului, inundată de lumină, îşi întinde razele sale peste întreg pământul. Unul singur este totuşi Capul, una singură este originea şi una singură este maica rodniciei bogată în împliniri. Din pântecele ei ne naştem, cu laptele ei ne hrănim, cu suflarea ei ne însufleţim.

Cap. VI.

Logodnica lui Hristos nu poate fi adulteră: ea este nestricată şi pudică. Ea cunoaşte o singură casă, păzeşte sfinţenia unui singur alcov printr-o sfială castă. Ea ne păstrează pe noi lui Dumnezeu, ea destinează Împărăţiei Cerurilor pe fii pe care i-a născut. Acela care, separându-se de Biserică, se uneşte cu adultera, se desparte de făgăduinţele Bisericii. Şi nu va ajunge la răsplătirile lui Hristos acela care a părăsit Biserica lui Hristos. Străin este, nelegiuit este, duşman este. Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de Mamă[3]. Dacă s-ar fi putut salva cine s-a aflat în afara arcei lui Noe atunci şi cel care va fi fost în afara Bisericii a scăpat.

Domnul povăţuieşte şi zice: „Cine nu este cu Mine, împotriva Mea este, iar cine nu adună împreună cu Mine, risipeşte” ( Mt. 12, 30). Cel ce tulbură pacea lui Hristos şi bună înţelegerea, lucrează împotriva lui Hristos. Cel ce adună altundeva, în afara Bisericii, risipeşte Biserica lui Hristos. Domnul zice: „Eu şi Tatăl una suntem” ( In. 10, 30). Şi iarăşi, scris este despre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt: „şi trei sunt una” ( 1 In. 5,7).

Şi crede cineva că poate să fie sfâşiată această unitate din Biserică provenind din tăria dumnezeiască şi care se întreţine prin Tainele cereşti, sau că poate fi ea sfârtecată prin dezbinarea voinţelor ce se lovesc reciproc? Cine nu ţine această unitate nu ţine legea lui Dumnezeu, nu ţine credinţa Tatălui şi a Fiului, nu posedă viaţa şi mântuirea.

Cap. VII.

Această taină a unităţii, această legătură a bunei înţelegeri ce se menţine în chip nedezbinat se arată când în Evanghelie nu se împarte nici nu se sfâşie deloc cămaşa Domnului Iisus Hristos, ci trăgându-se sorţi pentru îmbrăcămintea lui Hristos, cine să îmbrace mai degrabă pe Hristos, haina Lui se primeşte întreagă, iar cămaşa se dobândeşte nestricată şi neîmpărţită. Vorbeşte şi zice dumnezeiasca Scriptură: „Însă despre cămaşă, fiindcă de sus ( până jos) nu era cusută ci ţesută în întregime, au zis unii către alţii: să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie” ( In. 19, 23-24).

El aducea unitatea aceea care vine din partea de sus, adică din cer şi care provine de la Tatăl, care nu putea fi deloc sfâşiată de cel care o primea sau o avea, ci obţinea deodată şi inseparabil tăria întreagă şi statornică. Nu poate să posede haina lui Hristos acela care sfâşie şi împarte Biserica lui Hristos.

Dimpotrivă, iarăşi, când după moartea lui Solomon se dezmembra regatul şi poporul său, profetul Ahia s-a înfăţişat regelui Ieroboam în tabără şi si-a sfâşiat veşmântul său în douăsprezece fâşii, zicând: „Ia-ţi pentru tine zece bucăţi, căci aşa grăieşte Domnul: Iată Eu rup regatul din mâna lui Solomon şi îţi voi da ţie zece sceptre, iar două sceptre îi voi rămâne lui, pentru robul Meu David şi pentru Ierusalim, cetatea pe care am ales-o ca să-Mi pun numele Meu acolo” ( III Regi 11, 31-32).

Când se despărţeau cele douăsprezece triburi ale lui Israel, profetul Ahia şi-a sfâşiat îmbrăcămintea sa; iar fiindcă – dimpotrivă – poporul lui Hristos nu poate fi dezbinat, cămaşa Lui cea ţesută şi alcătuită de-a-ntregul nu se sfâşie de către posesori: neîmpărţită, unită, legată, ea simbolizează armonia poporului nostru, al celor care ne-am îmbrăcat cu Hristos[4].Prin taina şi simbolul cămăşii El a vestit unitatea Bisericii.


[1] O idee reluată şi de Sfântul Simeon Noul Teolog. Trebuie o împlinire integrală a poruncilor lui Dumnezeu.

[2] Fraza aceasta este exploatată ca să concorde cu primatul papal, însă ideea de fond a capitolului exclude această pretenţie arogantă a catolicismului.

[3] Evidenţiere personală, pe care a subliniat-o şi traducătorul, părintele Stan. Aparţine p. 334, din sursa citată. Mi-a plăcut o frază din nota 29, p. 334 – o frază foarte adevărată – : „Biserica este asemenea corăbiei lui Noe, în afara căreia nimeni nu putea fi salvat”. Delimitări foarte clare. Membrii Sfintei Biserici sunt persoane foarte concrete şi nu persoane ipotetice, indefinite. Ortodoxul e foarte bine definit eclesial.

[4] Aluzie la Gal. 3, 27.

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: