Cum se naşte râsul? [IV]

 Motto: „Cine e născut în noiembrie, hai sus!…-Maaaamă, ce-aţi făcut mă?!/ Vreţi mai mult Orange?„.

…din delicateţe. În noiembrie se naşte din delicateţe şi din …fotosinteză. Cei care nu au delicateţe stau la soare, la soarele care mai este…şi unde mai este…şi se prăjesc la soare, se fotosintetizează puţin şi apoi dejecţionează tot râsul pe care îl pot purta în ei. Însă delicateţea, soră cu profunzimea, cu emoţia neîmpărţită şi cu ne-limbuţirea, când râde…e ca şi cum te-ar îmbrăţişa…Ea, delicateţea, îţi leagă rănile. Dacă tu eşti javră de coteţ…delicateţea te face să te simţi…aşa, un pic, duce de Bucureşti.

La o adică…de ce nu ai fi duce de Bucureşti şi tu, măcar o clipă?! Adică, n-am înţeles: nu poţi să fii şi tu măcar odată gentil, dacă tot ai… online? Eu ştiu, să vezi şi tu ceva mai sus, să te aspiri la o viaţă mai croită…să îţi schimbi mucii cu batista…ca să nu îţi cadă pe laptop?!…Anterior, epifenomenul Gică, neanalizabilul Gică, v-a spus tot felul de iniţiative personale. Cu siguranţă, toate neonorate la termen. Acum, din distilăria unui întreg univers de macabre descrieri, pe cine aş putea să vi-l întind…spre abordare?!

După reflecţii snopite în bătaie, în bătaia gândului…bineînţeles…a clipei, a fulgului, a aripei…am ales pentru această seară magia ineluctabilă a preopinentului… Prozac. Adică, dacă Emetiralul de altă dată producea efectul deversării spontane de imaginaţie, Aspacardinul producea de-fibrilaţii celor care au şoriciul gros…astăzi, Prozacul [a nu se credea a fi Proză!]…este un alt fel de a fi al conştientului colectiv.

Adică, după cum spune românul: a înnebunit lumea, vere! Şi, dacă a înnebunit trebuie să o tratezi. Există şi a trata, adică a medicamenta pe cineva dar şi a-l servi cu o mică trataţie, deci a-l servi pe invitatul de la tine din casă cu un ceai, cu o cafea, cu un fursache…Dacă nu eşti tratat, dacă nu eşti dus cu mintea…pe imaşuri, ştii să îţi tratezi foarte bine invitatul. Dacă eşti netratat, adică, dacă îţi merge mintea ca avionul, prin nori, nu ştii nici ce să spui şi nici ce să nu spui…Adică sunt lucruri care nu se spun când nu se spun şi lucruri care s-ar spune dacă nu s-ar spune.

Cel mai adesea, trebuie să faci abstracţie de faptul, că omul vrea să vină la tine…degeaba… Cum, degeaba?! Da, ca să se învârte în treabă, să vadă ce ţi-ai mai luat prin casă, cât de lungi ai unghiile la degete, dacă ai mai slăbit, dacă mai eşti în toată regula…mărunţişuri importante pentru el! Dacă tu nu-l vrei…el se autoinvită! Dacă îl vrei…ia-l de unde nu e! Pentru că invitatul care te onorează, care te-ar onora, ştie să te ofenseze…iar cel care nu te apreciază, ar dori să te vadă, tocmai pentru că vrea să-ţi mai arate, încă odată [dacă mai era cazul], că nu te suportă…

Însă nesuportarea…vine de la fotosinteză! Prozac spune că orice fotositeză de lungă durată, adică postare de lungă durată la soare…şi ieşire din casă deci…diminează puterea de cuprindere a realităţii. Că, dacă te umbli langa…înseamnă că nu citeşti prea mult iar dacă te pierzi în discuţii multe, eşti ca peştele pe uscat…pentru că ţi s-a dus rugăciunea din tine.

Uuups! Câteodată Prozac are nuanţe terifiant de sincere…De fapt, conştientul colectiv este dezarmant. El aude printr-o pâlnie imensă tot feluri de zvonuri postmoderne: despre plasme, rachete, homosexuali, escroci, întreţinere, salariu, guvern, europarlamentare, ziare, etichete, ciorapi, chiloţi de damă, cuverturi, sare iodată, droguri, materiale textile, cătuşe, maşini decapotabile, accidente…Prozac e om serios. El spune că subiectele sunt toate serioase…numai că publicul e neserios cu ele. Că publicul cică, ca un monstru prostit cu acadele, stă şi joacă la circ, ca să râdă lumea, lumea care vede publicul. Publicul, fiind în sala manipulării, el nu vede, săracu, ce culise are circu! Şi crede că circu, aşa cum e el, cu pitici şi balerine, cu şansonete şi libelule, e aşa de mama capului lui!

Însă Prozac meditează…Vecin de palier cu Prozac ăsta, care se dă de filosof [şi cine ce are cu el?!], stă Adeziv. Nu bandă adezivă…ci Adeziv! Adeziv, prenumele lui, exprimă o exprimare caracteriologică. Pentru că Adeziv…se lipeşte unde nu e nici muncă multă şi nici bani puţini. Cum să vă spun eu dv., despre Adeziv, ca să îi prindeţi, dintr-o ocheadă, întreaga lui frumuseţe de lipsă de caracter?! Adeziv…se lipeşte ca supergluul, ca racheta de staţia orbitală…şi nu poate să suporte că poate fi contrazis de cineva, care nu e mai mare decât el.

M-a întrebat şi Gânditorul de la…, o localitate din apropiere, de ce Adeziv…nu-l suportă pe Prozac?! Răspunsul e scurt: Prozac înnebuneşte pe tot omul care se lipeşte…Prozac e înnebunitor…pentru că e sincer. El îţi dă bătăi de cap, te adoarme când îl citeşti…pentru că nu se mai termină cu sinceritatea. Am şi vrut să îl dau pe Prozac pe mâna organelor de percheziţie, pentru ca să vedem până când mama lu peşte mai gândeşte Prozac ăsta toată ziulica, de ne-a damblagit toate vocabulele limbii române?! Că tot omul mai are de zis…mai zice…mai tace…mai se lipeşte şi el…mai se curbează…mai se vinde…mai se înmoaie…mai se gâdilă la orgoliu..pe când Prozac nu, frate!…El moare cu adevărul în gură şi îl valorizăm, pe bani grei, postmortem!

Că de fapt eu d-aia nu sunt prieten cu Prozac, ci cu Adeziv…Mie îmi place Adeziv, că el nu e vertical, e neam prost, e tăntălău, e mitocan, e sudoripar, e ganglion intercostal, e măgar, e linguşitor, e pămpălău, e guturai [?!], e de duzină…şi nu genial. Prozac e genial…Dar ce folos că acum nu se caută oameni ca Prozac genialul, ci ca Adeziv lingăul?! Prozac e bun pentru ramă, pentru posteritate, când eu, editor de carte, voi face bani buni cu el, chiar dacă mă doare în cor/cot de rezistenţa armată, de toată viaţa, a lui Prozac. Adică morţii cu ai lor, viii cu…Adeziv! Şi dacă ai lipici la public, dacă te faci că eşti, dacă te fofilezi, dacă îţi merge bine, dacă eşti tranşant de laş, dacă toţi te ştiu că eşti o cârpă de dat pe jos cu telu, atunci, bine ai venit în gaşca noastră frate, că gaşca te…adoră!

E, nu te cam adoră ea…dar te foloseşte…Pentru că cârpa e de folosinţă, de mai multe folosinţe…chiar dacă pe ea scrie de… unică folosinţă. Poţi să fii spre folos la unii, poţi să fii contraspionat de alţii…şi, dacă ai creierul redus…eşti bun! În orice caz…totul pleacă de la delicateţe. Delicacy is a deep problem…only man with conscience. Pentru lighioane ca Adeziv…conştiinţa este domnişoara Pogany, despre care nu ştie nimic, nici măcar că există.

Dar…fotosinteza celui care te poate pune în bătaia reflectorului, care te poate scoate din conştiinţa anonimă şi te poate face star [tu eşti starul! tu eşti megastarul!!! tu eşti Adezivul nostru?????!!!!!]…rezolvă discrepanţa seculară dintre Prozac şi degeaba, şi Adeziv…care este. Adeziv care este…e mai tare, datorită reflectorului…decât Prozac care te adoarme-n fraze, ca Grasu LXX în rime.

Adeziv este, Prozac se păstrează…pentru posteritate. Drama lui Prozac nu există…dar drama lui Adeziv e reală! El stă mereu cu sula-n coaste, îi palpită inima ca la iepuraşul de câmp, varsă lături pe unde Prozac risipeşte nestemate, grohăie ca să adormă conştiinţa celor care decid…şi când Prozac vrea să vorbească…lumea e ostilă fără să ştie de ce. Diferenţa dintre Prozac şi Adeziv…e că Prozac se bucură tot timpul; şi acum şi după. Zâmbetul lui Prozac învăluie într-o îmbrăţişare rânjetul ambalat al lui Adeziv…şi toată povestea, a patra parte, se închide într-o nemerică luptă cu istoria.

Adică vrei să fugi după istorie, o vezi de la 10 kilomerii, te ambalezi mai mult, e cât p-aci să pui mâna pe ea, până la urmă pui, te urci în tren…şi îţi dai seama că locul pe care tu stai se numeşte…posteritate. Cum adică posteritate?! Da, ca în reclamă: această reclamă nu va mai fi aici peste trei ani…pentru că o bate ploaia…tu unde vei fi?

Vocea din off: …” să cumperi şi pizza…ai auzit?!”. el ieşi, şi trase uşa după el, ca un descreierat…De fapt toate poveştile frumoase au …uşa lor!

Scriitorul acestor rânduri: Unu’. Dar ce contează cine a scris-o?!

Contează cine o copiază…

Curajul care nu cere curaj

Motto:

Ai curaj de grămadă…sau curaj de conştiinţă? Dacă ai idei…ele se pot spune şi în

şoaptă…şi tot vor fi auzite!„.

Cred că unii au moştenit de la perioada comunistă şi curajul de a şti să te camuflezi în glasul poporului, de a trage de la distanţă. Dacă te-ai prins ce vrea glasul poporului, poţi să reformulezi revendicările sale în mult feluri şi în multe dialecte jurnalistice şi scriitoriceşti – dacă eşti băiat deştept – şi eşti un erou! Problemele României au multe avataruri descriptiviste în luările de poziţie publice. Treaba e să ştii când şi cum să dai cu pixul sau cu gura, ca să ieşi în prim plan la oră de vârf, fără să şochezi prea mult, însă, prin personalitate!

Un erou imposibil de condamnat, imposibil de pus la zid, pentru că e pe val, e gând la gând cu poporul, cu o majoritate vocalică oarecare, fie cu dreptate, fie cu nedreptate.

Comuniştii ziceau că masele, adică poporul, e primul creator, iar creatorul individual, persoana, urmează vocea poporului întreg. Mentalitatea aceasta pare să se fi înfipt bine în unii, care au mare grijă ca nu carecumva să rostească vreo idee nepopulară.

De la ziarişti la politicieni şi la toţi cei care se produc public, nu am văzut decât rarisime cazuri de oameni care să scrie sau să spună ce gândesc cu adevărat, fără fracturi de voce sau de frază, care să surprindă prin onestitate şi originalitate. De cele mai multe ori distilezi singur cuvintele cu mintea, ca să obţii puţină esenţă a adevărului, dincolo de întorsături de cuvinte şi de tautologia ideilor şi a discursurilor.

Însă retorica aceasta a recurenţei are şi ea beneficiile ei: te face orator fără primejdia replicanţilor sau fără a fi în pericol de a suferi consecinţe. Mai pe şleau: dacă spui despre Băsescu cea ce spune toată lumea despre Băsescu nu e niciun pericol, nu te dă nimeni afară din serviciu, nu te face nimeni prost sau nebun. Important e să nu ieşi din tipare, să fii în trendul eroilor glosatori ai zilei.

Poţi să vociferezi tenace, cu mulţi decibeli sau pixeli, împotriva lui Bush sau Tăriceanu, dar şi a Patriarhului României, a istoriei naţionale care n-a produs nimic semnificativ, a tradiţiei ortodoxe şi româneşti care a făcut ce a făcut şi n-a făcut ce n-a făcut. Cu cât vorbeşti mai pe larg şi alergi mai mult pe câmpia subiectului, cu atât ai o cultură mai vastă, o viziune mai cuprinzătoare şi un curaj debordant.

Spre surprinderea mea, radicalizarea vitejiilor revendicative şi coercitive vizează mai mereu personalităţi şi instituţii despre care se ştie de la început că nu vor reacţiona, pentru că nu obişnuiesc sau pentru că interpelatorii lor sunt intangibili prin insignifianţă. Pentru că cei vizaţi nu pot să ia în serios orice val care se sparge de ţărm. Iar valurile ştiu asta şi ştiu şi cum să stea bine camuflate în sânul mării, pentru a nu ajunge să fie trase la răspundere, dar şi pentru a-şi asigura eventuale merite ale erodării încete a celor de sus.

Eroismul contemporan se manifestă însă dezamăgitor de josnic, aproape tribal: atacă numai în pâlcuri, când se consideră nedetectabil sau cu spatele acoperit. E foarte viteaz chiar şi omul simplu, care îl înjură la Tv pe Băsescu sau pe Tăriceanu, în cazul când e intervievat pe stradă, dar nu ar avea niciodată curaj să zică nimic rău despre superiorii săi direcţi, ca să nu-şi piardă pâinea, chiar dacă aceia ar face abuzuri sau afaceri necurate. Normal ar fi să ne fie ruşine să ţipăm împotriva celor de foarte sus, dacă nu protestăm la fiecare nedreptate pe care o vedem lângă noi! Însă aceasta din urmă ne-ar obosi inima şi ne-ar omorî repede, pe când bătaia de joc la adresa celor vizaţi de toată lumea, e doar distracţie, relaxare, nu durere pentru nedreptate!

Pe de altă parte, se spun cu vitejie numai adevăruri moderate, care tulbură puţin apele închipuirii şi oferă subiecte disputabile, dar nu schimbă nimic esenţial în mentalităţi şi atitudini, nici nu incită la problematizări abisale, ci mai degrabă necrozează gândirea. Şi e greu să mai vivifici o minte necrozată în gândurile ei, aceleaşi pe fiecare zi!

Mai scapă câteodată şi adevăruri grave, dar numai atunci când se doreşte cu prisosinţă deversarea tuturor abjecţiilor în capul doar al unei singure persoane sau terfelirea unei instituţii. Adică: punct ochit, punct lovit.

Am în ultima vreme impresia din ce în ce mai halucinantă că privesc şi ascult numai ştiri la comandă, numai discuţii regizate. Nimic real (deşi avem real-show-uri), nimic original, adevărat, care să ne scoată din inerţie, numai prezenţe hipnotice.

În schimb cine iese – nu mulţi – din ritmul amorţelii are parte, vorba cuiva, de pitecantropii (or fi gorilieni?) care se cred rasaţi, din partidul intelectualilor lui Caţavencu, cărora li se pare că ştiu să gângurească filozoficeşte. Ei cred că a da cuvintele la rindea face cât adevărul trăit şi suferit. Sau dacă ai citit două cărţi de Pleşu şi una de Patapievici, eşti bun de scris. Mai grav pentru noi, dacă te-ai uitat la coperta Dogmaticii Fericitului Stăniloae şi ai ascultat câteva predici ale Părinţilor Galeriu şi Savatie, eşti ortodox turnat în fontă, cavalerul moralei şi al credinţei, bun de încrustat în armură şi de trimis în cruciade închipuite.

Amarnic de trist! Ăsta e curajul fricii, curajul laşului! Am primit şi noi pe blog, mesaje de la oameni care ne ţin lecţii de morală şi care precizează că studiile şi articolele noastre nu valorează nimic în ochii lor. Dar ia să fi făcut ei studiile astea, să fi văzut atunci ce valoroase erau! De asemenea eroi postmoderni (chiar şi ortodocşi, însă cu mentalitate profund secularizată!) e plin pământul. Ei sunt cei care ne ţin prelegeri moralizatoare şi teologice, dar care ar scuipa în ochi cu superioritate pe oricine ar fi mai puţin şcolit decât ei şi ar îndrăzni să-i contrazică!

Cunoaştem specia prea bine. Gura care se deschide ca să-l smerească pe Părintele Dorin se pricepe foarte bine să ameninţe şi să bârfească, în taină sau cu public restrâns, dar şi să ţină prelegeri despre credinţă, filozofie şi morală, cu timp şi fără timp, cum zicem noi. Ocazie îţi trebuie numai, că de auzit ai ce să auzi, şi îţi ajung cinci minute pentru o viaţă întreagă!

Un mesaj recent, de la un ortodox cu numele, preciza însă foarte bine o mare meteahnă a contemporaneităţii: dumnealui spunea că sunt mai bune păcatele făcute la umbră, decât adevărul strigat în urechile oamenilor, care, zice, e dovadă de multă mândrie. Adică, s-o lăsăm mai moale, că prea mult adevăr doare şi nu suntem bine văzuţi! Într-o lume în care normalitatea e floare rară, cine o susţine e indiscutabil demn de urât şi de huiduit, pentru că nu face ca tot poporul. Sunt eroi doar cei care zic ce zice el, nu cei care îl contrazic şi îl povăţuiesc toată ziua.

Autodecorarea de acasă nu se potriveşte însă cu cea a istoriei şi cu atât mai puţin cu pomenirea veşnică. Ceea ce memorează ecranele televizoarelor şi paginile ziarelor pentru ziua de azi nu e acelaşi lucru cu memoria viitorului. Iar cernerea ulterioară va pune punct, cum e şi normal, performanţelor de sezon.

Psa. Gianina Picioruş

1 2