Minunea Mărturisirii: o înnoire duhovnicească fundamentală a omului şi o înaintare continuă în sfinţenie
Întotdeauna aşteptăm de la Dumnezeu o schimbare de adâncime a fiinţei noastre. Credinciosul ortodox ştie că mărturisirea îl transformă, îl scoate din starea lui păcătoasă şi îl duce în atmosfera harului dumnezeiesc. Ea este o lăsare în urmă a trecutului şi a păcatelor lui. E ca şi când ne-am da jos o haină transpirată şi nu am mai îmbrăca-o niciodată.
Părintele Dumitru Stăniloae vedea în Taina Mărturisirii trei componente cheie: căinţa, mărturisirea păcatelor în faţa unui preot şi dezlegarea din partea preotului.[1] Însă toate acestea trei nu trebuie văzute în afara adevărului şi a simţirii harului lui Dumnezeu în noi.
Căinţa e un regret profund, cu o amplitudine personală. Ne căim de ceva numai în măsura în care conştientizăm că ceea cea am făcut e păcătos. Spovedania ţine de nivelul nostru de dezvoltare intelectuală şi duhovnicească, de contactul pe care îl avem cu cărţile de cult şi cu scrierile Sfintei Scripturi şi cu scrierile patristice.
Un copil va avea în vedere ca lucru păcătos, ceea ce înţelege el însuşi sau mai degrabă ceea ce părinţii lui l-au învăţat că e păcătos. Se va feri să înjure, dacă i s-a spus că e un păcat să înjuri. Şi dacă înjură iar conştiinţa lui a devenit scrupuloasă în această direcţie, când îl vei întreba de acest păcat, el va roşi pentru acesta. Copilul se spovedeşte rudimentar. El are un mod propriu în care vedere răul şi îl detaliază. Maturul poate să fie schematic. El ştie să repereze păcatul din sine şi îl poate enunţa şi fără lux de amănunte.
Căinţa e modul dureros de acceptare interioară a stării noastre. Ca să ne căim, ca să ne pară rău, trebuie să nu mai suportăm ceea ce suntem. Dar ca să vrem să fim alţii, trebuie mai întâi să ne fi privit în comparaţie cu nişte repere sigure. Dacă am găsit în Sfânta Scriptură că minciuna e un păcat şi conştiinţa noastră revendică aceeaşi poziţie, orice minciună va fi resimţită de aici înainte, cu un recul imediat, ca un păcat.
Catalogăm imediat ca păcat ce trebuie mărturisit orice ştim, din surse sigure, acceptate de conştiinţa noastră, că se împotriveşte vieţii cerute de Dumnezeu. Ceea ce El ne cere, acele lucruri ne şi înţeapă conştiinţa. Conştiinţa e o dureroasă conştienţă. Ea e constatarea unei stări interioare de corupţie spirituală.
Înnoirea, minunea înnoirii interioare constă în mişcarea noastră spre harul lui Dumnezeu, spre o viaţă pe care o pecetluieşte Dumnezeu. Trăim realmente o minune când ne spovedim: întinerim duhovniceşte în câteva clipe. Ni se ia de pe suflet greutatea mormântală a păcatului. Căinţa e un proces personal, o avanpremieră a actului mărturisirii.
Părintele Dumitru spunea, că această „căinţă se finalizează în mărturisire”.[2] Cât timp regretele noastre sunt numi personale şi nu sunt împărtăşite unui preot, în cadrul Tainei Mărturisirii, ele au urme pătimaşe viguroase. Dacă regretele noastre nu cer harul lui Dumnezeu ca să le nimicească, atunci suntem puternic stigmatizaţi de orgoliu şi de o ruşine păcătoasă.
Ruşinea cea bună a mărturisirii contraatacă şi învinge ruşinea păcătoasă a nemărturisirii, atunci când ne spovedim sincer. Sinceritatea spovedaniei constă în faptul de a nu vrea să ascunzi nimic lui Dumnezeu.
Formulăm în multe feluri păcatele. Asta nu se constituie într-o greşeală. A minţi la spovedanie înseamnă a vrea să înşeli pe Dumnezeu. Credinciosul se uită la preot. Unora le e frică să se spovedească, pentru ca nu cumva preotul să le spună păcatele personale altora. Le e frică de dispreţuirea şi de şantajarea lor prin prisma mărturisirii păcatelor. Acest lucru se poate întâmpla şi se întâmplă din păcate. Însă mizez pe conştiinţa duhovnicului şi, mai ales, ştiu că un păcat iertat de Dumnezeu prin preot e ceva de care pot râde toţi, în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu nu râde de păcatele noastre spovedite. El se bucură că am scăpat de povara lor. Povara lor a luat-o şi o poartă El. El ne iartă păcatele pentru că El S-a răstignit pentru noi.
Căinţa, aşadar, e drumul către mărturisirea sacramentală a păcatelor, e stadiul „firesc” al îndumnezeirii. Pocăinţa decopertează fiinţa noastră de păcat. Căinţa e repulsia noastră conştientă faţă de tot ce am făcut rău. Caracteristicile căinţei sunt autoacuzarea, autodezaprobarea.[3]
Dar aceste acte virulente la adresa sinelui nu trebuie să îmbrace haina auto-anihilării firii noastre. Dezaprobarea interioară trebuie să aibă decenţă, limite. Autoacuzarea trebuie să se justifice, trebuie să fie probată. Şi ea trebuie să ţină cont de prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa noastră sau de dorinţa de împăcare cu Dumnezeu.
Aici se greşeşte mult, din păcate. În locul acestei căinţe reale care înnoieşte pe om, se observă adesea tendinţe autoflagelante, tendinţe sado-masochiste spiritualizate. Autopedepsirea nu se referă însă la trup, ci la mişcările sufletului spre rău. Şi mişcările sufletului spre rău nu se pedepsesc cu „şfichiuirea”sufletului ( de altfel imposibilă), ci cu acceptarea smerită a acestor mişcări în noi. Căinţa nu e de altfel decât ochiul atent, neadormit al propriei noastre fiinţe. Căinţa recunoaşte că în noi sunt multiple nereguli, pe care le-am provocat de unii singuri, dar de care nu mai putem scăpa decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru pune problema mărturisirii ca o necruţare a păcatelor personale. El spune: „autoacuzarea, autodezaprobarea nu e deplină dacă nu merge până la comunicarea ei în faţa altuia. Numai atunci cel ce a păcătuit se depăşeşte deplin pe sine. Cel ce nu merge până aici înseamnă că se mai cruţă încă”.[4]
Necruţarea de sine e sinonimă cu voinţa, pusă în act, de nu ne apăra în nici un fel păcatele proprii. Când nu ne cruţăm păcatele, recunoaştem că harul lui Dumnezeu e cel de la care aşteptăm ajutor în lupta cu păcatul. Când mărturisim un păcat spunem de fapt o victorie a păcatului împotriva noastră.
Păcatele noastre sunt clipele în care noi am căzut din gândul bun. Ele ne umplu de o conştiinţă smerită a puterilor proprii. Când ne spovedim, atunci spunem consecinţele actelor noastre rele, pe care căinţa le-a acceptat ca ale noastre şi de care vrea să ne curăţim. Păcatul se întipăreşte în noi. Nevoia de a-l curăţi e una reală şi curăţirea în sine nu e o metaforă. Sufletul şi trupul meu se curăţesc de păcate prin mărturisire, pentru că adevărul nostru, spus cu încredere în Dumnezeu atrage asupra noastră harul dumnezeiesc. Harul e cel ce curăţă sufletul prin mărturisirea noastră.
Părintele Dumitru surprinde şi aspectul obiectivităţii spovedaniei. Acesta e dat de faptul că preotul urmăreşte acţiunile viitoare ale credinciosului care se mărturiseşte la el.[5] Mărturisirea stopează relativizarea păcatelor[6] dar şi contaminarea cronică cu o disperare chinuitoare.[7]
Însă Dumnezeu este Cel dintâi care obiectivează spovedania. Pe om îl poţi minţi, dar nu poţi fi nesimţit în faţa Lui. Omul îşi obiectivează responsabilitatea în faţa duhovnicului, numai dacă resimte intimitatea cu Dumnezeu foarte pregnant.
Credinţa e cea care generează credinţa. Nu te poţi căi dacă nu simţi că Dumnezeu îţi cere inima ta curată. Însă, chiar dacă în aparenţă tindem să ne minimalizăm păcatele şi să erodăm sentimentul vinovăţiei pentru ele, totuşi păcatul constant aprofundează disconfortul interior şi face ca ţipătul curăţirii de păcate să fie şi mai dureros. Căinţa e dureroasă. Căinţa face din cel credincios un om responsabil sau e însuşi actul responsabilizării omului.
Mă plec lui Dumnezeu, înseamnă: mă căiesc. Recunosc că am greşit. Merg la un preot, care devine duhovnicul meu şi cer prin el, harul lui Dumnezeu. Cer lui Dumnezeu ca să mă ierte prin preot şi simt cum prin dezlegarea preotului vine pacea, liniştea, harul lui Dumnezeu.
Preotul duhovnic trebuie să arate înţelegere celui ce se spovedeşte şi să-l încurajeze întru numele Domnului.[8] Însă eu sunt de părere că trebuie să vrei să-l iubeşti pe om şi trebuie să-l accepţi aşa cum este, să-l înţelegi ( şi pentru asta trebuie să fii profund) şi să-i dai sentimentul că ieşirea din păcate este o realitate de care el se poate împărtăşi.
Părintele Dumitru Stăniloae numeşte pe preot în acest context: „un martor şi un transparent al milei şi înţelegerii lui Dumnezeu”.[9] Însă nu trebuie să ne minţim de unii singuri, pentru că nu orice preot e resimţit ca atare de către credincioşi. Simţi că el e martorul spovedaniei tale. Eşti conştient de acest lucru. După cum eşti conştient şi de faptul că Dumnezeu te iartă prin intermediul său. Dar trebuie să subliniem până la enervare, că fără o viaţă de sfinţenie autentică a preotului, el nu poate fi resimţit drept o rază a milei lui Dumnezeu.
Omul credincios nu confundă pe orice preot cu un Sfânt. Deşi prin toţi preoţii lucrează harul lui Dumnezeu, cu toate acestea, Sfinţii sunt cei care simt în ei tot timpul lucrarea harului.
Părintele Dumitru vorbeşte despre starea preotului ca despre o statură a unui om desăvârşit din toate punctele de vedere. Nu aş vrea să relativizăm aceste definiţii corecte ale staturii preoţeşti. Orice preot e un martor şi un transparent al milei lui Dumnezeu, dar fără viaţa de sfinţenie a preotului, credinciosul simte că harul ocoleşte cumva fiinţa preotului şi coboară la el. Sau şi credinciosul şi preotul simt diminuat revelarea contextuală a harului lui Dumnezeu. La orice slujbă dumnezeiască atât preotul cât şi credinciosul trebuie să simtă prezenţa harului lui Dumnezeu în ei înşişi şi în tot ce-i înconjoară. Dacă nu avem această certitudine interioară nu ieşim deloc din mărginirea unei contingenţe egoiste.
Sufletul omului are libertate şi fluiditate.[10] O fluiditate schimbătoare[11], precizează marele nostru Teolog. Aceste două caracteristici ale sufletului omenesc ne oferă „ o posibilitate de ridicare a [omului]…chiar şi din cele mai accentuate alterări şi slăbiri ale firii”[12] sale. Mărturisirea păcatelor este „o încordare de voinţă”[13], pentru Sfinţia sa.
Părintele Savatie Baştovoi insistă asupra faptului că mărturisirea e o învingere a ruşinii păcătoase.[14] Când învingi ruşinea, orgoliul, egoismul, frica demonică şi te mărturiseşti, atunci ai multă dorinţă de îndreptare. Atunci simţi că numai de Dumnezeu trebuie să ne alipim. În faţa celui ce vine să se spovedească, preotul duhovnic trebuie să fie un „om bun”[15]. El trebuie să fie resimţit ca „sursa noastră de putere”, ca „sprijinul nostru”.[16]
Pentru autorul nostru, pe lângă ruşinea evidenţiată de Părintele Savatie, iese în prim plan şi „neîncrederea în celălalt”[17]. El vorbeşte de neîncrederea în oameni şi implicit în preot. Preotul trebuie să fie lângă credincios şi să îi respecte intimitatea.
