Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 1 noiembrie 2007 Page 1 of 2

Părintele Constantin Galeriu şi iubirea care te cutremură

Trei file audio. Prima: Despre iubire./ Schizofrenia e o ruptură interioară/ Orice gând rău, al răutăţii, dezbină. Bolile mintale se înţeleg numai prin Dumnezeu./ Noi avem privilegiul unic de a petrece cu El/ Idropica: boală de ficat, ciroza cea mai grea./ Noi am devenit bolnavi, pe când El ne-a făcut sănătoşi./ „El Se făcea când văzut, când nevăzut [după Învierea Sa din morţi n.n.], pentru ca să-L cunoască nu numai trupeşte, ci să-L simtă [Apostolii n.n.] întru Duhul”./ Trebuie să simţi chipul Lui luminos./

Yoga aduce tulburări lăuntrice./ Mantra este o rostire ritmică a unei formule./ Însă, orice alt nume, în afara chemării numelui lui Iisus, Dumnezeul nostru, alienează./ Iisus, adică Mântuitorul./ „Chemarea numelui lui Iisus corespunde adâncului din noi”./ Numărul de 153 de peşti mari, de la pescuirea minunată, e un număr simbolic./ A gustat ultima dată cu ei…Iar Peştele e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru./ Şi Domnul îl ia pe Petru pe faleză şi îl întreabă: „Simone, fiul lui Iona [îl întreabă pe numele lui vechi]…Mă iubeşti tu pe Mine?” De ce îl întreabă? Pentru a-l chema din nou, pe Petru, care căzuse, în rândul Apostolilor./

Căci Sf. Petru, deşi se împărtăşise cu El la Cină, se lepădase de El. De ce? Pentru că Sfânta Împărtăşanie nu ne anulează libertatea noastră. Oricând suntem liberi să alegem şi oricând ispita ne luptă./Nici Sfintele Taine şi nici rugăciunea nu lucrează în noi automat, ci ca un dialog continuu. Hristos Dumnezeu, îi redă lui Petru, cel căzut, dar care s-a pocăit, care a plâns cu amar; îi redă apostolia întru libertate./

Şi îl întreabă de trei ori pe Petru dacă Îl iubeşte. Şi el Îi răspunde afirmativ. De trei ori s-a lepădat Petru şi tot de trei ori i se cere, de către El, dragostea lui Petru. I se cere dragostea, care e libertate./ „A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt”./ Tu îi trăieşti durerile celui pe care îl iubeşti. Tolstoi spunea : „iubirea exclude pofta”. Nu pofta implică iubirea! În poftă te uiţi pe tine. În iubire însă te uiţi la celălalt. Plăcerea e a simţurilor, pe când a duhului nostru e bucuria şi iubirea. /

Stalin a făcut Seminarul Teologic şi tot a făcut ce a făcut./ Raţiunea Treimii e iubirea./ O revoluţie duce la libertarte. Vorbeşte de eliberarea Indiei./ Prin iubire poţi salva o ţară, un popor./ „Taina apostoliei este a iubi”./ „A iubi înseamnă a-L avea pe Hristos”./ Trebuie să simţi că Sfânta Împărtăşanie e Hristos şi că El e prezent în tine. Dacă simţi iubirea Lui lucrând în tine, Îl simţi pe Hristos, Dumnezeul tău!/ Esenţial e să simţi că Hristos te iubeşte. El te iubeşte în iubirea Lui. Aceasta e taina ultimă…iubirea./ „noi, oamenii Religiei”/

Raţiunea umană îşi află împlinirea în Raţiunea divină/ Când raţiunea umană se decapitează, când se rupe de Dumnezeuse trasformă în raţionalism. De aceea raţiunea umană e considerată a fi una destructivă în postmodernitate./

Cel dintâi gând al profesorului de Religie este să propovăduiască Revelaţia. Trebuie să se vadă faptul că cuvântul său e de la Dumnezeu. / Omul credincios are acces la Creatorul lumii./ Vorbeşte cu cei din sală. În sală era un student la chimie, altul la medicină, altul la mecanică…Discută cu ei…/

Libertatea adevărată de gândire, subliniază el, este libertatea credinţei./ Care sunt mijloacele de cunoaştere ale ştiinţei? Ştiinţa merge de la exterior spre interior, de la efect spre cauză, de la lumea sensibilă spre cea inteligibilă. Ştiinaţ foloseşte o aparatură materială şi nu spirituală. Ea foloseşte şublerul, eprubeta, retorta…Se observă faptul, că atunci când e vorba să readucem la viaţă, pe pacienţii în moarte clinică, mijloacele noastre ştiinţifice nu sunt prea robuste pentru a percepe…sufletul./ Pentru că secretul lumii cuantice…e dincolo de materie./

Omul are acces la Duhul lui Dumnezeu./ Omul credinmcios…Vorbeşte despre un prieten al său, despre Aurel Broşteanu…/ Părintele Galeriu vorbea la curs, acesta e un curs, ca la predică…Punea mare accent pe modelul vorbirii şi mai puţin pe datele şi citatele bogate. Îşi folosea foarte mult, în mod expresiv, cu accente grave, dramatice, vocea sa./ Se întoarce la profesorul de Religie şi spune că Religia trece dincolo de timp. Această trecere a Revelaţiei peste timp trebuie subliniată la cursuri de profesorul de Religie şi, în al doilea rând, trebuie să unească, profesorul de Relifie, în lecţiile sale, Revelaţia cu iubirea; transmiterea datelor Revelaţiei dumnezeieşti cu iubirea faţă de elevii săi, cu conştiinţa faţă de ei./

Nu poate fi lumină a minţii, luminare a minţii fără iubire şi nici iubire fără adevăr./ Apelează la surse şi îndeamnă la faptul de anu fi superficiali în tot ceea ce facem./

O altă filă audio, intitulată: Iisus Hristos-Lumina lumii./ În Hristos, sufletul creştin simte că petrece în lume şi are răspunsuri la toate întrebările existenţiale care îl traversează. Depoziţia sa e mărturisire./ Poruncile VT sunt lumină. Venirea lui Hristos în lume a însemnat plinătatea luminii credinţei. Şi vorbeşte despre colegul său de Teologie, despre Părintele Dumitru Stăniloae, care sublinia adeseori faptul, că în română, cuvântul lume vine din latinescul lux şi că lumea înseamnă lumină, că lumea adevărată e cea plină de lumina Treimii./ „Sfânta Ortodoxie”: o expresie foarte dragă Sfinţiei sale, pe care o repeta ca pe o mărturisire de credinţă, de fidelitate faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă ecumenică./

Nu există sfârşit al lumii, ca sfârşit al luminii!/ În cazul substantivului lume avem de-a face cu o realitate profundă şi cu una derivată, superificală./ Sfârşitul lumii este o răsturnare a răului, o purificare a lumii. Lumina lumii lui Hristos, Lumea se va umple de lumina lui Hristos cea veşnică./ Avem lumină fizică, lumină a minţii şi lumină cerească. / Zilele creaţiei nu sunt zile solare, pentru că soarele apare abia în ziua a 4-a./ Cuvântul yom = ziuă, din lb. ebraică, are o semnificaţie mai mare, ca şi aceea de frate. Acest yom înseamnă ziuă, timp, perioadă./

Lumina necreată. Sf. Grigorie Palama a murit pentru mărturisirea luminii divine./ Comuniştii îi acuzau pe preoţii ortodocşi şi spuneau că sunt oligofreni, că sunt handicapaţi. De ce? Pentru că credeau că există lumea, o altă lume, în afară de materie, de ce se vede./ Însă Cuvântul a fost de la început. Cuvânt = Raţiune = Sens./ Tratatul de Teologie Dogmatică Ortodoxă al Părintelui Stăniloae are atâta forţă, pentru că a dezvoltat Revelaţia ca logică, ca fiind raţională./

Cuvântul pe care îl aud acum a fost spus seara. Hristos şi cei 12 Ucenici. La Paneia, laizvorul Iordanului, i-a pus la încercare: Cine spun oamenii că sunt Eu? Era acolo, unde îi întreba asta, o statuie a lui Pan, a zeului Pan. Şi Petru I-a răspuns: Tu eşti Hristos! Adică Hristos, Unsul lui Dumnezeu, Mesia./

Părintele Galeriu era exhaustiv şi de aceea extraordinar de fascinant, de unic. Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Mişcările sale şi ale glasului său erau imprimatoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăirea sa sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului. De aceea prelucra în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era colo…Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie.

Starea sa de a trăi era o stare pe deplin teologală. Pe mine personal m-a inspirat în fiecare clipă, prin fiecare gest…prezenţa sa, persoana sa, cuvintele sale…pentru că era o fascinaţie în mişcare. El jubila vorbind./ Se extindea cu putere în faţa ta, cu o tărie ca un vulcan, care te lăsa fără replică, fără contiguitate a ideilor. /

Biserica e întemeiată pe Hristos şi de aceea Iadul şi nici timpul nu o biruieşte./ Vorbeşte despre trei locuri scripturale, în care se vorbeşte despre ceva care nu poate fi atins. 1. pomul vieţii, e chipul lui Dumnezeu din om şi acest chip al lui Dumnezeu din om este indestructibil. El, chipul Lui în noi, e „pus în vistieria adâncului nostru”./ 2. Sfântul Iov. Spune Scriptura, Dumnezeu în Scriptură, că Satana să nu se atingă de el, de Iov. Cum aşa, ca Satana să fie printre Îngerii lui Dumnezeu? Însă acolo, în cartea Iov, nu e vorba de un consliu ceresc, la care, să fi participat şi Satana. Sărmanul Iov: era atât de bolnav şi atât de plăpând! Dar, în Iov 19, el spune: „Ştiu că Mântuitorul meu e viu!”. Taina lui Iov e mare. E taina Dreptului suferind!/

Aici se vede diferenţa: „Dumnezeu încearcă [ pe om; ca să îl clarifice, să îl lămurească interior n.n.], pe când diavolul ispiteşte [ ca să îl omoare pe om n.n.]!”/ Încercările lui Dumnezeu ne consolidează şi nu ne dărâmă!/ Dumnezeu este numai Da, numai Amin! Pe când făptura este şi Da şi Nu. De mine depinde să spun Da sau Nu, adică să aleg./

Virtus, vir = bărbăţie/ Mi-a pus cineva întrebarea: cum răspunde un om schizofren în faţa lui Dumnezeu? Însă „Dumnezeu nu comunică cu suprafaţa, ci cu adâncul din noi”./ Adâncul se trezeşte, adâncul din noi…şi el desparte./ 3. Biserica: porţile Iadului nu o vor birui. /

Dumnezeu a făcut „trupescul nostru”./ „Sufletul nostru e haric”./ Creaţia nu poate produce sufletul omului iar sufletul nu este o funcţie a creierului./ Conştiinţa nu e produsul ci cauza creierului, a spus un laureat al premiului Nobel./ Omul e unic. „Fiecare om e un unic”: o expresie care îi plăcea foarte mult./ Omul e unic şi unificator. Amprentele digitale ale omului sunt unice. Sufletul nostru e unic şi unificator./ Iar sufletul cere o viziune unitară şi totalizatoare a lumii. Eu cred că a sosit vremea ca teologii să stea la masă cu savanţii. [Şi noi credem asta!]/

Majoritatea bolilor psihice se nasc din contradicţii lăuntrice. / Cel care a făcut bomba atomică a spus la un moment dat: „Păcatul a intrat în ştiinţă”. / „mici excursuri”./ Pe Tabor li S-a spus că Fiul Omului va muri. Îi pregătea pentru Crucea şi Învierea Lui./ Vorbele astea ne zguduie, ne derutează!, Îi spune Petru, atunci când Îi spune să nu Îi fie Lui acestea….Dar Hristos îi spune că cuvintele lui nu sunt de la Dumnezeu. /

Satan = vrăjmaş./ Avea programe predicatoriale vaste Părintele Constantin. El predica mult mai vast decât puteau să suporte credincioşii săi. Îţi obosea mintea cu atâtea minuni, cu atâta teologie colosală. / „Moisi şi Ilie”/ Crucea şi Învierea Lui / Filosofiile apusene s-au născut din dorinţa de a comunica cu Dumnezeu, pentru că acolo, în Occident, nu se vorbea de vederea luminii divine şi de un contact direct cu slava lui Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu./

Sfânta Treime Se revelează./ VT şi NT se întâlnesc pe Tabor. Lumina Învierii străluceşte anticipativ pe Tabor. / „Înveşniceşte clipa, Doamne!”, cerea, cu alte cuvinte Petru pe Tabor./ Dumnezeu i-a dat lui Petru pe Tabor „clipa eternităţii”./ Mântuitorul tb să coboare la copilul bolnav iar Petru Îl vroia numai pentru El. /”Taborul e o mărturie a veacului, a luminii eterne, încă de aici”./

Adam a murit când a păcătuit şi n-a murit. A murit atunci cu sufletul şi mai apoi cu trupul. Moartea a început mai întâi în suflet. / „Moartea în păcat e o nemurire agonizantă”./ Există o înviere spirituală şi o alta a trupurilor. „Aici primim arvuna învierii”. Tolstoi spunea: „tribunalul lui Dumnezeu e cugetul tău”./”După ce m-am spovedit, parcă zburam”, spunea cineva. / Există două morţi şi două învieri./

Vocaţia pascală a făpturii: o filă video de 3.05.24 minute. Am ascultat numai 31.00 minute în timp ce am mâncat. Mi-am luat notiţe după./ Prima zi a lumii e primul Paşte: e trecerea de la nefiinţă la fiinţă./ În Treime estre un etern Paşte./ Sacrificiu înseamnă a face sfânt, a sfinţi./ Iubirea e mereu un Paşte, o trecere de la tine la altul, o asumare a altuia./

Pr. Dorin.

Newsletter-ul de la CCEL de pe 1 noiembrie 2007

The CCEL Times 2.11 (November 1, 2007)

To view this newsletter on the Web, go to www.ccel.org/newsletter/2/11
Bringing the Classics to Life!

In This Issue:

I don’t know about you, but I associate some books with sensing the presence of God. Reading them led me into God’s presence. The words seemed to touch my soul. Now I don’t know if there is really something special about such books, or whether there are times when God is sensibly close and many books would lead one into God’s presence. I’ve heard that in such a state even the phone book can be spiritually nourishing! At other times, God seems absent, and even the best books leave me dry.

In any case, some books have filled that role for me: the Imitation of Christ, Augustine’s Confessions, The Revelations of Julian of Norwich, and others. Such books were the cause of the start of the CCEL, and the original criteria for inclusion in the CCEL included the ability of a book to bring one into God’s presence.

What books have filled that role for you? I’d be interested in hearing your comments, and I’ll share some of them in a future newsletter. I’ve set up a discussion forum where you can add your opinion. Perhaps others will read a good book based on your recommendation.

Harry Plantinga

Harry Plantinga
Director of the CCEL

My Annotations

Having trouble finding a certain page you’ve annotated? The My Annotations page displays a list of all the pages you’ve marked up with highlights or notes. A link can be found in the upper-right corner of any page, just under your username (you need to be logged in).

Highlights and notes are listed separately, grouped first by book and then by page heading. The text of all notes is shown for quick reference. Simply click on a page heading to return to the place where you made the annotation.

Previous Usage Hint

Devotions of Saint Anselm

These devotions, recently added to the CCEL, show that for Anselm, there was no clear separation between devotions and doctrine; his fervent prayer was fueled by his robust theology, and the reverse was also true. An excerpt:

Awake, my soul, awake! show your spirit, arouse your senses, shake off the sluggishness of that deadly heaviness that is upon you, begin to take care for your salvation. Let the idleness of vain imaginations be put to flight, let go of sloth, hold fast to diligence. Be instant in holy meditations, cleave to the good things which are of God: leaving that which is temporal, give heed to that which is eternal. Now in this godly employment of your mind, to what can you turn your thoughts more wholesomely and profitably than to the sweet contemplations of your Creator’s immeasurable benefits toward you. Consider therefore the greatness and dignity that he bestowed upon you at the beginning of your creation; and judge for yourself with what love and reverence he ought to be worshipped.- Anselm (1033-1109), from Meditation I, in Devotions of Saint Anselm

Read this classic at the CCEL

More of What’s New at the CCEL

An affordable shelf of books
Name withheld

I am a poor, obscure country preacher who has gone through a university and seminary. Ever since I graduated from seminary in 1988, I really missed the books I had easy access to as a student. I have a reasonably good library bought on my limited budget, but not even a fraction of the books I used in the university and seminary. The university is about an hour one way away from home, so it is not at all convenient to get to their library. I don’t have money to buy all those books I could pick off the shelf and read back then. That’s why I love this website: I feel like I’m back in school again!

How have you used the CCEL to deepen your research, discover new voices, and enliven your faith? Submit a usage testimonial.

Free Christmas Gift Wrap

The CCEL CDs make wonderful Christmas gifts—demonstrating caring and warmth. They are the perfect gift for your pastor, Bible study leader, favorite student or friend. In the CCEL store, you can find Christian searchable text CDs, Bible study software and Christian audio books ranging from $5 to $500.

Through December 14, 2007, CCEL is offering free Christmas gift wrapping of all CDs purchased. Simply add the free gift wrap product to your CCEL shopping cart and your CD(s) will arrive on your doorstep individually wrapped for Christmas.

More information

Classic Reflections on Giving Thanks

Make a joyful noise. The Psalmist refers only to that part of the service of God which consists in recounting his benefits and giving thanks. And since he invites the whole of the inhabitants of the earth indiscriminately to praise the Lord, he seems, in the spirit of prophecy, to refer to the period when the Church would be gathered out of different nations. Hence he commands (verse 2) that God should be served with gladness, intimating that his kindness towards his own people is so great as to furnish them with abundant ground for rejoicing. This is better expressed in the third verse, in which he first reprehends the presumption of those who had wickedly revolted from the true God. … We can never be at a loss for constant cause of praising him. It would be the basest ingratitude on our part, if we wearied in rendering to God the tribute of praise to which he is entitled.- John Calvin

(1509-1564), Commentary on Psalm 100

Read this classic at the CCEL.

The CCEL Commentaries CD is a great study tool for pastors and personal use alike.

  • Variety of commentaries from many perspectives
  • Cheaper and more convenient than printed books
  • Includes searchable NRSV & KJV Bibles
  • Parallel browser for easy text comparison
  • Fast searching
  • Access to all CCEL books from our Web site
  • Compatible with our Classics CD
  • Only $95.00 plus shipping
[image of the CCEL Commentaries CD]

*** Sponsor the next issue of The CCEL Times by purchasing an ad ***


Your Subscription
You are receiving this monthly newsletter because you elected to subscribe to it as part of your CCEL user account. To unsubscribe, log in to the CCEL, click „my account,” and click „my newsletters” under „Manage subscriptions.” De-select „CCEL Newsletter” and click „Submit.”

Share With a Friend
Do you know someone who would benefit from receiving this newsletter? Please forward it to them, and encourage them to create a CCEL user account and subscribe to this newsletter. Thanks for your help!

Read Last Month’s Newsletter

Christian Classics Ethereal Library
Calvin College
Grand Rapids, Michigan
About UsContact Us

Articol dedicat nouă de Ovidiu-17 ani care ţi-o zice pe toate felurile, frate! [Interzis sub 18 ani]

“Academicienii se intreba cine-i acest copil teribil
Ce-ataca insistent sistemul vorbind flexibil.
Incredibil de inteligent si inteligibil,
Incredibil de rezistent si irezistibil.”

Biserica mă-tii

Nu am nimic cu mama ta. O respect, deoarece şi eu ţin ca mama mea să fie respectată. Biserica mă-tii e o curvă. După cum înţelegi, am ceva cu biserica mamei tale, dacă nu înţelegi îţi mai zic odată şi te rog apoi să închizi fereastra şi să nu mai intri niciodată pe blogul ăsta, că nu am nevoie de vizitele tale. Biserica mă-tii e o curvă! Acum apasă pe x.

Eu stau în centrul oraşului, lângă mine este o biserică, iar lângă un parc. Din acest parc mai văd încă 4 turle de biserică. Numai în cartierul meu sunt 9 biserici şi o mănăstire.Foarte bine, zic. În vârful târgului se construieşte o mare catedrală. Foarte bine, zic, popilor băgaţi banii în construcţii de lăcaşe de cult că ştim foarte bine că şi vila din cartierul rezistenţial e construită cu termopane şi cărămidă sfinţită.

Lucram ca şi chelner la un restaurant şi într-o zi s-a adunat o adunătură de popi. Maşinile lor într-adevăr arătau umilinţă şi ne dădeau un bun exemplu că materialismul este dăunător. Unul avea o talangă de cruce la gât, că am vrut să-i iau un autograf că după bling-bling semăna a Snoop Dog. Şi tu o să spui acum: ” păi da, dar nu stii vorba aia că ” să faci ce zice popa, nu să faci ce face el””, eu îţi spun că spui prost, ceva de genul că: ” eu îl pup în cur pe popă, râmân cu Dacia, nu o să fac să am şi eu BMW. Sau o să mai zici: ” vai băiatule, dar nu toţi sunt aşa, uite, părintele de la min..” Amigo, mă laşi să-mi trăiesc copilăria în linişte?

Biserica e curva care se linge lasciv cu politica şi se fute cu giganţii economici. Şi să mă contrazică Popa Pius. Biserica s-a ocupat întotdeauna cu orice altceva decât de Dumnezeu. Suntem scufundaţi în tradiţiii, în câcaturi de obiceiuri, avem 3 milioane de sfinţi. Dacă Ştefan cel Mare a ajuns sfânt, când cronicarii au spus despre el ca era un beţiv ( nu îi contest calităţile de războinic), îî plăcea petreceriile şi femeile (era un mare curvar), rezultă potrivit Bisericii că orgiile sunt sfinte şi că discotecile şi cluburile sunt lăcaşe de cult. Şi un imbecil o să zică: “da mă, da el a construit o grămadă de mănăstiri” Băi, ciufutule, a pus mâna pe o cărămidă pentru ridicarea unei mănăstiri? Vai de mine, avea cumva conştiinţa încărcată (de la atâtea omoruri) de a dat ordin să se construiască atâtea biserici?

Vai, dar nu se poate, Jiji este reîncarnarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi nu ştim noi? Apoi doctrina bisericii, doctrina bisericii este la rândul ei o curvă, deoarece în proporţia cea mai mare nu se bazează pe Biblie. Dacă este ” un singur Dumnezeu” şi “numai lui sa te închini” atunci ce-s cu toţi sfinţii şi icoane pline de bacterii? Dacă cel mai bun prieten al tău ar fi ucis cu un pistol, tu ţi-ai pune pe perete pistolul? Ţi-ai pune la gât miniaturi ale armei? Ai face din pistol un simbol protector şi te-ai închina lui ?

Ai face machete din cadavrul prietenului tău împuşcat în cap şi le-ai pune peste tot în lume, la răsCruci de drumuri? Voi chiar nu vedeţi că sunteţi proşti, orbi şi înghiţi-ţi diareea Bisericii? Şi mai faceţi şi cruce? Penibililor! Şi o să vină un imbecil şi o să-mi zică: ” da nu e aşa că nu îl poţi să spui că Isus e ca un prieten”. Băi, nătărăule, indiferent de om nu-l poţi reprezenta în cea mai josnică postură plin de sânge şi biciuit şi să-l pui la colţ de stradă. Dar pe Isus , fiul lui Dumnezeu?

