De ce sunt galbene frunzele toamna?

În aceste zile am văzut de multe ori frunze galbene, în copaci, pe jos în iarbă sau pe astfalt. Aici, în Bucureşti, lumea e mai preocupată cu celularele lor sau cu privitul blocurilor de sticlă, care se ridică din ce în ce mai multe, cu shopingul, cel mai adesea, însă nu şi cu reflecţia. Cineva – o colegă profesoară mai în vârstă – îmi spunea că natura ştie să îmbătrânească frumos, însă oamenii nu ştiu toţi să facă aceasta.

M-am întrebat şi eu adesea de ce sunt frunzele aşa de frumoase când mor. De ce natura ştie să fie atât de frumoasă când moare. Şi cred că e un reflex paradisiac, pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, spre contemplare şi amintire. Tradiţia noastră ortodoxă spună că, imediat după căderea din Rai, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva, şi fiii lor, mai puteau încă vedea Raiul, de pe pământ. Cumva, de la distanţă, nefiind încă pervertiţi în sufletul lor, aşa cum au devenit oamenii ulterior.

Şi mai spune tot Sfânta noastră Tradiţie că în Eden, roadele pomilor cădeau şi putrezeau, dar că putrezirea aceea nu era ca acuma, ci plină de mireasmă îmbătătoare (a se vedea şi Fericitul Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, 2001). Aşa încât, cred că frumuseţea naturii toamna, veşmântul plin de bogăţie în care se îmbracă acum, când moare, şi care seamănă cu veşmintele preoţeşti ortodoxe, este semnul belşugului harului care este în Rai. Auriul acesta al frunzelor mai ales seamănă cu aurul harului din Icoane.

Frunzele sau iarba sau roadele care mor acuma, se îngălbenesc şi se usucă, nu te îngrozesc, ca trupurile omeneşti, ci dimpotrivă, te îmbată cu frumuseţea lor, miros frumos. Noi, părintele Dorin şi cu mine, mirosim fructele răscoapte înainte de a le mânca, ne place mireasma merelor şi a perelor de toamnă, culese din curte.

Frumuseţea aceasta a toamnei este poate, ceea ce mai vedem noi din Paradis, ceea ce mai putem contempla, dacă avem ochii inimii deschişi, din felul cum arăta Edenul, acolo unde chiar şi moartea vegetaţiei era plină de mireasmă duhovnicească neîntrecută.

Oare ce ar fi fost dacă şi frunzele şi fructele ar fi mirosit ca stârvurile? Viaţa noastră ar fi fost incomparabil mai grea, dar Dumnezeu S-a milostivit de noi şi ne-a lăsat mireasma frumoasă a naturii vegetale murind, pentru ca să ne aducem aminte de pomii Raiului, să ne fie dor de Edenul Părinţilor şi să ne dorim o moarte frumoasă, care să lase mirosul amintirilor bune, măcar, în urma noastră.

Ca şi cântecul de lebădă, bogăţia şi înmiresmarea veşmintelor autumnale sunt un semn de la Dumnezeu, că trebuie să ne îmbrăcăm cu haină frumoasă a harului când murim, ca să ne întoarcem acolo de unde am căzut şi unde e izvor de lumină şi frumuseţe veşnică.

Psa. Gianina