Curajul care nu cere curaj

Motto:

„Ai curaj de grămadă…sau curaj de conştiinţă? Dacă ai idei…ele se pot spune şi în

şoaptă…şi tot vor fi auzite!„.

Cred că unii au moştenit de la perioada comunistă şi curajul de a şti să te camuflezi în glasul poporului, de a trage de la distanţă. Dacă te-ai prins ce vrea glasul poporului, poţi să reformulezi revendicările sale în mult feluri şi în multe dialecte jurnalistice şi scriitoriceşti – dacă eşti băiat deştept – şi eşti un erou! Problemele României au multe avataruri descriptiviste în luările de poziţie publice. Treaba e să ştii când şi cum să dai cu pixul sau cu gura, ca să ieşi în prim plan la oră de vârf, fără să şochezi prea mult, însă, prin personalitate!

Un erou imposibil de condamnat, imposibil de pus la zid, pentru că e pe val, e gând la gând cu poporul, cu o majoritate vocalică oarecare, fie cu dreptate, fie cu nedreptate.

Comuniştii ziceau că masele, adică poporul, e primul creator, iar creatorul individual, persoana, urmează vocea poporului întreg. Mentalitatea aceasta pare să se fi înfipt bine în unii, care au mare grijă ca nu carecumva să rostească vreo idee nepopulară.

De la ziarişti la politicieni şi la toţi cei care se produc public, nu am văzut decât rarisime cazuri de oameni care să scrie sau să spună ce gândesc cu adevărat, fără fracturi de voce sau de frază, care să surprindă prin onestitate şi originalitate. De cele mai multe ori distilezi singur cuvintele cu mintea, ca să obţii puţină esenţă a adevărului, dincolo de întorsături de cuvinte şi de tautologia ideilor şi a discursurilor.

Însă retorica aceasta a recurenţei are şi ea beneficiile ei: te face orator fără primejdia replicanţilor sau fără a fi în pericol de a suferi consecinţe. Mai pe şleau: dacă spui despre Băsescu cea ce spune toată lumea despre Băsescu nu e niciun pericol, nu te dă nimeni afară din serviciu, nu te face nimeni prost sau nebun. Important e să nu ieşi din tipare, să fii în trendul eroilor glosatori ai zilei.

Poţi să vociferezi tenace, cu mulţi decibeli sau pixeli, împotriva lui Bush sau Tăriceanu, dar şi a Patriarhului României, a istoriei naţionale care n-a produs nimic semnificativ, a tradiţiei ortodoxe şi româneşti care a făcut ce a făcut şi n-a făcut ce n-a făcut. Cu cât vorbeşti mai pe larg şi alergi mai mult pe câmpia subiectului, cu atât ai o cultură mai vastă, o viziune mai cuprinzătoare şi un curaj debordant.

Spre surprinderea mea, radicalizarea vitejiilor revendicative şi coercitive vizează mai mereu personalităţi şi instituţii despre care se ştie de la început că nu vor reacţiona, pentru că nu obişnuiesc sau pentru că interpelatorii lor sunt intangibili prin insignifianţă. Pentru că cei vizaţi nu pot să ia în serios orice val care se sparge de ţărm. Iar valurile ştiu asta şi ştiu şi cum să stea bine camuflate în sânul mării, pentru a nu ajunge să fie trase la răspundere, dar şi pentru a-şi asigura eventuale merite ale erodării încete a celor de sus.

Eroismul contemporan se manifestă însă dezamăgitor de josnic, aproape tribal: atacă numai în pâlcuri, când se consideră nedetectabil sau cu spatele acoperit. E foarte viteaz chiar şi omul simplu, care îl înjură la Tv pe Băsescu sau pe Tăriceanu, în cazul când e intervievat pe stradă, dar nu ar avea niciodată curaj să zică nimic rău despre superiorii săi direcţi, ca să nu-şi piardă pâinea, chiar dacă aceia ar face abuzuri sau afaceri necurate. Normal ar fi să ne fie ruşine să ţipăm împotriva celor de foarte sus, dacă nu protestăm la fiecare nedreptate pe care o vedem lângă noi! Însă aceasta din urmă ne-ar obosi inima şi ne-ar omorî repede, pe când bătaia de joc la adresa celor vizaţi de toată lumea, e doar distracţie, relaxare, nu durere pentru nedreptate!

Pe de altă parte, se spun cu vitejie numai adevăruri moderate, care tulbură puţin apele închipuirii şi oferă subiecte disputabile, dar nu schimbă nimic esenţial în mentalităţi şi atitudini, nici nu incită la problematizări abisale, ci mai degrabă necrozează gândirea. Şi e greu să mai vivifici o minte necrozată în gândurile ei, aceleaşi pe fiecare zi!

Mai scapă câteodată şi adevăruri grave, dar numai atunci când se doreşte cu prisosinţă deversarea tuturor abjecţiilor în capul doar al unei singure persoane sau terfelirea unei instituţii. Adică: punct ochit, punct lovit.

Am în ultima vreme impresia din ce în ce mai halucinantă că privesc şi ascult numai ştiri la comandă, numai discuţii regizate. Nimic real (deşi avem real-show-uri), nimic original, adevărat, care să ne scoată din inerţie, numai prezenţe hipnotice.

În schimb cine iese – nu mulţi – din ritmul amorţelii are parte, vorba cuiva, de pitecantropii (or fi gorilieni?) care se cred rasaţi, din partidul intelectualilor lui Caţavencu, cărora li se pare că ştiu să gângurească filozoficeşte. Ei cred că a da cuvintele la rindea face cât adevărul trăit şi suferit. Sau dacă ai citit două cărţi de Pleşu şi una de Patapievici, eşti bun de scris. Mai grav pentru noi, dacă te-ai uitat la coperta Dogmaticii Fericitului Stăniloae şi ai ascultat câteva predici ale Părinţilor Galeriu şi Savatie, eşti ortodox turnat în fontă, cavalerul moralei şi al credinţei, bun de încrustat în armură şi de trimis în cruciade închipuite.

Amarnic de trist! Ăsta e curajul fricii, curajul laşului! Am primit şi noi pe blog, mesaje de la oameni care ne ţin lecţii de morală şi care precizează că studiile şi articolele noastre nu valorează nimic în ochii lor. Dar ia să fi făcut ei studiile astea, să fi văzut atunci ce valoroase erau! De asemenea eroi postmoderni (chiar şi ortodocşi, însă cu mentalitate profund secularizată!) e plin pământul. Ei sunt cei care ne ţin prelegeri moralizatoare şi teologice, dar care ar scuipa în ochi cu superioritate pe oricine ar fi mai puţin şcolit decât ei şi ar îndrăzni să-i contrazică!

Cunoaştem specia prea bine. Gura care se deschide ca să-l smerească pe Părintele Dorin se pricepe foarte bine să ameninţe şi să bârfească, în taină sau cu public restrâns, dar şi să ţină prelegeri despre credinţă, filozofie şi morală, cu timp şi fără timp, cum zicem noi. Ocazie îţi trebuie numai, că de auzit ai ce să auzi, şi îţi ajung cinci minute pentru o viaţă întreagă!

Un mesaj recent, de la un ortodox cu numele, preciza însă foarte bine o mare meteahnă a contemporaneităţii: dumnealui spunea că sunt mai bune păcatele făcute la umbră, decât adevărul strigat în urechile oamenilor, care, zice, e dovadă de multă mândrie. Adică, s-o lăsăm mai moale, că prea mult adevăr doare şi nu suntem bine văzuţi! Într-o lume în care normalitatea e floare rară, cine o susţine e indiscutabil demn de urât şi de huiduit, pentru că nu face ca tot poporul. Sunt eroi doar cei care zic ce zice el, nu cei care îl contrazic şi îl povăţuiesc toată ziua.

Autodecorarea de acasă nu se potriveşte însă cu cea a istoriei şi cu atât mai puţin cu pomenirea veşnică. Ceea ce memorează ecranele televizoarelor şi paginile ziarelor pentru ziua de azi nu e acelaşi lucru cu memoria viitorului. Iar cernerea ulterioară va pune punct, cum e şi normal, performanţelor de sezon.

Psa. Gianina Picioruş