Dacă ai vrea să faci un copil, înainte să se nască, ai cumpăra un cuptor şi ai zice: “uite, când o să greşească Cristinuca noastră o băgăm în cuptor să ardă!” Băi orbule, cum poţi să spui de Dumnezeu că o să te chinuie veşnic dacă păcătuieşti, când noi suntem copii lui şi principala lui calitate e iubirea şi ne-a creat din iubire? Cum poţi să insinuezi că ar fi creat un loc cu foc veşnic? Biserica bagă frica în noi, în încercarea de a ne manipula, dar pula că pe mine nu mă manipulează. Dacă Dumnezeu m-a înzestrat cu logică, de ce Biserica are doar doctrine ilogice? De ce nu îmi poate răspunde Biserica la o întrebare simplă: care este scopul vieţii? De ce Biserica sfinţeşte trupele să ucidă?

Cum poţi avea încredere într-o instituţie ce clar nu e mijlocitorul către Dumnezeu ci către Satan? Şi să te mai miri că sunt tot mai mulţi atei, sau dacă nu sunt atei dar îi intrebi cine este Dumnezeu se uită gânditori la tine. e şi normal, când religia vorbeşte despre virtuţi, definiţii, mântuiri, teorii, taine, nimic clar şi numai nu de Dumnezeu. Pfai.

Cum am putut să omit tainele? Dumnezeu este un Dumnezeu al întunericului de ne ţine în taine şi întuneric? Taina ” Sfintei Treimi”: cum pot sa spun ca eu sunt acelaşi cu taică-miu şi taică-miu e acelaşi cu mine? Şi un imbecil o să-mi spună: ” bine dar ştii, nu poţi să te compari cu Dumnezeu.” Băi, prietene, nu ne-a făcut Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui? Vezi că eşti prost? Şi să vină alt limitat şi o să-mi zică: ” în religia mea m-am născut în religia mea mor.” Eu îţi zic un nimic, special: te-ai născut dintr-o târfă, mănânci fecalele târfei , mori în târfă.

Studiaţi Biblia, o să vă elibereze.

………………………….

Ne cerem scuze că nu am cenzurat niciun cuvânt din articolul rebel şi revanşard al tânărului născut în 1989 şi care nu are nimic din frumuseţea celor care au murit, pentru idealuri dumnezeieşti, în 1989.

Acesta e modul nostru de a arăta, celor care nu au bun simţ, că e uşor să fii bădăran, dar mai greu e să fii băgat în seamă pentru că emani ceva frumuseţe.

Însă, trebuie să fiţi atenţi la grafie: Ovidiu-17 ani al nostru e fratele Ovidiu, pentru că are…o grafie neoprotestantă. Între prietenele de blog se află şi Adelix, o credincioasă adventă şi, când am zis ceva de Adelix…a sărit Ovidiu, care mi-a zis-o, frate! Deci e un articol teologic din tabăra neoprotestantă. Astfel de mesaje apar adesea pe burtierele televiziunilor, ori de câte ori există un subiect care vizează Biserica Ortodoxă Română.

Adică avem faţa ascunsă a neoprotestantismului revanşard din România, care nu are luptă cu dracii, nu au regrete pentru păcate…dar au, întotdeauna, un singur adversar…BOR-ul? Eu cred că da. Tocmai de aceea, acest articol, cu toate asperităţile sale, ar trebui să îl învăţaţi pe de rost, pentru că e o mentalitate de gang din gangurile neoprotestantismului aciuat pe la noi.

Pr. Dorin.

Diferenţa dintre a închiria o Biserică şi…a apostazia de la credinţa ortodoxă

http://www.sfmahrama.ro/def002.gif

Imaginea e din locaţia de aici!

O altă inflamare online între webmasterii ortodocşi, care, parcă, abia aşteaptă să se smintească cumva sau care se întreabă numai despre lucrurile cernite! Am asistat la tot felul de poziţii pe tema celor două file video cu cavalerii maltezi, spiţă a masoneriei, care îşi fac un ritual în catedrala ortodoxă din Timişoara, şi, prin acest gest, mitropolitul locului e vizat imediat de către aceştia ca apostat.

Laurenţiu Dumitru pune filele video şi curg comentariile gârlă. Dan Camen preia imediat ideea şi, închipuindu-şi că prin asta îşi spală păcatul acefalismului sentimental, de care vorbeam mai nu ştiu când…se simte trădat de cei care nu iau măsuri, cu cei care lasă astfel de lucruri în Biserica noastră. Adică cu cine altcineva, decât cu mitropolitul Timişoarei?!

Când m-am dus pe blogul lui Claudiu Târziu la un articol, văd un alt comentariu îndurerat al altui ortodox, care nici acesta nu înţelege diferenţa dintre a închiria o Biserică cuiva pentru un ritual al unui alt cult şi…apostazie.

Din cele două filmuleţe, pe care le-am văzut la Laurenţiu şi la Dan, reiese că maltezii cu pricina fac un ritual cu spada, pentru adepţii lor, într-o Biserică Ortodoxă, adică în catedrala din Timişoara. Niciun preot ortodox sau credincios ortodox nu e prezent la ritualul lor, ci numai cei care depun votul, adică ei ai lor.

Ceea ce este consternant e că niciunul dintre cei care au prezentat filmuleţele şi dintre comentatori nu au văzut acest detaliu sau, nu au gândit realist, în parametrii lumii de acum, despre gestul acesta de a închiria o Biserică pentru cineva, ci, au sărit imediat în nota falsului apocaliptism al momentului, în care, dacă dai mâna cu un evreu ai devenit evreu sau dacă mânânci cu un penticostal la masă musai eşti de-al lor sau ai…căzut din har.

Nu suntem realişti deloc! Nu vrem să fim realişti! În Occident, noi, ortodocşii români, pentru că nu avem Biserici proprii, pentru că nu avem bani să le construim, slujim în locaşuri de cult romano-catolice, luterane, calvine, neoprotestante…şi unde Sfânta Liturghie ortodoxă e Sfânta Liturghie şi oamenii sunt fericiţi că au unde să se împărtăşească, aşa, cu toate neajunsurile.

Dacă credincioşii catolici sau luterani, care ne închiriază locaşele lor, ar gândi ca noi…am face Liturghia în stradă. Însă, în gândul nostru, ne bucurăm că ăia sunt proşti şi ecumenişti şi ne dau nouă locaşele lor, ni le închiriază, ca să ne punem Sfântul Antimis în ele şi să slujim Sfânta Liturghie, dar noi, sărim ca arşi, ca nu cumva dracii să vină cu cavalerii maltezi, să rămână al noi şi să ne astupe nouă respiraţia, ca şi când dracii nu pot să vină la noi şi singuri, ci aduşi numai de maltezii cu spadă.

Într-o lume ideală, în care Ortodoxia noastră, singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ ar fi singura, lucrurile ar fi calme: astea sunt Bisericile noastre, noi slujim în ele…deci suntem fericiţi! Însă, în postmodernitatea noastră aiuritoare, unde trebuie să vedem lucrurile mai nuanţat, închirierea de Biserică pentru maltezii satanişti sau nu…cred că nu ar trebui privită ca sfârşitul lumii, ci ca pe o iconomie, ca pe un lucru făcut cu rost, de către mai marii noştri, care nu impietează cu nimic, în mod major, credinţa noastră.

Căci dacă e aşa, atunci ar trebui să dărâmăm orice cârciumă sau sex-shop, făcut într-adins în zonele de pe lângă Bisericile noastre, pentru că ele ne smintesc atât de mult…încât prezenţa lor ne alterează credinţa.

În concluzie, deşi multe s-ar putea spune, îi invităm pe colegii noştri ortodocşi, care se produc online, să se producă în reliefarea lucrurilor care reprezintă comoara noastră, să o prezinte, să o expliciteze după cum pot şi să vadă mai puţin negrela de sub unghii.

Dacă te apuci de lucruri serioase te înveţi să gândeşti mai serios. Mai seriosul acesta cred că nu le-ar strica şi nu ne-ar strica niciunuia dintre noi.

Pr. Dorin.

Două invitaţii speciale de la Claudiu Târziu şi Asociaţia Rost

ROST dedicat Parintelui Sofian Boghiu

Nu ratati numarul 56 al revistei ROST, aflat pe tarabe si saptamina asta! Dedicat Parintelui Sofian Boghiu – supranumit Apostolul Bucurestilor -, acest numar are un sumar doldora de articole interesante. Iata citeva:

Doua cuvinte tainice ale Parintelui Sofian, de Costion Nicolescu;
„România nu mai exista. Exista doar corporatii”, interviu cu Mircea Druc de Viorel Patrichi;
Cu Parintele Damaschin, despre Africa, de George Cabas

Vesti despre “asasinate in modernitate”, de Adrian Botez

Nevoia de legitimitate a masoneriei, de Mihail Albisteanu

Ecumenism new-age – manelist, la Sibiu, de Adrian Botez

Revista ROST poate fi cumparata de la chioscurile “Rodipet” din toata tara sau:
– In Bucuresti – de la librariile “Vasiliada” (Bd. I. C. Bratianu 12) si “Sophia” (str. Bibescu Voda nr. 24, linga Facultatea de Teologie); la cele doua librarii gasiti si numere din urma, pentru completarea colectiei;

– In Constanta – de la libraria “Brâncoveneasca” (Str. Stefan Mihaileanu nr. 21)
– In Suceava – de la libraria “Sf. Voievod Stefan cel Mare”

publicat de Claudiu Târziu @ 23:18 5 comentarii

Despre Sfintii inchisorilor, cu parintele Amfilohie, monahul Moise, Dan Puric si Razvan Codrescu

Asociatia “Rost” organizeaza vineri, 2 noiembrie, incepind cu ora 17.00, la Sala Dalles din Bucuresti (Bd. Balcescu nr. 18), conferinta “Sfintii inchisorilor”.

In cadrul acesteia va avea loc o dubla lansare de carte: volumul Viata Parintelui Gheorghe Calciu, dupa marturiile sale si ale altora, ingrijit la Sfinta Manastire Diaconesti (Bacau) si aparut, cu o predoslovie de IPS Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Christiana din Bucuresti, si volumul Sfintul inchisorilor.

Marturii despre Valeriu Gafencu adunate si adnotate de monahul Moise, aparut, cu un cuvint inainte de IPS Andrei Andreicut, la Editura Reintregirea din Alba Iulia.

Vor vorbi protosinghel Anfilohie Branza (duhovnicul Manastirii Diaconesti), monahul Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa (Alba) si actorul Dan Puric. Moderator va fi scriitorul Razvan Codrescu. Intrarea este libera.

Fobii masculine…în faţa însurătorii?!Prea tupeişti…când iubesc?!

Ana mă întreabă:” Dv. care credeţi că sunt adevăratele motive ale fobiei bărbaţilor în faţa căsătoriei?”.

R: Bărbaţii nu au nicio fobie în faţa căsătoriei. Dacă le place o femeie se căsătoresc cu ea. Dacă nu le place cu adevărat visează la tot felul de motive, niciunul sincer, realist.

Corina mă întreabă: „De ce bărbaţii se dau întotdeauna de superiori în faţa noastră şi nu ne vorbesc despre sentimentele lor?”.

R: Pentru că se simt încurcaţi…Dacă iubesc o femeie şi nu ştiu să îi spună acest lucru sau nu vor să pară slabi în faţa ei…găsesc tot felul de tertipuri ieftine, ca acesta de care vorbiţi.

Pr. Dorin.

Minunea Mărturisirii: o înnoire duhovnicească fundamentală a omului şi o înaintare continuă în sfinţenie

cetate1

Întotdeauna aşteptăm de la Dumnezeu o schimbare de adâncime a fiinţei noastre. Credinciosul ortodox ştie că mărturisirea îl transformă, îl scoate din starea lui păcătoasă şi îl duce în atmosfera harului dumnezeiesc. Ea este o lăsare în urmă a trecutului şi a păcatelor lui. E ca şi când ne-am da jos o haină transpirată şi nu am mai îmbrăca-o niciodată.

Părintele Dumitru Stăniloae vedea în Taina Mărturisirii trei componente cheie: căinţa, mărturisirea păcatelor în faţa unui preot şi dezlegarea din partea preotului.[1] Însă toate acestea trei nu trebuie văzute în afara adevărului şi a simţirii harului lui Dumnezeu în noi.

Căinţa e un regret profund, cu o amplitudine personală. Ne căim de ceva numai în măsura în care conştientizăm că ceea cea am făcut e păcătos. Spovedania ţine de nivelul nostru de dezvoltare intelectuală şi duhovnicească, de contactul pe care îl avem cu cărţile de cult şi cu scrierile Sfintei Scripturi şi cu scrierile patristice.

Un copil va avea în vedere ca lucru păcătos, ceea ce înţelege el însuşi sau mai degrabă ceea ce părinţii lui l-au învăţat că e păcătos. Se va feri să înjure, dacă i s-a spus că e un păcat să înjuri. Şi dacă înjură iar conştiinţa lui a devenit scrupuloasă în această direcţie, când îl vei întreba de acest păcat, el va roşi pentru acesta. Copilul se spovedeşte rudimentar. El are un mod propriu în care vedere răul şi îl detaliază. Maturul poate să fie schematic. El ştie să repereze păcatul din sine şi îl poate enunţa şi fără lux de amănunte.

Căinţa e modul dureros de acceptare interioară a stării noastre. Ca să ne căim, ca să ne pară rău, trebuie să nu mai suportăm ceea ce suntem. Dar ca să vrem să fim alţii, trebuie mai întâi să ne fi privit în comparaţie cu nişte repere sigure. Dacă am găsit în Sfânta Scriptură că minciuna e un păcat şi conştiinţa noastră revendică aceeaşi poziţie, orice minciună va fi resimţită de aici înainte, cu un recul imediat, ca un păcat.

Catalogăm imediat ca păcat ce trebuie mărturisit orice ştim, din surse sigure, acceptate de conştiinţa noastră, că se împotriveşte vieţii cerute de Dumnezeu. Ceea ce El ne cere, acele lucruri ne şi înţeapă conştiinţa. Conştiinţa e o dureroasă conştienţă. Ea e constatarea unei stări interioare de corupţie spirituală.

Înnoirea, minunea înnoirii interioare constă în mişcarea noastră spre harul lui Dumnezeu, spre o viaţă pe care o pecetluieşte Dumnezeu. Trăim realmente o minune când ne spovedim: întinerim duhovniceşte în câteva clipe. Ni se ia de pe suflet greutatea mormântală a păcatului. Căinţa e un proces personal, o avanpremieră a actului mărturisirii.

Părintele Dumitru spunea, că această „căinţă se finalizează în mărturisire”.[2] Cât timp regretele noastre sunt numi personale şi nu sunt împărtăşite unui preot, în cadrul Tainei Mărturisirii, ele au urme pătimaşe viguroase. Dacă regretele noastre nu cer harul lui Dumnezeu ca să le nimicească, atunci suntem puternic stigmatizaţi de orgoliu şi de o ruşine păcătoasă.

Ruşinea cea bună a mărturisirii contraatacă şi învinge ruşinea păcătoasă a nemărturisirii, atunci când ne spovedim sincer. Sinceritatea spovedaniei constă în faptul de a nu vrea să ascunzi nimic lui Dumnezeu.

Formulăm în multe feluri păcatele. Asta nu se constituie într-o greşeală. A minţi la spovedanie înseamnă a vrea să înşeli pe Dumnezeu. Credinciosul se uită la preot. Unora le e frică să se spovedească, pentru ca nu cumva preotul să le spună păcatele personale altora. Le e frică de dispreţuirea şi de şantajarea lor prin prisma mărturisirii păcatelor. Acest lucru se poate întâmpla şi se întâmplă din păcate. Însă mizez pe conştiinţa duhovnicului şi, mai ales, ştiu că un păcat iertat de Dumnezeu prin preot e ceva de care pot râde toţi, în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu nu râde de păcatele noastre spovedite. El se bucură că am scăpat de povara lor. Povara lor a luat-o şi o poartă El. El ne iartă păcatele pentru că El S-a răstignit pentru noi.

Căinţa, aşadar, e drumul către mărturisirea sacramentală a păcatelor, e stadiul „firesc” al îndumnezeirii. Pocăinţa decopertează fiinţa noastră de păcat. Căinţa e repulsia noastră conştientă faţă de tot ce am făcut rău. Caracteristicile căinţei sunt autoacuzarea, autodezaprobarea.[3]

Dar aceste acte virulente la adresa sinelui nu trebuie să îmbrace haina auto-anihilării firii noastre. Dezaprobarea interioară trebuie să aibă decenţă, limite. Autoacuzarea trebuie să se justifice, trebuie să fie probată. Şi ea trebuie să ţină cont de prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa noastră sau de dorinţa de împăcare cu Dumnezeu.

Aici se greşeşte mult, din păcate. În locul acestei căinţe reale care înnoieşte pe om, se observă adesea tendinţe autoflagelante, tendinţe sado-masochiste spiritualizate. Autopedepsirea nu se referă însă la trup, ci la mişcările sufletului spre rău. Şi mişcările sufletului spre rău nu se pedepsesc cu „şfichiuirea”sufletului ( de altfel imposibilă), ci cu acceptarea smerită a acestor mişcări în noi. Căinţa nu e de altfel decât ochiul atent, neadormit al propriei noastre fiinţe. Căinţa recunoaşte că în noi sunt multiple nereguli, pe care le-am provocat de unii singuri, dar de care nu mai putem scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Părintele Dumitru pune problema mărturisirii ca o necruţare a păcatelor personale. El spune: „autoacuzarea, autodezaprobarea nu e deplină dacă nu merge până la comunicarea ei în faţa altuia. Numai atunci cel ce a păcătuit se depăşeşte deplin pe sine. Cel ce nu merge până aici înseamnă că se mai cruţă încă”.[4]

Necruţarea de sine e sinonimă cu voinţa, pusă în act, de nu ne apăra în nici un fel păcatele proprii. Când nu ne cruţăm păcatele, recunoaştem că harul lui Dumnezeu e cel de la care aşteptăm ajutor în lupta cu păcatul. Când mărturisim un păcat spunem de fapt o victorie a păcatului împotriva noastră.

Păcatele noastre sunt clipele în care noi am căzut din gândul bun. Ele ne umplu de o conştiinţă smerită a puterilor proprii. Când ne spovedim, atunci spunem consecinţele actelor noastre rele, pe care căinţa le-a acceptat ca ale noastre şi de care vrea să ne curăţim. Păcatul se întipăreşte în noi. Nevoia de a-l curăţi e una reală şi curăţirea în sine nu e o metaforă. Sufletul şi trupul meu se curăţesc de păcate prin mărturisire, pentru că adevărul nostru, spus cu încredere în Dumnezeu atrage asupra noastră harul dumnezeiesc. Harul e cel ce curăţă sufletul prin mărturisirea noastră.

Părintele Dumitru surprinde şi aspectul obiectivităţii spovedaniei. Acesta e dat de faptul că preotul urmăreşte acţiunile viitoare ale credinciosului care se mărturiseşte la el.[5] Mărturisirea stopează relativizarea păcatelor[6] dar şi contaminarea cronică cu o disperare chinuitoare.[7]

Însă Dumnezeu este Cel dintâi care obiectivează spovedania. Pe om îl poţi minţi, dar nu poţi fi nesimţit în faţa Lui. Omul îşi obiectivează responsabilitatea în faţa duhovnicului, numai dacă resimte intimitatea cu Dumnezeu foarte pregnant.

Credinţa e cea care generează credinţa. Nu te poţi căi dacă nu simţi că Dumnezeu îţi cere inima ta curată. Însă, chiar dacă în aparenţă tindem să ne minimalizăm păcatele şi să erodăm sentimentul vinovăţiei pentru ele, totuşi păcatul constant aprofundează disconfortul interior şi face ca ţipătul curăţirii de păcate să fie şi mai dureros. Căinţa e dureroasă. Căinţa face din cel credincios un om responsabil sau e însuşi actul responsabilizării omului.

Mă plec lui Dumnezeu, înseamnă: mă căiesc. Recunosc că am greşit. Merg la un preot, care devine duhovnicul meu şi cer prin el, harul lui Dumnezeu. Cer lui Dumnezeu ca să mă ierte prin preot şi simt cum prin dezlegarea preotului vine pacea, liniştea, harul lui Dumnezeu.

Preotul duhovnic trebuie să arate înţelegere celui ce se spovedeşte şi să-l încurajeze întru numele Domnului.[8] Însă eu sunt de părere că trebuie să vrei să-l iubeşti pe om şi trebuie să-l accepţi aşa cum este, să-l înţelegi ( şi pentru asta trebuie să fii profund) şi să-i dai sentimentul că ieşirea din păcate este o realitate de care el se poate împărtăşi.

Părintele Dumitru Stăniloae numeşte pe preot în acest context: „un martor şi un transparent al milei şi înţelegerii lui Dumnezeu”.[9] Însă nu trebuie să ne minţim de unii singuri, pentru că nu orice preot e resimţit ca atare de către credincioşi. Simţi că el e martorul spovedaniei tale. Eşti conştient de acest lucru. După cum eşti conştient şi de faptul că Dumnezeu te iartă prin intermediul său. Dar trebuie să subliniem până la enervare, că fără o viaţă de sfinţenie autentică a preotului, el nu poate fi resimţit drept o rază a milei lui Dumnezeu.

Omul credincios nu confundă pe orice preot cu un Sfânt. Deşi prin toţi preoţii lucrează harul lui Dumnezeu, cu toate acestea, Sfinţii sunt cei care simt în ei tot timpul lucrarea harului.

Părintele Dumitru vorbeşte despre starea preotului ca despre o statură a unui om desăvârşit din toate punctele de vedere. Nu aş vrea să relativizăm aceste definiţii corecte ale staturii preoţeşti. Orice preot e un martor şi un transparent al milei lui Dumnezeu, dar fără viaţa de sfinţenie a preotului, credinciosul simte că harul ocoleşte cumva fiinţa preotului şi coboară la el. Sau şi credinciosul şi preotul simt diminuat revelarea contextuală a harului lui Dumnezeu. La orice slujbă dumnezeiască atât preotul cât şi credinciosul trebuie să simtă prezenţa harului lui Dumnezeu în ei înşişi şi în tot ce-i înconjoară. Dacă nu avem această certitudine interioară nu ieşim deloc din mărginirea unei contingenţe egoiste.

Sufletul omului are libertate şi fluiditate.[10] O fluiditate schimbătoare[11], precizează marele nostru Teolog. Aceste două caracteristici ale sufletului omenesc ne oferă „ o posibilitate de ridicare a [omului]…chiar şi din cele mai accentuate alterări şi slăbiri ale firii”[12] sale. Mărturisirea păcatelor este „o încordare de voinţă”[13], pentru Sfinţia sa.

Părintele Savatie Baştovoi insistă asupra faptului că mărturisirea e o învingere a ruşinii păcătoase.[14] Când învingi ruşinea, orgoliul, egoismul, frica demonică şi te mărturiseşti, atunci ai multă dorinţă de îndreptare. Atunci simţi că numai de Dumnezeu trebuie să ne alipim. În faţa celui ce vine să se spovedească, preotul duhovnic trebuie să fie un „om bun”[15]. El trebuie să fie resimţit ca „sursa noastră de putere”, ca „sprijinul nostru”.[16]

Pentru autorul nostru, pe lângă ruşinea evidenţiată de Părintele Savatie, iese în prim plan şi „neîncrederea în celălalt”[17]. El vorbeşte de neîncrederea în oameni şi implicit în preot. Preotul trebuie să fie lângă credincios şi să îi respecte intimitatea.

Eu cred că alături de ruşine şi de neîncredere, trebuie să depăşim şi acest lucru pentru a ne spovedi: rănirea sau violarea intimităţii personale. În societatea contemporană intimitatea e foarte adesea încălcată şi tocmai de aceea, omul credincios resimte foarte dureros intrarea cu forţa în spaţiul intimităţii sale interioare şi exterioare. Trebuie să oferim ca preoţi, garanţia fidelităţii faţă de cel ce se mărturiseşte. Orice mărturisire ascultată de către preot trebuie să fie garantată de discreţia noastră şi de păstrarea informaţiilor auzite. Numai dacă vom păstra secretul spovedaniei, credinciosul va fi îndemnat de conştiinţa sa, să se spovedească cu corectitudine.

Părintele Dumitru Stăniloae insistă şi asupra faptului, că în actul mărturisirii noi nu ne umilim în faţa preotului, ci în faţa lui Dumnezeu.[18] Credinciosul se umileşte pentru păcatele sale dar şi preotul trebuie să se umilească în faţa lui Hristos[19], simţindu-se şi el un om păcătos.

Cel ce vine să se mărturisească şi care se căieşte de ce a făcut, trebuie să întâlnească în preot, căinţa acestuia. Cei doi se recunosc prin aceea că amândoi au păcătuit, însă în acelaşi timp, că ambii sunt robii lui Hristos. Căinţa şi iubirea preotului se manifestă ca milă şi înţelegere faţă de cel credincios[20], ca dragoste şi compătimire.

Când auzi spovedania fratelui tău simţi glasul lui viu, al credinţei lui vii pentru Dumnezeul său. Şi mărturisirea nu mai este sau nu este numai o recunoaştere a păcătoşeniei personale sau o mărturisire tranşantă a vieţii noastre, ci şi un moment de mare mărturisire a iubirii, a credinţei şi a nădejdii noastre în Hristos, Care ne iartă pe noi.

Mărturisirea păcatelor merge mână în mână cu recunoaşterea şi slăvirea Dumnezeului milostivirii, cu credinţa că Dumnezeu ne iartă şi pentru aceea venim cu credinţă la El, ca să ne ierte. Mărturisirea păcatelor noastre este o revenire în sine, o revenire la normalitate, o ieşire dintr-o formulă egoistă de viaţă, pentru că simţi cum harul lui Dumnezeu te-a adus iarăşi la linişte. Harul primit acum ne fortifică viaţa pentru a lupta cu patimile noastre.

Aceasta este înnoirea: puterea de a ne înnoi zilnic. Harul lui Dumnezeu e cel care ne dă puterea de a rezista tentaţiilor, de a ne statornici într-un dialog continuu cu Dumnezeu, chiar dacă simţim că acest dialog nu e întotdeauna cel pe care l-am dori. Spovedania tocmai asta face: ne pune mereu în situaţia de a ne depăşi pe noi înşine, prin hotărârea noastră pecetluită de harul lui Dumnezeu.

Umilirea reciprocă a celor doi e cea care produce evidenţa interioară a lui Hristos.[21] Credinciosul simte că harul vine de sus, de la Dumnezeu, prin preot, pentru ca el să fie împăcat, alinat, curăţit, iertat de păcate iar preotul se umple de iubirea lui Dumnezeu, căci simte cum harul lui Dumnezeu, prin trupul său, lucrează la sfinţirea continuă a omului.[22]

Credinciosul trebuie să primească cu încredere dezlegarea de păcate, canonul şi sfătuirea preotului duhovnic.[23] Aici se discută problemele reale ale omului şi de aceea sinceritatea credinciosului trebuie să fie împlinită de sinceritatea multiformă a preotului. Credinciosul care se spovedeşte aşteaptă şi de la tine o confesiune sau starea de iubire care ocroteşte şi alină sufletul.

Preotul trebuie să mângâie cu puterea lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu, cu mila şi cu iubirea Sa. Credinciosul trebuie să simtă că stă în faţa unui preot care îl înţelege, care îl acceptă aşa cum este, care îi indică drumul său personal, care îl iubeşte şi îl vrea fericit. Credinciosul trebuie să simtă iubirea şi rugăciunea duhovnicului său pentru el. Credinciosul se afiliază unui preot duhovnic. El alege pe preot şi preotul trebuie să se lase ales. Din mărturiile unor credincioşi, am aflat că există şi preoţi care acceptă doar pe unii la spovedanie sau doar un număr restrâns de persoane, un cerc anume, pe care să le spovedească. Această restrictivitate mi se pare nefondată, atâta timp cât există timp şi resurse fizice din partea preotului pentru a spovedi.

Preotul aruncă pe credincios în scăldătoarea iubirii dumnezeieşti.[24] Preotul simte cum păcatele credinciosului se pierd în oceanul milei şi al iubirii divine. Şi credinciosul şi preotul se curăţesc şi se uşurează de păcate în cadrul Sfintei Mărturisiri. În smerenia lor, credinciosul simte uşurare dar şi preotul se uşurează prin harul lui Dumnezeu, pentru că l-a primit cu dragoste pe cel ce s-a spovedit şi s-a bucurat de iertarea lui.

Pentru că şi-a deschis inima larg faţă de aproapele său, Dumnezeu a picurat şi în inima preotului iertarea Sa prea dulce. Ambii sunt folosiţi. Preotul, deşi repetă aceleaşi cuvinte şi gesturi în Sfintele Taine, totuşi de fiecare dată are altă stare interioară. Implicarea integrală a preotului şi a credinciosului fac ca Sfânta Mărturisire să fie o transformare monumentală a omului, o înnoire duhovnicească importantă şi o continuare a sfinţeniei personale.

Părintele Dumitru citează Mt. 18, 18 şi Mt. 18, 19-20 pentru a arăta că puterea iertării promisă Sfinţilor Apostoli de către Domnul, e urmată de asigurarea că Dumnezeu este întru cei uniţi în rugăciune şi dragoste.[25] Citările sale vechitestamentare pentru spovedanie sunt : Ieş. 32, 22; Iosua 7, 20; Proverbe 28, 3[26]; Lev. 5, 5-6.[27] Dacă în Vechiul Testament era nevoie de preot şi credincioşii se spovedeau şi aduceau jertfe pentru păcatele lor[28], cu atât mai mult în Noul Testament. Acum se cere mărturisirea păcatelor ( Mt. 3, 6; Mc. 1, 5) dar şi jertfă: „predarea propriei persoane lui Dumnezeu, sau căinţa din inimă”[29]. Preotul este „un semn viu şi personal al prezenţei obiective a lui Hristos”.[30]

Autorul nostru citează F. Ap. 19, 18 ca argument pentru mărturisirea păcatelor. În II Cor. 7, 9-11, el vede „o descriere mai stăruitoare a înnoirii pe care o aduce pocăinţa vizibilă, deci împreună cu mărturisirea”.[31]

Inima celui ce se spovedeşte e „o inimă înmuiată, emoţionată, umană, sensibilă”.[32] E o inimă în care adevărul şi conştiinţa sunt vii, în care dragostea de Dumnezeu îşi mărturiseşte orice impuritate a sa.

Vorbind despre ruşine, Părintele Dumitru vede cauza acesteia în mândrie[33]. Mândria şi orgoliul sunt cele care atenuează dorinţa noastră de eliberare de rău. Prin ruşinea păcătoasă, demonii amputează o vedere reală, o evidenţă reală a păcatelor noastre. Dacă te uiţi la ruşine nu mai poţi să te vindeci. Uneori poţi contracta boli ruşinoase, de care nu te poţi vindeca, decât dacă i le arăţi medicului. Pentru ele ai nevoie de un specialist.[34]

Păcatele sunt răni vii.[35] Ele sunt catastrofe interioare. Părintele Dumitru le denumeşte deopotrivă răni care supurează dar şi burghie sfredelitoare.[36] Consecinţele mărturisirii păcatelor sunt sensibilizarea noastră, umanizarea noastră, întinerirea şi umplerea noastră de viaţă paşnică, liniştită. Examenele pierdute ale vieţii sau depăşirea graniţelor firii şi ale existenţei noastre se sting dintr-un foc în harul mărturisirii. Harul lui Dumnezeu te face să uiţi ce-a fost şi să jubilezi, să te bucuri nespus de clipa de faţă.

Eliberarea de păcate e o simţire plenară a dezrobirii tale de trecut. Ea umple de fericire clipa de faţă, face din ea un Paşte nespus de fericit.[37] E o trecere de la a fi împovărat, încătuşat, la a fi liber. Au căzut cătuşele fiinţei tale. Te bucuri de o nespusă şi neaşteptată stare de bine, de întremare şi înviorare duhovnicească. Însă nemărturisirea ne face asemenea diavolului, care nu vrea să se recunoască păcătos.[38]

Părintele Dumitru vorbeşte de lucrarea diavolului în dorinţa ta de a nu te mărturisi: „El te îndeamnă [diavolul] să nu te lepezi de păcat, ca să te arate el ca alipit de păcat şi să te prezinte chiar prin aceasta ca vrednic de pedeapsă”.[39] Însă preotul te ajută prin facilitarea harului dumnezeiesc şi prin ascultarea mărturisirii tale cu dragoste, adică „prin participarea la boala pacientului”.[40] El este slujitorul Medicului celui mare, care este Hristos.[41] Părintele Dumitru Stăniloae cere ca slujitorul lui Dumnezeu să fie un medic-prieten.[42]

Eu cred mai degrabă că el trebuie să fie asemenea unei mame duhovniceşti, care tămăduieşte cu multă dragoste şi responsabilitate duhovnicească pe copiii săi. Preotul trebuie să facă transparent pe Hristos prin cuvintele şi prin sensibilitatea sa compătimitoare.[43] În finalul articolului, autorul nostru vorbeşte despre luarea păcatelor penitentului de către preot şi de purtarea lor de către acesta[44].

Un alt autor, domnul Tiţa Michael, cere celui ce se mărturiseşte co-responsabilizare.[45] Trebuie să te îngrijorezi în mod real şi să acţionezi împotriva aplecărilor tale spre rău. Pocăinţa e o întărire în a conlucra cu harul Botezului.[46] Pocăinţa continuă Botezul în viaţa noastră sau, mai bine-zis, ne dă putere să facem ce am mărturisit la Botez.

Autorul nostru evidenţiază foarte bine faptul că slujba Mărturisirii nu implică numai mărturisirea păcatelor, ci şi mărturisirea credinţei ortodoxe.[47] Mai mult, trebuie să evidenţiem şi aceea, că spovedania uneşte pe fiecare cu Hristos, îl reuneşte cu El şi îl face să intre în mod autentic în legătură cu viaţa şi frumuseţea preadumnezeiească a lui Hristos.[48]

Păcatul are implicaţii eclesiale[49]. El denaturează fiinţa noastră, o face incapabilă de a fi un mădular viu al lui Hristos. Dar şi iertarea păcatelor are implicaţii eclesiale.[50] Păcatul luptă împotriva unităţii Bisericii[51]: „Taina Pocăinţei reintegrează pe cel păcătos mai întâi în comunitatea bisericească şi, prin ea, în comuniunea cu Dumnezeu ( Efes. 4, 15)”.[52] Însă aceasta se poate face prin preot sau episcop, adică printr-o „persoană investită cu harisma iertării păcatelor”.[53]

Dacă Părintele Dumitru Stăniloae vorbea despre căinţă, acest doctorand al Părintelui Petru I. David vorbeşte despre o autentică conştiinţă de sine.[54] El cere o reflecţie asupra răului interior.[55] Taina Mărturisirii este avanscena Sfintei Euharistii, condiţia sine qua non pentru primirea lui Hristos Euharistic, cf. I Cor. 11, 28-29.[56]

Autorul cere şi el căinţă celui ce se spovedeşte şi o numeşte elementul constitutiv al Tainei Mărturisirii[57]. Căinţa are la el trei puncte de reper: pe Dumnezeu, pe semeni şi pe noi înşine.[58] Însă culpabilizarea personală poartă la el denumirea de stare de complexare[59].

Mi se pare o exprimare greşită a modului în care îţi vezi păcatele. Păcatele nu trebuie să ne complexeze, pentru că altfel devenim nişte concurenţi pentru o viaţă curată. Faţă de păcate trebuie să avem o raportare ca faţă de nişte fapte rele asumate. În nici un caz spovedania nu vede în păcat o prezenţă dezonorantă din punct de vedere social, ci în primul rând e o ruinare a vieţii noastre interioare. E mai dezastruos ce-a produs păcatul în noi, decât proasta reputaţie socială.

Autorul nominalizează trei segmente distincte de credincioşi, ce necesită o atenţie specială: bolnavii psihici, scrupuloşii moral, cei atinşi de un misticism bolnăvicios.[60] El vorbeşte de o sfătuire şi o îndemnare personală a credinciosului, făcută de către preot, înainte de a-i dezlega păcatele.[61] După dezlegare se poate da epitimie / canon, pentru a se întări în harul iertării.[62] Aplicarea canonului cere tact duhovnicesc.[63] Canonul nu este o pedeapsă pentru păcate, ci are menirea de a nimici pornirile pătimaşe şi de a face pe om sârguitor în virtute.[64] Epitimiile „recheamă, activează şi întăresc în penitent zdrobirea inimii şi sentimentul căinţei”.[65] Finalul e dedicat formelor religioase exterioare Bisericii, care refuzând mărturisirea sacramentală optează pentru analize sufleteşti pur subiective.[66]

Articolele citate:

1. Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în „Ortodoxia” XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 10-18.

2. Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinţei”, în Ortodoxia XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 105-120.


[1] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în „Ortodoxia” XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 10.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 11.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Este arhicunoscută lucrare a părintelui despre ruşinea păcătoasă.

[15] Idem, p. 12.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 13.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 14.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem., p. 15.

[33] Ibidem.

[34] Acest lucru e susţinut de Tertulian, în Liber de poenitentia, cap. 9, cf. Ibidem.

[35] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor…”, art. cit., p. 15.

[36] Ibidem.

[37] Părintele Constantin Galeriu a lăsat în patrimoniul duhovnicesc al credincioşilor ortodocşi români, o înregistrare audio numită „Vocaţia pascală a făpturii” ( 3: 05: 24). În aceasta, el vorbeşte despre multiple semnificaţii ale Paştelui. Pornind de la faptul că Paşte înseamnă trecere, el spune că în Treime e mereu un Paşte, pentru că persoanele divine se poartă una pe alta şi se iubesc una pe alta. Prima zi a lumii e primul Paşte, pentru că s-a făcut trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Sfinţia sa sublinia faptul, că iubirea e mereu un Paşte, pentru că e o trecere a atenţiei, a concentrării de la tine la altul, e o asumare a altuia. De aceea am spus aici că spovedania face din tine o sărbătoare pascală, pentru că ea te trece de la păcat la har.

[38] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor…”, art. cit., p. 17.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 18.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinţei”, în Ortodoxia XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 107. Citatul complet: „ Taina Pocăinţei implică o atitudine responsabilă a fiecărui credincios faţă de păcatul săvârşit”.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 109.

[48] A treia rugăciune din Molitfelnic, spune explicit acest lucru.

[49] Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare …”, art. cit. supra, p. 110.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 111.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem., p. 112.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 113.

[59] Ibidem.

[60] Idem., p. 114.

[61] Ibidem.

[62] Idem., p. 115.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 116.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno