Motto: „Cine e născut în noiembrie, hai sus!…-Maaaamă, ce-aţi făcut mă?!/ Vreţi mai mult Orange?„.

…din delicateţe. În noiembrie se naşte din delicateţe şi din …fotosinteză. Cei care nu au delicateţe stau la soare, la soarele care mai este…şi unde mai este…şi se prăjesc la soare, se fotosintetizează puţin şi apoi dejecţionează tot râsul pe care îl pot purta în ei. Însă delicateţea, soră cu profunzimea, cu emoţia neîmpărţită şi cu ne-limbuţirea, când râde…e ca şi cum te-ar îmbrăţişa…Ea, delicateţea, îţi leagă rănile. Dacă tu eşti javră de coteţ…delicateţea te face să te simţi…aşa, un pic, duce de Bucureşti.

La o adică…de ce nu ai fi duce de Bucureşti şi tu, măcar o clipă?! Adică, n-am înţeles: nu poţi să fii şi tu măcar odată gentil, dacă tot ai… online? Eu ştiu, să vezi şi tu ceva mai sus, să te aspiri la o viaţă mai croită…să îţi schimbi mucii cu batista…ca să nu îţi cadă pe laptop?!…Anterior, epifenomenul Gică, neanalizabilul Gică, v-a spus tot felul de iniţiative personale. Cu siguranţă, toate neonorate la termen. Acum, din distilăria unui întreg univers de macabre descrieri, pe cine aş putea să vi-l întind…spre abordare?!

După reflecţii snopite în bătaie, în bătaia gândului…bineînţeles…a clipei, a fulgului, a aripei…am ales pentru această seară magia ineluctabilă a preopinentului… Prozac. Adică, dacă Emetiralul de altă dată producea efectul deversării spontane de imaginaţie, Aspacardinul producea de-fibrilaţii celor care au şoriciul gros…astăzi, Prozacul [a nu se credea a fi Proză!]…este un alt fel de a fi al conştientului colectiv.

Adică, după cum spune românul: a înnebunit lumea, vere! Şi, dacă a înnebunit trebuie să o tratezi. Există şi a trata, adică a medicamenta pe cineva dar şi a-l servi cu o mică trataţie, deci a-l servi pe invitatul de la tine din casă cu un ceai, cu o cafea, cu un fursache…Dacă nu eşti tratat, dacă nu eşti dus cu mintea…pe imaşuri, ştii să îţi tratezi foarte bine invitatul. Dacă eşti netratat, adică, dacă îţi merge mintea ca avionul, prin nori, nu ştii nici ce să spui şi nici ce să nu spui…Adică sunt lucruri care nu se spun când nu se spun şi lucruri care s-ar spune dacă nu s-ar spune.

Cel mai adesea, trebuie să faci abstracţie de faptul, că omul vrea să vină la tine…degeaba… Cum, degeaba?! Da, ca să se învârte în treabă, să vadă ce ţi-ai mai luat prin casă, cât de lungi ai unghiile la degete, dacă ai mai slăbit, dacă mai eşti în toată regula…mărunţişuri importante pentru el! Dacă tu nu-l vrei…el se autoinvită! Dacă îl vrei…ia-l de unde nu e! Pentru că invitatul care te onorează, care te-ar onora, ştie să te ofenseze…iar cel care nu te apreciază, ar dori să te vadă, tocmai pentru că vrea să-ţi mai arate, încă odată [dacă mai era cazul], că nu te suportă…

Însă nesuportarea…vine de la fotosinteză! Prozac spune că orice fotositeză de lungă durată, adică postare de lungă durată la soare…şi ieşire din casă deci…diminează puterea de cuprindere a realităţii. Că, dacă te umbli langa…înseamnă că nu citeşti prea mult iar dacă te pierzi în discuţii multe, eşti ca peştele pe uscat…pentru că ţi s-a dus rugăciunea din tine.

Uuups! Câteodată Prozac are nuanţe terifiant de sincere…De fapt, conştientul colectiv este dezarmant. El aude printr-o pâlnie imensă tot feluri de zvonuri postmoderne: despre plasme, rachete, homosexuali, escroci, întreţinere, salariu, guvern, europarlamentare, ziare, etichete, ciorapi, chiloţi de damă, cuverturi, sare iodată, droguri, materiale textile, cătuşe, maşini decapotabile, accidente…Prozac e om serios. El spune că subiectele sunt toate serioase…numai că publicul e neserios cu ele. Că publicul cică, ca un monstru prostit cu acadele, stă şi joacă la circ, ca să râdă lumea, lumea care vede publicul. Publicul, fiind în sala manipulării, el nu vede, săracu, ce culise are circu! Şi crede că circu, aşa cum e el, cu pitici şi balerine, cu şansonete şi libelule, e aşa de mama capului lui!

Însă Prozac meditează…Vecin de palier cu Prozac ăsta, care se dă de filosof [şi cine ce are cu el?!], stă Adeziv. Nu bandă adezivă…ci Adeziv! Adeziv, prenumele lui, exprimă o exprimare caracteriologică. Pentru că Adeziv…se lipeşte unde nu e nici muncă multă şi nici bani puţini. Cum să vă spun eu dv., despre Adeziv, ca să îi prindeţi, dintr-o ocheadă, întreaga lui frumuseţe de lipsă de caracter?! Adeziv…se lipeşte ca supergluul, ca racheta de staţia orbitală…şi nu poate să suporte că poate fi contrazis de cineva, care nu e mai mare decât el.

M-a întrebat şi Gânditorul de la…, o localitate din apropiere, de ce Adeziv…nu-l suportă pe Prozac?! Răspunsul e scurt: Prozac înnebuneşte pe tot omul care se lipeşte…Prozac e înnebunitor…pentru că e sincer. El îţi dă bătăi de cap, te adoarme când îl citeşti…pentru că nu se mai termină cu sinceritatea. Am şi vrut să îl dau pe Prozac pe mâna organelor de percheziţie, pentru ca să vedem până când mama lu peşte mai gândeşte Prozac ăsta toată ziulica, de ne-a damblagit toate vocabulele limbii române?! Că tot omul mai are de zis…mai zice…mai tace…mai se lipeşte şi el…mai se curbează…mai se vinde…mai se înmoaie…mai se gâdilă la orgoliu..pe când Prozac nu, frate!…El moare cu adevărul în gură şi îl valorizăm, pe bani grei, postmortem!

Că de fapt eu d-aia nu sunt prieten cu Prozac, ci cu Adeziv…Mie îmi place Adeziv, că el nu e vertical, e neam prost, e tăntălău, e mitocan, e sudoripar, e ganglion intercostal, e măgar, e linguşitor, e pămpălău, e guturai [?!], e de duzină…şi nu genial. Prozac e genial…Dar ce folos că acum nu se caută oameni ca Prozac genialul, ci ca Adeziv lingăul?! Prozac e bun pentru ramă, pentru posteritate, când eu, editor de carte, voi face bani buni cu el, chiar dacă mă doare în cor/cot de rezistenţa armată, de toată viaţa, a lui Prozac. Adică morţii cu ai lor, viii cu…Adeziv! Şi dacă ai lipici la public, dacă te faci că eşti, dacă te fofilezi, dacă îţi merge bine, dacă eşti tranşant de laş, dacă toţi te ştiu că eşti o cârpă de dat pe jos cu telu, atunci, bine ai venit în gaşca noastră frate, că gaşca te…adoră!

E, nu te cam adoră ea…dar te foloseşte…Pentru că cârpa e de folosinţă, de mai multe folosinţe…chiar dacă pe ea scrie de… unică folosinţă. Poţi să fii spre folos la unii, poţi să fii contraspionat de alţii…şi, dacă ai creierul redus…eşti bun! În orice caz…totul pleacă de la delicateţe. Delicacy is a deep problem…only man with conscience. Pentru lighioane ca Adeziv…conştiinţa este domnişoara Pogany, despre care nu ştie nimic, nici măcar că există.

Dar…fotosinteza celui care te poate pune în bătaia reflectorului, care te poate scoate din conştiinţa anonimă şi te poate face star [tu eşti starul! tu eşti megastarul!!! tu eşti Adezivul nostru?????!!!!!]…rezolvă discrepanţa seculară dintre Prozac şi degeaba, şi Adeziv…care este. Adeziv care este…e mai tare, datorită reflectorului…decât Prozac care te adoarme-n fraze, ca Grasu LXX în rime.

Adeziv este, Prozac se păstrează…pentru posteritate. Drama lui Prozac nu există…dar drama lui Adeziv e reală! El stă mereu cu sula-n coaste, îi palpită inima ca la iepuraşul de câmp, varsă lături pe unde Prozac risipeşte nestemate, grohăie ca să adormă conştiinţa celor care decid…şi când Prozac vrea să vorbească…lumea e ostilă fără să ştie de ce. Diferenţa dintre Prozac şi Adeziv…e că Prozac se bucură tot timpul; şi acum şi după. Zâmbetul lui Prozac învăluie într-o îmbrăţişare rânjetul ambalat al lui Adeziv…şi toată povestea, a patra parte, se închide într-o nemerică luptă cu istoria.

Adică vrei să fugi după istorie, o vezi de la 10 kilomerii, te ambalezi mai mult, e cât p-aci să pui mâna pe ea, până la urmă pui, te urci în tren…şi îţi dai seama că locul pe care tu stai se numeşte…posteritate. Cum adică posteritate?! Da, ca în reclamă: această reclamă nu va mai fi aici peste trei ani…pentru că o bate ploaia…tu unde vei fi?

Vocea din off: …” să cumperi şi pizza…ai auzit?!”. el ieşi, şi trase uşa după el, ca un descreierat…De fapt toate poveştile frumoase au …uşa lor!

Scriitorul acestor rânduri: Unu’. Dar ce contează cine a scris-o?!

Contează cine o copiază…

Did you like this? Share it: