Poziţia noastră personală faţă de neo-conferenţiarii ortodocşi din generaţia tânără
Comentariul d-lui Laurenţiu Dumitru din subsolul acestei postări, şi, poate, nenumăratele semne de suspensie strânse de-a lungul unui an de blogging, în care am polemizat cu baptiştii vorbind despre ortodocşi, dar teologii ortodocşi din generaţia mea, s-au făcut că nu mă văd, au dat naştere la dorinţa de a scrie acest articol precizatoriu. De ce, neo-conferenţiarii zilei, ca Savatie Baştovoi, Danion Vasile, Laurenţiu Dumitru, Cristian Şerban etc. [numim doar pe cei care se simt cumva atacaţi de unele articole ale noastre anterioare] nu au văzut acest blog sau nu au opinii vizavi de el, de munca teologică de aici, dar elogiază bloguri sau siteuri unde nu există nicio muncă curentă?
Cum se face că aceşti oameni care au contribuit, fără doar şi poate, la clădirea noastră, prin citirea cărţilor lor, nu pot să vadă un produs care le depăşeşte aşteptările dar, elogiază prezenţe web fără personalitate şi care au un mod caduc de a pune probleme? Mai pe şleau [că nouă nu ne cam plac ascunzişurile]: De ce nu le plac băieţii de acelaşi calibru sau poate, Dumnezeu ştie, mai mare, dar le plac, vorba d-lui Cristoiu: piţifelnicii? Adică… epigonicii.
Se pare că mi-am găsit cea mai nepotrivită zi să vorbesc despre aceste lucruri. Astăzi, când împlinesc 30 de ani, în loc să vorbim cu teologii ca şi cu nişte teologi, sunt pus în poziţia de a vorbi despre ce nu sunt teologii tineri, din generaţia mea, care sunt peste tot.
Cea mai proastă abordare a demersului meu ar fi aceea, dacă s-ar considera că aş fi gelos pe vecinul de bloc Danion Vasile sau pe părintele Savatie pentru ceea ce scriu ei sau pentru ceea ce sunt, când aceşti oameni sunt în inima şi în rugăciunile noastre nu de azi de ieri, ci de mult timp. Sau că, sunt atât de mândru şi de încrezut, încât, mă trezesc dimineaţa şi mă gândesc cum să mă întrec în a scrie pe blog cu Laurenţiu Dumitru şi Cristian Şerban sau cu papa de la Roma.
Nu! Ci vreau să vorbesc acum despre cum s-au discreditat ei de unii singuri în faţa conştiinţei mele. Eu nu fac decât să constat acum modul incalificabil în care m-au tratat şi în care, tratează pe oamenii care înţeleg cum stau lucrurile şi cine sunt ei în ei înşişi. Şi ce este incalificabil pentru mine? Ca eu să îi găsesc online, pe web, să îi publicitez, să vorbesc despre ei, să îi invit să discutăm despre cele mai arzătoare lucruri iar ei să se facă, că nu văd deloc, ce se petrece pe acest blog.
Adică, ei, cei care văd neajunsurile tuturor, care văd abisuri peste tot, care sunt la curent cu toate mişmaşurile de pe la noi, care cheamă la dragoste, la unitate, la experienţă duhovnicească, la candoare…nu văd nicio candoare, niciun bun simţ la noi, în munca noastră online, dar, sar aprinşi, când le spui că sunt nesimţiţi cu diplomă, dacă eu îi văd pe ei şi ei nu se văd decât pe ei înşişi.
Să zicem că aş fi scris 30 de articole şi nu o mie şi ceva pe blogurile noastre într-un an şi, toţi confraţii mei de generaţie, nu m-ar fi găsit ca să mă încurajeze niciunul, pentru că eram la poziţia numărul 13567900000000000 pe blogurile ortodoxe şi la periferia ultimă a netului. Şi, din această cauză, eram stan nimeni şi asta era scuzabil.
Însă eu nu pot să îi scuz în niciun fel şi nici să le accept pretinsa neştiinţă a mea, pentru că fiecare m-a vizitat de multe ori, fiecare s-a inspirat de la noi, fiecare a primit puţină invidie într-un colţ al inimii şi…a plecat. Cum poţi să pleci, după ce vii de zeci de ori, fără să zici şi tu, sub pseudonimul Unu sau Râd ca proasta: Bine, bă, popo!? Şi cum să nu te bucuri, zic eu, de unul ca mine, care doresc aceleaşi lucruri ca şi ei, când mă întâlneşti online? Păi eu când am fost acolo unde predica Savatie era să aplaud la nesfârşit pentru dumnezeieştile cuvinte care ies din el şi i-am smintit pe nu ştiu câţi, când i-am spus Fericit de pe acum, deşi e cu un an mai mare decât mine… Iar unde era Danion, l-am oprit şi l-am salutat şi i-am vorbit cu atâta entuziasm despre ce face el, vecinul meu de cartier şi colegul meu de studii doctorale, încât, a sunat-o pe soţia mea într-o zi şi i-a spus că nu a mai întâlnit pe cineva mai entuziast decât pe mine în ceea ce-l priveşte. Dar, când i-am invitat pe blogul nostru şi când au văzut că noi aşa scriem de obicei şi nu că s-a întâmplat să scriem astăzi, că era frumos afară…s-a aşternut un aşa întuneric între ei şi mine…încât e unul simţit, e tangibil, ca în plăgile Egiptului, de îl tai cu securea.
Cum să nu vezi pe cei care te văd? Şi nu la modul hai să îi dăm un comentariu la şto şi lu ăsta!, ci în sensul cel mai profund, adică al recunoaşterii identităţii noastre, ca teologi ortodocşi români, în faţa provocărilor contemporane. Cum să mai cred eu că ai mei confraţi vor pacea şi unitatea, vor dialog şi parrisia duhovnicească, tărie şi forţă duhovnicească, când îmi arată spatele?
Dacă nu dovedeam nicio capabilitate duhovniceasco-academică, treacă-meargă! Nu era niciun bai! Aveam şi eu un blog făcut la plezneală, dat cu anonimu sau pe care mă miorlăiam de văzul lumii. Dar, când vezi pătimaş şi taci, când vezi ateologic şi taci, când vezi non-prieteneşte şi taci, când vezi non-colegial şi nu dai slavă lui Dumnezeu, pentru cum lucrează Dumnezeu în fratele tău, înţeleg că totul merge în clică, că totul merge pe premisa noi şi ai noştri, că noi suntem Ortodoxia şi cei care nu sunt cu noi…nu există.
După puţinele lucruri zise, cred că cei vizaţi şi alţii nevizaţi, dar care intră în aceiaşi oală, au o imagine destul de coerentă a modului cum îi privim. Îi privim după cum ştiu să privească pe alţii, după cum ştiu să-şi împlinească angajamentele de conştiinţă pe care le verbalizează în public. Iar dacă se erijează în directori de conştiinţă ai teologiei ortodoxe româneşti tinere şi nu au delicateţea de a privi generos pe confraţii lor nu câştigă preeminenţă în faţa noastră, nu se ridică în inima noastră ca veritabili Povăţuitori ai noştri, ci ca nişte stele care ard prea repede şi se numesc…meteoriţi.
Speram să creăm un pol ortodox al tinerilor teologi ortodocşi români pe net foarte puternic, foarte coerent…Însă, se pare că suntem mânaţi de lucruri care nu au nimic de-a face cu o conştiinţă teologică foarte atentă, subtilă, smerită, iubitoare, de cuprindere ecumenică. Adică neo-conferenţiarii ortodocşi români se epuizează în public, în cărţi pentru care primesc bani, în cărţi la care lucrează uşor, rapid şi cred că sunt geniali, mereu geniali, geniali fără niciun efort, galopează de-a lungul şi de-a latul ţării, mâine poate al lumii întregi…dar cad la proba practică, la proba evidenţei.
Ei văd universalul dar nu au vorbe pentru particular. Ei au un ambitus protestant, un fel de a le arăta noi ce e Ortodoxia tuturor, acum. Să le spunem tuturor ce e şi cum, un fel de teologie a mecanicii, care se scurge la sigur, fără rest, în clepsidra inimii omului dar…nu pot să suporte elementele particulare, de sine stătătoare, alţi teologi ca şi ei, cărora nu trebuie să le arăţi că ştii ci… că eşti.
Poate că neşansa mea e aceasta: Eu vreau să simt că ei sunt ceea ce văd că vorbesc! M-am folosit aşadar de vorbele lor dar nu şi de tupeul lor, de tăcerea lor mormântală, de acest ocol zilnic pe care mi-l fac, în care vrei să dai un şut statuii, care stă ca o statuie, pentru ca să poţi trece cu maşina, şi pe strada asta virană.
Adică avem teologi ortodocşi români tineri, neo-conferenţiari cum îi numim noi [pentru că au o problematică originală, care se poartă acum şi nu e lucru rău deloc, ci lăudabil], dar nu avem teologi care să creeze teologi, nu avem teologi care să fie prieteni cu teologi, nu avem confraţi teologi…ci numai individualităţi teologice, care scriu pe unde apucă, care sunt de la sine aruncaţi pe undeva…şi ne citim şi ne ascultăm la căşti…nu faţă spre faţă!
Dacă n-am fost destul de clar…mă îndoiesc. Nu pretind locul nimănui şi nici nu cer preţuire, stimă pe dai boji, adică pe nimic! Dar a nu vedea comoara din inima cuiva înseamnă a păcătui împotriva Sfântului Duh, Care locuieşte în el! Dacă eu îi văd şi îi stimez pe ei, deşi producţiile lor, pentru mine, sunt foarte frugale, repezite, nestăpânite, pentru că se grăbesc prea mult…iar ei nu mă văd….înseamnă că trebuie să îmi schimb ochelarii.
Adică, să nu mai văd nici eu pe nimeni…că nu mai se poartă dragostea. Acum, frate, se poartă numai haina de preot sau demnitatea de teolog dar nu şi sufletul de teolog. Asta îmi tot repetă un drac, pe fiecare zi, în ureche, care, pe semne, că nu vrea să obosească niciodată. Însă, n-am să-i fac hatârul şi am să cred că trebuie să văd pe teologi, mai mari sau mai mici, să îi preţuiesc chiar dacă nu mă preţuiesc, să mă clădesc din ei chiar dacă nu-i interesează asta…şi să fiu mulţumitor pentru toate. Da, pentru toate….
Pr. Picioruş Dorin.
Parinte, ma iertati, insa ma deranjeaza discursul dumneavoastra si nu ma pot abtine sa nu v-o spun.
Mi se pare ca sunteti cam prea plin de propria persoana. Insa sunteti tanar, aveti tot timpul sa schimbati asta, cu ajutorul Lui Dumnezeu.
La multi ani!
Doamne ajuta
D-le Horlea, mulţumim pentru urări şi vă dorim să ne mai citiţi şi altă dată, dacă asta e prima oară, că poate se mai schimbă şi percepţia dv. vizavi de noi.
Sperăm ca măcar dv. să fiţi un munte de smerenie…
Dragă părinte,
Asta am simţit să scriu şi asta am scris. Şi nu mi-aş fi permis să scriu fără să citesc mai mult din ce aţi scris. De fapt nici nu aş fi citit mai mult, să spun drept, dacă nu aş fi avut acest sentiment puternic de respingere. Şi am citit mai mult tocmai pentru a mă convinge că mă înşel în prima-mi impresie, precum de (prea) multe ori o fac, având prostul, dar involuntarul reflex de a judeca pe toată lumea. Deci, precum am mai spus, în încercarea de a distruge această primă impresie, am citit. Şi am tot citit. Şi, din păcate, am avut aceeaşi senzaţie, ba chiar mai accentuată.
Apoi am simţit că dacă aş scrie ceva în genul a ceea ce am scris, v-ar fi chiar de foarte mare folos duhovnicesc, neîntrevăzând cum unui părinte i s-ar spune prea des aşa ceva… Şi, cu riscul de a fi impertinent, dar şi cu nădejdea că voi fi înţeles, am facut-o. Şi credeţi-mă părinte, am dreptate.
Nu am vrut să scriu un comentariu urâcios. Şi dovada că nu sunt genul sa scriu comentarii la bloguri, şi pe deasupra şi urâcioase, este că am semnat, asumându-mi integral responsabilitatea pentru cele scrise.
Am scris din toată inima, cu respect şi cu dragoste. Şi închei precum am început, nefiind doar o formulă goală – Iertaţi-mă.
Speranţa cu muntele de smerenie e deşartă. Nu sunt. Însă dacă vă veţi ruga pentru mine sincer, din suflet, voi fi măcar cu un pas mai aproape de el. Oricum, astea-s doar nişte vorbe mari. Nu trebuie să fii sfânt, căci un munte de smerenie asta ar însemna, ca să-ţi dai seama când cineva exagerează într-o direcţie sau alta.
Domnule Sorin Horlea există două soluţii pentru „problema dv”:
1. fie ne trimiteţi 1, 3, 10 articole scrise de dv. şi le publicăm şi învăţăm de la dv. ce ne lipseşte, alături de un CV al dv., ca să ştim cu cine avem de-a face.
2. fie schimbaţi blogul pe care îl citiţi, adică nu ne mai citiţi şi mergeţi acolo unde vă place cel mai mult şi nu vă sminteşte nimic şi, ne trimiteţi şi nouă linkurile spre blogurile unde se scrie smerit şi teologic, adică ortodox, ca să le citim şi noi şi să învăţăm de la autorii lor.
În rest…să fiţi cum vreţi dv. să fiţi!
Părinte, căutam doar o biografie mai pe scurt a Sfântului Ioan de Kronstadt, şi din întâmplare am intrat pe situl dumneavoastră. Atâta tot.
Nu citesc bloguri, nu scriu articole, nu am blog. Şi nu am dorinţa de a învăţa pe alţii. Şi nu văd nimic important în „a fi sau a nu fi” activ pe net. Astea toate nu-s decât prejudecăţi, complexe şi „probleme”…
Nu pot însă să nu recunosc cu propria minte că este foarte atractiv şi palpitant să dialoghez cu dumneavoastră. Mi-ar fi fost şi mai bine dacă simţeam un pic de căldură şi în inimă… Poate e doar vina mea că n-am simţit.
Vă mulţumesc pentru atenţia nemeritată pe care mi-aţi acordat-o.
Binecuvântaţi părinte şi Doamne ajută!
Domnule Sorin,
e bine, ca oricând intraţi în dialog cu cineva, să intraţi cu dreptul…cum zice românul.
Dacă dv., care sunteţi smerit, n-aţi văzut nimic frumos şi duhovnicesc în ce scriem noi, nu aveţi nume, nu aveţi CV, nu sunteţi o personalitate…dar vedeţi multă infatuare în fiinţa mea, adică vedeţi la distanţă…noi nu v-am vorbit decât ca atare.
Dacă ştiaţi să veniţi omeneşte spre o discuţie…cu noi puteaţi să vorbiţi splendid de frumos.
Dar, dacă vedeţi mai înainte şi sunteţi suspect de delicat cu noi…nu vă putem trata decât aşa…
Călătoriţi cu bine…şi învăţaţi să fiţi mai atent şi mai profund în acelaşi timp!
Bun. Un prim semnal de alarma a fost tras, insa bietul sorin „Roaita” a murit cu mana pe sirena, secerat de mitraliera ego-ului domniei voastre, parinte, care se pare ca va induce in eroare, ca laptele pe tigan.
La fel ca el,sarmanul, strigati , vazand cum se umfla „talantul” : „Creste-l, Doamne!”, animat de o bucurie mare. Care bucurie, si la noi sa fie…ati vrea dvs, insa nu se poate, caci de aici, de la distanta, este evident ca de atata crescut, da pe dinafara…si nu prea mai ramane mult in oala…
Analogia asta, cu umflatul, ne duce cu gandul la broasca din fabula. Alta inselata , ratacita prin labirintul aspiratiilor neimplinite…
Parinte, nu ne intereseaza! Nu ne intereseaza sa stim pe cine invidiati dvs, cine v-a bagat sau nu in seama, cate facultati aveti si cate cuvinte „futile”(tz-tz!) ocoliti, in incercarea de a va dovedi cultura, nu ne intereseaza cine va e vecin si cine a mai scris ceva in plus fata de dvs, nu ne intereseaza cine va populeaza visele sau cosmarurile de marire…nu ne intereseaza cat de destept sunteti, nici cat de frustrat din cauza constiintei geniului!!!Iar faptul ca aveti impresia ca de asta e blogul dvs vizitat ne arata cat de marginit in propriul univers sunteti…
N-o sa incercam aici sa va spunem cum ar trebui sa se comporte, macar in fata lumii, un slujitor al Bisericii, stiti asta, sau ar trebui sa o stiti, daca ati mai si incerca sa intelegeti ceea ce cititi si auziti pe la radio, conferinte sau carti ale confratilor ortodocsi… Sunt preoti care au hibe, patimi, slabiciuni, sunt oameni, are cine sa ii judece, nu avem noi de ce sa o facem, nu e locul nostru, insa de cele mai multe ori, isi consuma patima la adapostul casei lor sau macar la umbra vreunei jaluzele…din jena, din stropul minim de moralitate care le-a mai ramas…si din frica de sminteala pe care ar putea-o aduce „fiilor duhovnicesti”…
Ori aici, dvs faceti exact contrariul: va expuneti patima cu satisfactie, cu plinatate de masura, si ce e mai trist e ca nu e orice patima, ci una pe cat de grava, pe atat de rusinoasa, mai ales pt un preot: mandria exacerbata, dusa la extrem, pe niste baze atat de fragile, de precare…incat starniti rasu’-plansu’… Desigur, nu ne ingrijoram, omul se poate schimba peste noapte, maine puteti deveni, prin mila lui Hristos, un facator de minuni, oricare dintre noi suntem un candidat la sfintenie, nu-i asa?
De aceea, nu luati in nume de rau acest comment, el se voia doar o intrebare, dar …a dat un pic pe dinafara…: „Cine sunteti „noi”? Sunteti, intr-adevar, mai multi care semnati postarile sau va trageti din os domnesc si e asa, o obisnuinta de exprimare? Desi pana si Domnii cei vechi isi incepeau ravasele cu formula nobila „IO…”
Oricum, nu aveti a va impiedica de aceste biete cuvinte ale noastre, nu avem CV-ul atasat si nici articole de trimis catre „redactie”…nu cunoastem tehnica maririi si facem uneori confuzii hilare intre cuvintele cu rezonanta futila…
Semnat : noi=eu si ego-ul meu.
……………..
Mesajul a fost scris pe data de 4 noiembrie 2007, la ora 03.37 dimineaţa…şi autorul său este bucureştean.
Dragă părinte Dorin,
0. NU SUNT SMERIT !
1. Am nume – mă cheamă Sorin ALexandru Horlea.
2. De ce trebuie să fiu o personalitate ca să pot vorbi deschis ceea ce simt?
3. Am şi eu un CV, nu e mare scofală… pe scurt: m-am născut în Bucureşti în 75. Sunt ortodox cu botezul, cu credinţa şi cu o parte din fapte. Sunt păgân cu harul şi cu restul faptelor. Sunt căsătorit. Sunt violonist. Am colindat multe locuri. Acum trăiesc în Cipru. Cam atât. Restul sunt doar detalii care nu schimbă nimic cu nimic.
4. Teologic vorbind, aţi folosit termenul „fiinţă” într-un mod neadecvat. Din puţinul pe care-l ştiu reţin că noi toţi, oamenii, avem aceeaşi fiinţă într-o mulţime de ipostasuri, aşa cum Dumnezeu are aceeaşi fiinţă în Trei Ipostasuri. Deci, nu văd „multă infatuare” în nici o fiinţă. Tocmai! Aici e vorba de persoană şi de fiinţă. Oricine poate simţi (sau vedea), nu numai eu, dorinţa unei persoane de a se dilata într-o personalitate, fără a-şi da seama de importanţa uriaşă a fiinţei lui. Şi fără să-şi dea seama că cu cât dorinţa asta creşte, dorinţa dragostei cu oamenii întru fiinţă scade.
5. „Dacă ştiaţi să veniţi omeneşte spre o discuţie…cu noi puteaţi să vorbiţi splendid de frumos” …nu sună un pic cam „tu eşti rău noi suntem buni” ? Hai părinte, mai sus ştacheta ! chiar aşa?! Eu cel puţin nu mă simt aşa de putincios în a vorbi „splendid de frumos”. Mai degrabă… mă simt capabil doar a purta o discuţie sinceră, onestă şi politicoasă, lăsând ca din milă Dumnezeu să dăruiască discuţiei picătura de sublim dătătoare de viaţă.
6. Nu înţeleg ce e rău în a fi delicat. Şi de ce „suspect” de delicat? Adică vreţi să spuneţi că mă prefac a fi delicat, dar de fapt sunt un mitocan? Să înţeleg că preferaţi „sinceritatea” de nesuspectat a celui ce semnează greenstory?
7. Ştiţi ce, părinte? Îndrăznesc să vă rog ceva: Printaţi textul de mai sus şi toate comentariile şi duceţi-vă la duhovnicul dumnevoastră să le citească. Şi dacă nu vă e greu, spuneţi-mi şi mie ce v-a spus. Căci eu tot în Mâna Lui Dumnezeu din Tainele Bisericii am mai mare încredere.
săru`mâna,
cu drag,
sorin
Scrieţi un articol de 2000 de semne, pe ce subiect vreţi dv. şi ni-l trimiteţi! Atunci o să vă facem comentariu pe text!
Mulţumim pentru detalii…E bine totuşi să ai faţă, că nu strică!
Şi noi vă salutăm şi vă dorim căldură mediteraneană!
Scuze,
Am înţeles cu „faţa”… adică acum am o faţă ptr că am scris câte ceva despre mine data trecută…
V-am zis că sunt prost… De-abia acum am înţeles. 🙂
N-aş fi scris. Însă am preferat să scriu ca să-mi „dovedesc” într-un fel bunele intenţii.
prea mult EU, parinte…
dezgusta prea mult EU.
………………
Şi pe noi…datul cu părerea fără nume şi aflatul în treabă…