Eu cred că alături de ruşine şi de neîncredere, trebuie să depăşim şi acest lucru pentru a ne spovedi: rănirea sau violarea intimităţii personale. În societatea contemporană intimitatea e foarte adesea încălcată şi tocmai de aceea, omul credincios resimte foarte dureros intrarea cu forţa în spaţiul intimităţii sale interioare şi exterioare. Trebuie să oferim ca preoţi, garanţia fidelităţii faţă de cel ce se mărturiseşte. Orice mărturisire ascultată de către preot trebuie să fie garantată de discreţia noastră şi de păstrarea informaţiilor auzite. Numai dacă vom păstra secretul spovedaniei, credinciosul va fi îndemnat de conştiinţa sa, să se spovedească cu corectitudine.
Părintele Dumitru Stăniloae insistă şi asupra faptului, că în actul mărturisirii noi nu ne umilim în faţa preotului, ci în faţa lui Dumnezeu.[18] Credinciosul se umileşte pentru păcatele sale dar şi preotul trebuie să se umilească în faţa lui Hristos[19], simţindu-se şi el un om păcătos.
Cel ce vine să se mărturisească şi care se căieşte de ce a făcut, trebuie să întâlnească în preot, căinţa acestuia. Cei doi se recunosc prin aceea că amândoi au păcătuit, însă în acelaşi timp, că ambii sunt robii lui Hristos. Căinţa şi iubirea preotului se manifestă ca milă şi înţelegere faţă de cel credincios[20], ca dragoste şi compătimire.
Când auzi spovedania fratelui tău simţi glasul lui viu, al credinţei lui vii pentru Dumnezeul său. Şi mărturisirea nu mai este sau nu este numai o recunoaştere a păcătoşeniei personale sau o mărturisire tranşantă a vieţii noastre, ci şi un moment de mare mărturisire a iubirii, a credinţei şi a nădejdii noastre în Hristos, Care ne iartă pe noi.
Mărturisirea păcatelor merge mână în mână cu recunoaşterea şi slăvirea Dumnezeului milostivirii, cu credinţa că Dumnezeu ne iartă şi pentru aceea venim cu credinţă la El, ca să ne ierte. Mărturisirea păcatelor noastre este o revenire în sine, o revenire la normalitate, o ieşire dintr-o formulă egoistă de viaţă, pentru că simţi cum harul lui Dumnezeu te-a adus iarăşi la linişte. Harul primit acum ne fortifică viaţa pentru a lupta cu patimile noastre.
Aceasta este înnoirea: puterea de a ne înnoi zilnic. Harul lui Dumnezeu e cel care ne dă puterea de a rezista tentaţiilor, de a ne statornici într-un dialog continuu cu Dumnezeu, chiar dacă simţim că acest dialog nu e întotdeauna cel pe care l-am dori. Spovedania tocmai asta face: ne pune mereu în situaţia de a ne depăşi pe noi înşine, prin hotărârea noastră pecetluită de harul lui Dumnezeu.
Umilirea reciprocă a celor doi e cea care produce evidenţa interioară a lui Hristos.[21] Credinciosul simte că harul vine de sus, de la Dumnezeu, prin preot, pentru ca el să fie împăcat, alinat, curăţit, iertat de păcate iar preotul se umple de iubirea lui Dumnezeu, căci simte cum harul lui Dumnezeu, prin trupul său, lucrează la sfinţirea continuă a omului.[22]
Credinciosul trebuie să primească cu încredere dezlegarea de păcate, canonul şi sfătuirea preotului duhovnic.[23] Aici se discută problemele reale ale omului şi de aceea sinceritatea credinciosului trebuie să fie împlinită de sinceritatea multiformă a preotului. Credinciosul care se spovedeşte aşteaptă şi de la tine o confesiune sau starea de iubire care ocroteşte şi alină sufletul.
Preotul trebuie să mângâie cu puterea lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu, cu mila şi cu iubirea Sa. Credinciosul trebuie să simtă că stă în faţa unui preot care îl înţelege, care îl acceptă aşa cum este, care îi indică drumul său personal, care îl iubeşte şi îl vrea fericit. Credinciosul trebuie să simtă iubirea şi rugăciunea duhovnicului său pentru el. Credinciosul se afiliază unui preot duhovnic. El alege pe preot şi preotul trebuie să se lase ales. Din mărturiile unor credincioşi, am aflat că există şi preoţi care acceptă doar pe unii la spovedanie sau doar un număr restrâns de persoane, un cerc anume, pe care să le spovedească. Această restrictivitate mi se pare nefondată, atâta timp cât există timp şi resurse fizice din partea preotului pentru a spovedi.
Preotul aruncă pe credincios în scăldătoarea iubirii dumnezeieşti.[24] Preotul simte cum păcatele credinciosului se pierd în oceanul milei şi al iubirii divine. Şi credinciosul şi preotul se curăţesc şi se uşurează de păcate în cadrul Sfintei Mărturisiri. În smerenia lor, credinciosul simte uşurare dar şi preotul se uşurează prin harul lui Dumnezeu, pentru că l-a primit cu dragoste pe cel ce s-a spovedit şi s-a bucurat de iertarea lui.
Pentru că şi-a deschis inima larg faţă de aproapele său, Dumnezeu a picurat şi în inima preotului iertarea Sa prea dulce. Ambii sunt folosiţi. Preotul, deşi repetă aceleaşi cuvinte şi gesturi în Sfintele Taine, totuşi de fiecare dată are altă stare interioară. Implicarea integrală a preotului şi a credinciosului fac ca Sfânta Mărturisire să fie o transformare monumentală a omului, o înnoire duhovnicească importantă şi o continuare a sfinţeniei personale.
Părintele Dumitru citează Mt. 18, 18 şi Mt. 18, 19-20 pentru a arăta că puterea iertării promisă Sfinţilor Apostoli de către Domnul, e urmată de asigurarea că Dumnezeu este întru cei uniţi în rugăciune şi dragoste.[25] Citările sale vechitestamentare pentru spovedanie sunt : Ieş. 32, 22; Iosua 7, 20; Proverbe 28, 3[26]; Lev. 5, 5-6.[27] Dacă în Vechiul Testament era nevoie de preot şi credincioşii se spovedeau şi aduceau jertfe pentru păcatele lor[28], cu atât mai mult în Noul Testament. Acum se cere mărturisirea păcatelor ( Mt. 3, 6; Mc. 1, 5) dar şi jertfă: „predarea propriei persoane lui Dumnezeu, sau căinţa din inimă”[29]. Preotul este „un semn viu şi personal al prezenţei obiective a lui Hristos”.[30]
Autorul nostru citează F. Ap. 19, 18 ca argument pentru mărturisirea păcatelor. În II Cor. 7, 9-11, el vede „o descriere mai stăruitoare a înnoirii pe care o aduce pocăinţa vizibilă, deci împreună cu mărturisirea”.[31]
Inima celui ce se spovedeşte e „o inimă înmuiată, emoţionată, umană, sensibilă”.[32] E o inimă în care adevărul şi conştiinţa sunt vii, în care dragostea de Dumnezeu îşi mărturiseşte orice impuritate a sa.
Vorbind despre ruşine, Părintele Dumitru vede cauza acesteia în mândrie[33]. Mândria şi orgoliul sunt cele care atenuează dorinţa noastră de eliberare de rău. Prin ruşinea păcătoasă, demonii amputează o vedere reală, o evidenţă reală a păcatelor noastre. Dacă te uiţi la ruşine nu mai poţi să te vindeci. Uneori poţi contracta boli ruşinoase, de care nu te poţi vindeca, decât dacă i le arăţi medicului. Pentru ele ai nevoie de un specialist.[34]
Păcatele sunt răni vii.[35] Ele sunt catastrofe interioare. Părintele Dumitru le denumeşte deopotrivă răni care supurează dar şi burghie sfredelitoare.[36] Consecinţele mărturisirii păcatelor sunt sensibilizarea noastră, umanizarea noastră, întinerirea şi umplerea noastră de viaţă paşnică, liniştită. Examenele pierdute ale vieţii sau depăşirea graniţelor firii şi ale existenţei noastre se sting dintr-un foc în harul mărturisirii. Harul lui Dumnezeu te face să uiţi ce-a fost şi să jubilezi, să te bucuri nespus de clipa de faţă.
Eliberarea de păcate e o simţire plenară a dezrobirii tale de trecut. Ea umple de fericire clipa de faţă, face din ea un Paşte nespus de fericit.[37] E o trecere de la a fi împovărat, încătuşat, la a fi liber. Au căzut cătuşele fiinţei tale. Te bucuri de o nespusă şi neaşteptată stare de bine, de întremare şi înviorare duhovnicească. Însă nemărturisirea ne face asemenea diavolului, care nu vrea să se recunoască păcătos.[38]
Părintele Dumitru vorbeşte de lucrarea diavolului în dorinţa ta de a nu te mărturisi: „El te îndeamnă [diavolul] să nu te lepezi de păcat, ca să te arate el ca alipit de păcat şi să te prezinte chiar prin aceasta ca vrednic de pedeapsă”.[39] Însă preotul te ajută prin facilitarea harului dumnezeiesc şi prin ascultarea mărturisirii tale cu dragoste, adică „prin participarea la boala pacientului”.[40] El este slujitorul Medicului celui mare, care este Hristos.[41] Părintele Dumitru Stăniloae cere ca slujitorul lui Dumnezeu să fie un medic-prieten.[42]
Eu cred mai degrabă că el trebuie să fie asemenea unei mame duhovniceşti, care tămăduieşte cu multă dragoste şi responsabilitate duhovnicească pe copiii săi. Preotul trebuie să facă transparent pe Hristos prin cuvintele şi prin sensibilitatea sa compătimitoare.[43] În finalul articolului, autorul nostru vorbeşte despre luarea păcatelor penitentului de către preot şi de purtarea lor de către acesta[44].
Un alt autor, domnul Tiţa Michael, cere celui ce se mărturiseşte co-responsabilizare.[45] Trebuie să te îngrijorezi în mod real şi să acţionezi împotriva aplecărilor tale spre rău. Pocăinţa e o întărire în a conlucra cu harul Botezului.[46] Pocăinţa continuă Botezul în viaţa noastră sau, mai bine-zis, ne dă putere să facem ce am mărturisit la Botez.
Autorul nostru evidenţiază foarte bine faptul că slujba Mărturisirii nu implică numai mărturisirea păcatelor, ci şi mărturisirea credinţei ortodoxe.[47] Mai mult, trebuie să evidenţiem şi aceea, că spovedania uneşte pe fiecare cu Hristos, îl reuneşte cu El şi îl face să intre în mod autentic în legătură cu viaţa şi frumuseţea preadumnezeiească a lui Hristos.[48]
Păcatul are implicaţii eclesiale[49]. El denaturează fiinţa noastră, o face incapabilă de a fi un mădular viu al lui Hristos. Dar şi iertarea păcatelor are implicaţii eclesiale.[50] Păcatul luptă împotriva unităţii Bisericii[51]: „Taina Pocăinţei reintegrează pe cel păcătos mai întâi în comunitatea bisericească şi, prin ea, în comuniunea cu Dumnezeu ( Efes. 4, 15)”.[52] Însă aceasta se poate face prin preot sau episcop, adică printr-o „persoană investită cu harisma iertării păcatelor”.[53]
Dacă Părintele Dumitru Stăniloae vorbea despre căinţă, acest doctorand al Părintelui Petru I. David vorbeşte despre o autentică conştiinţă de sine.[54] El cere o reflecţie asupra răului interior.[55] Taina Mărturisirii este avanscena Sfintei Euharistii, condiţia sine qua non pentru primirea lui Hristos Euharistic, cf. I Cor. 11, 28-29.[56]
Autorul cere şi el căinţă celui ce se spovedeşte şi o numeşte elementul constitutiv al Tainei Mărturisirii[57]. Căinţa are la el trei puncte de reper: pe Dumnezeu, pe semeni şi pe noi înşine.[58] Însă culpabilizarea personală poartă la el denumirea de stare de complexare[59].
Mi se pare o exprimare greşită a modului în care îţi vezi păcatele. Păcatele nu trebuie să ne complexeze, pentru că altfel devenim nişte concurenţi pentru o viaţă curată. Faţă de păcate trebuie să avem o raportare ca faţă de nişte fapte rele asumate. În nici un caz spovedania nu vede în păcat o prezenţă dezonorantă din punct de vedere social, ci în primul rând e o ruinare a vieţii noastre interioare. E mai dezastruos ce-a produs păcatul în noi, decât proasta reputaţie socială.
Autorul nominalizează trei segmente distincte de credincioşi, ce necesită o atenţie specială: bolnavii psihici, scrupuloşii moral, cei atinşi de un misticism bolnăvicios.[60] El vorbeşte de o sfătuire şi o îndemnare personală a credinciosului, făcută de către preot, înainte de a-i dezlega păcatele.[61] După dezlegare se poate da epitimie / canon, pentru a se întări în harul iertării.[62] Aplicarea canonului cere tact duhovnicesc.[63] Canonul nu este o pedeapsă pentru păcate, ci are menirea de a nimici pornirile pătimaşe şi de a face pe om sârguitor în virtute.[64] Epitimiile „recheamă, activează şi întăresc în penitent zdrobirea inimii şi sentimentul căinţei”.[65] Finalul e dedicat formelor religioase exterioare Bisericii, care refuzând mărturisirea sacramentală optează pentru analize sufleteşti pur subiective.[66]
Articolele citate:
1. Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în „Ortodoxia” XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 10-18.
2. Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinţei”, în Ortodoxia XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 105-120.
[1] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor în Taina Mărturisirii, după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în „Ortodoxia” XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 10.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 11.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Este arhicunoscută lucrare a părintelui despre ruşinea păcătoasă.
[15] Idem, p. 12.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Idem, p. 13.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 14.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Idem., p. 15.
[33] Ibidem.
[34] Acest lucru e susţinut de Tertulian, în Liber de poenitentia, cap. 9, cf. Ibidem.
[35] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor…”, art. cit., p. 15.
[36] Ibidem.
[37] Părintele Constantin Galeriu a lăsat în patrimoniul duhovnicesc al credincioşilor ortodocşi români, o înregistrare audio numită „Vocaţia pascală a făpturii” ( 3: 05: 24). În aceasta, el vorbeşte despre multiple semnificaţii ale Paştelui. Pornind de la faptul că Paşte înseamnă trecere, el spune că în Treime e mereu un Paşte, pentru că persoanele divine se poartă una pe alta şi se iubesc una pe alta. Prima zi a lumii e primul Paşte, pentru că s-a făcut trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Sfinţia sa sublinia faptul, că iubirea e mereu un Paşte, pentru că e o trecere a atenţiei, a concentrării de la tine la altul, e o asumare a altuia. De aceea am spus aici că spovedania face din tine o sărbătoare pascală, pentru că ea te trece de la păcat la har.
[38] Pr. Prof. D. Stăniloae, „Înnoirea şi sfinţirea credincioşilor…”, art. cit., p. 17.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem.
[42] Idem, p. 18.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinţei”, în Ortodoxia XXXVIII ( 1986), nr. 3, p. 107. Citatul complet: „ Taina Pocăinţei implică o atitudine responsabilă a fiecărui credincios faţă de păcatul săvârşit”.
[46] Ibidem.
[47] Idem, p. 109.
[48] A treia rugăciune din Molitfelnic, spune explicit acest lucru.
[49] Drd. Tiţa Michael, „Temeiurile doctrinare …”, art. cit. supra, p. 110.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Idem, p. 111.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Idem., p. 112.
[57] Ibidem.
[58] Idem, p. 113.
[59] Ibidem.
[60] Idem., p. 114.
[61] Ibidem.
[62] Idem., p. 115.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem.
[65] Ibidem.
[66] Idem, p. 116.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian