Imaginea „http://www.linktradenow.com/images/crowed2.jpg” nu poate fi afișată deoarece conține erori.

Suntem prea stresaţi? Dacă da, remediul nu e şi mai multă enervare. Unul din paradoxurile societăţii noastre este că, pe cât mai mult se înmulţesc apelurile la toleranţă şi protestelele împotriva discriminărilor, pe atât fenimenul escaladării urii (sociale, de rasă, de toate felurile) este mai abrupt.

Motivele sunt regăsibile în fundamentele şubrede ale campaniilor pentru toleranţă, fundamente care nu implică dragostea dezinteresată de oameni, ci ideologii politice, sociale, rasiale, sexuale, etc. Oamenii învaţă nu ce e bine, ci ce e mai rău din aceste campanii publicitare, învaţă să se prevaleze de forţă, de aroganţă, de legi interpretabile, de intoxicarea publicitară, de circumstanţe favorabile. Pe scurt, învaţă nu să iubească şi să respecte, ci să profite.

E o lecţie pe care demonii o predau foarte bine în minţile oamenilor care nu îşi mai ridică gândul la Dumnezeu, ca să deceleze adevărul din vacarmul de afirmaţii despre ce trebuie să gândeşti şi să faci. Ei văd că alţii profită şi vor să facă la fel. E o goană după bani şi privilegii, care îi face pe românii noştri să fie într-o perpetuă stare de alertă, de pândă. Există o ofertă undeva? E altundeva rost de un câştig uşor şi repede? Se aude de vreo bursă sau loc de muncă bine plătit, aici sau înstrăinătate, dacă se poate? Oamenii au urechile ciulite să nu scape ocaziile care s-ar putea ivi.

Unii spun că au muncit toată viaţa şi răsplata muncii lor nu e nici pe departe pe măsura eforturilor. Alţii se cred mai îndreptăţiţi pentru că sunt tineri şi le e frică să nu scape din mână oportunităţi cu care nu ştiu dacă se vor mai întâlni. Tinerii sunt crescuţi şi educaţi cu o mentalitate de avari, de apucători, şi tocmai de aceea nici nu îi mai interesează, pe mulţi, educaţia şi cultura lor înşişi, ci scopul pragmatic, utilitarist prin excelenţă, a tot ceea ce ei întreprind.

Omeneşte gândind, fiecare ar avea dreptate. Însă duhovniceşte gândind, nu mai au tot atâta dreptate, pentru că supravieţuirea darwinistă e pusă pe primul plan şi urmărită asiduu, în timp ce rugăciunea către Dumnezeu e aproape ignorată sau uitată într-un colţ prăfuit al inimii, pentru ca cetăţenii să-şi rezolve cum ştiu ei mai bine problemele, şi abia apoi să ceară firav şi ajutor de la Dumnezeu, sau să mulţumească şoptit. Iar asta se şi cheamă uneori: eu am credinţa mea în inima mea, credinţă intimă. Nu o fac publică. Deşi cred că sunt mai credincios decât mulţi care se duc la Biserică.

Prin goana după ocazii şi oprtunităţi, oamenii trăiesc şi gândesc febrilizaţi, au ochi şi mişcări de urmăritori, sunt atenţi să profite, să râdă, să ia în batjocură, să ajungă mai în faţă. Iar starea lor se transmite, e contagioasă. Patimile sunt contagioase. Alergarea lor pe stradă sau pe culoarele metroului nu ţine numai de necesităţi imediate şi de economia timpului, ci şi de un ritm pătimaş, impus de câţiva alergători, care dau tonul. Dacă există şi oameni simţiţi şi eleganţi, care ştiu să meargă şi să aibă o ţinută echilibrată, atunci maratoniştii de ocazie se ruşinează brusc şi iau atitudine de oameni civilizaţi.

Diferenţa se vede însă din context. Un român european care se transformă în mahalagiu în mijlocul unora din această teapă, pentru că nu suportă să fie combătut de nişte mojici, îşi arată implicit extracţia. Caragiale este jucat foarte des, mult mai des în afara scenelor de teatru.

Pentru un om care vrea să fie atent la patimile sale şi la gândurile rele pe care i le inculcă dracii în cap şi în inimă, e greu să stea atent pe deasupra şi la atâta incitare la violenţă şa la nervozitate pe care i-o transmit concetăţenii cunoscuţi sau necunoscuţi. E nevoie de multă răbdare, iertare şi rugăciune, ca să nu devenim una cu ceea ce spunem că urâm, să nu ne transformăm în patimi umblătoare, împotriva cărora spunem că luptăm. E greu, dar tocmai de aceea e sfinţitor şi mântuitor.

Patimile te pot face să uiţi de virtuţi, după cum şi inversul e valabil. Ţipătul copiilor, al familiei sau al propriilor nevoi te pot face să uiţi că mai e şi Dumnezeu care te priveşte. Suntem neputincioşi, demonii ne asaltează, ne strâng cu uşa, dar Dumnezeu e după uşă, e la capătul ispitei. Precum e cu noi şi în ispita însăşi, deşi ni se pare că luptăm singuri. Suntem egoişti însă, de aceea ne credem singuri.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: